May 23, 2018

Posted by in ARTE

Marian Sorin RĂDULESCU – Dansînd în noapte. Cei ce merg de bună voie la moarte

 

În ultimul an al mileniului doi am văzut, la QFT (Qeen’s Film Theatre) Belfast (un fel de cinematecă), filmul lui Lars von Trier, Dancer in the Dark. Mai văzusem, de acelaşi regizor, doar două filme: Europa şi Breaking the Waves. Țin minte că am ajuns la Dancer in the Dark în – cred – ultima zi de proiecţie. M-am „prins” de idee abia după primele douăzeci de minute (care mi se păreau că nu se mai termină), adică o dată cu prima „evadare” muzicală a Selmei – tînăra mamă emigrantă care îşi pierde progresiv vederea – în universul ei interior. Cînd zgomotele din hala de producţie aveau să declanşeze sonorităţi melodioase şi un balet imaginar, „văzut” doar de ea, pentru că „ochiul închis afară, înăuntru se deşteaptă”. De fapt, privind retrospectiv, exact cu asta am rămas de la film: cu cîntecele Selmei (Bjork) pe care le reascult de, iată, aproape 20 de ani, cu amintirea unui extrem de insolit anti-musical şi cu o stare pe care mi-o trezesc şi cuvintele lui Nicolae Steinhardt: „Totul ne ameninţă. Timpul mai ales. Golgota e pretutindeni, ne aşteaptă – kafkian – la fiecare colţ de stradă şi-n orice fracţiune de Timp.”

 

De ziua în care avea să se nască (în 1929) Părintele Teofil („Părintele Bucuriei”, născut fără vedere, dar înzestrat cu darul stră-vederii lucrurilor şi al înţelegerii semenilor fără să-i fi văzut vreodată), pe 3 martie 2018, am ajuns să văd montarea Táncos a sötétben/ Dansînd în noapte de la Teatrul Maghiar Timişoara (TMT). Ştiam – încă de la Ultima mutare (2016) –  că omul de teatru (actor, regizor) Kocsárdi Levente este preocupat, la modul cel mai asumat, de rostul şi rolul vital jucat de teatru în viaţa omului. Într-un fel, şi pentru Selma opţiunea este la fel de radicală ca în cazul celor patru mimi din spectacolul regizat de Kocsárdi în 2016. Acolo, de bună voie şi nesiliţi de nimeni, doi actori profesionişti şi doi actori amatori alegeau să fie dinamitaţi împreună cu clădirea de mult părăsită a teatrului căruia continuau să-i slujească. La fel ca şi filmul lui von Trier (ca în mai vechiul Patimile Ioanei d’Arc de Dreyer, ori ca în Înălţarea Larisei Şepitko), spectacolul lui Kocsárdi este un imn de slavă adus celor ce merg de bună voie la moarte. Poate aici s-ar cuveni să pomenim şi de opera pop-rock (devenită film) Jesus Christ Superstar. Pentru că în zona musicalului tragic (sau a anti-musicalului), pe filiera Bob Fosse (în filmul său, von Trier avea să-l distribuie pe Joel Gray, maestrul de ceremonii din Cabaret), ar trebui să situăm noul tur de forţă de la TMT. Adică la antipodul musicalurilor de tip main stream – Sunetul muzicii (folosit ca referinţă în filmul lui von Trier) sau Vrăjitorul din Oz (citat aici), în care actorii se-apucă să cînte şi să danseze – după cum remarcă un personaj – fără vreo „justificare dramaturgică”.

 

Demersul unui spectacol precum Dancer in the Dark este extrem de solicitant. Accentele se pun pe dimensiunea „existenţialistă”, iar nu pe numerele muzicale „evazioniste”, momentele muzical-coregrafice avînd o „justificare dramaturgică” şi muzica lui Vlaicu Golcea (la fel ca mişcarea scenică regizată de Cristina Lilienfeld) fiind „personaj dramatic”. De aceea, spectatorul neavizat va fi derutat de ceea ce i se propune. Pentru că, nu-i aşa, „în anii noştri se rîde – influenţă hotărîtoare a şmecherilor – de cei ce merg la moarte” (Nicolae Steinhardt). Selma însă merge înspre viaţă, jertfa ei are un sens: restaurarea vederii tot mai slăbite a unicului ei fiu, printr-o intervenţie chirurgicală.

 

Întreaga poveste este străbătută ca un fir roşu de cuminţenia aproape ascetică a Selmei, de curăţia ochiului ei interior, de credinţa ei în „dragostea ce nu cade niciodată”, în prietenie şi în viaţa cea veşnică. De contrastul între nevoia ei de împreună pătimire şi autocunoaştere, pe de o parte, şi legalismul unei societăţi măcinate de patimi mărunte şi lăcomie, pe de altă parte. Mai departe, fiecare va rămîne fie în lumina dansului, fie în orbirea nopţii.

 

DANSÎND ÎN NOAPTE, un spectacol al Teatrului Maghiar din Timişoara, 2018. Regia: Kocsárdi Levente; Muzica: Vlaicu Golcea; Coregrafia: Cristina Lilienfeld; Decor: Mihai Donici; Costume: Mihaela Creţescu; Asistent sound-design: Uţu Pascu; În distribuţie: Magyari Etelka, Csoma Judit, Balázs AttilaSzilasi Eszter JúliaKiss AttilaÉder EnikőTar MónikaMolnos András Csaba ş.a.

Revista indexata EBSCO