May 23, 2018

Posted by in Actualitatea literara

Simona MODREANU – Onoare şi smerenie

 

Al treilea premiu căştigat de editura Grasset în 2017 pentru unul din scriitorii săi este Renaudot, cel care, respectînd tradiţia, a revenit unui jurnalist scriitor, Jean-René Van der Plaesten (n.1962, în Republica Congo), director de redacţie la „Figaro Magazine”, pentru romanul cu sonorităţi marţiale, La Nostalgie de l’honneur (Nostalgia onoarei). Şi încă un volum consacrat războiului, privit printr-o altă ferestruică istorico-umană, aceea a demnităţii şi verticalităţii bunicului însuşi al autorului, Jean Crépin, gaullist şi erou la Bir Hakeim, tovarăş de luptă al mareşalului Leclerc în timpul bătăliei pentru eliberarea Franţei. Şi dincolo de evocarea bunicului, textul vorbeşte de acei ofiţeri francezi care, după terminarea celui de al Doilea Război Mondial au plecat din nou la luptă, de această dată împotriva celor care îşi cereau independenţa în Indochina şi Algeria. Jean-René Van der Plaesten a obţinul şi premiul Giono pentru acelaşi volum, dar nu e prima dată cînd se întîmplă aşa ceva, cumulul de premii nefiind nicidecum interzis sau disuasiv în spaţiul hexagonal.

Cum spuneam şi cu alte ocazii, Franţa pare să aibă o problemă cu închiderea în istoriografie a acestui episod tragic şi complicat din existenţa sa naţională. Pe de o parte, e vorba de lăudabila încercare de a păstra vie o amintire dureroasă, pentru a micşora şansele de repetare a erorilor trecutului. Dar mai e ceva, insidios şi nerostit, un soi de ruşine latentă pe care anii nu au şters-o, referitoare la locul şi rolul nu tocmai onorante pe care le-a jucat Franţa în acest război, şi imediat după aceea, în care capitulările, laşităţile şi compromisurile s-au succedat, acoperind în mare măsură insulele de revoltă şi iniţiative lăudabile. Ţara lui Napoleon şi a generalului Lafayette se împacă greu cu această pată, chiar difuză şi deja uitată de mai toată lumea, orgoliul naţional continuă să cutremure din cînd în cînd, încercînd – şi reuşind – să găsească oaze de acţiune şi atitudine care să justifice o mîndrie retrospectivă.

E şi cazul volumului de faţă, care vorbeşte despre Rezistenţa franceză şi despre o anume idee de eroism, considerată desuetă, chiar anacronică, în zilele noastre amnezice, superficiale şi zeflemitoare. Adolescent, Jean-René Van der Plaetsen se hrănea cu povestiri entuziasmante, trăind în închipuire clipe de glorie alături de muşchetarii lui Dumas sau de husarii lui Nimier. Prin urmare, istoria personală a familiei sale, cu momentul de vîrf reprezentat de generalul Jean Crépin, unul din actorii Eliberării, nu putea scăpa foamei de eroism a autorului şi sagacităţii analitice a dilemelor existenţiale.

Ne aflăm în Camerun în 1940, unde căpitanul de artilerie capitaine colonială Jean Crépin dispune de o oră pentru a alege dacă să asculte de guvernul de la Vichy, care tocmai semnase armistiţiul, sau… nu. Absolvent de politehnică, bunicul scriitorului e un veritabil simbol al unei lumi dispărute, o lume în care bărbaţii puteau fi delicaţi fără a fi laşi, puteau fi morali şi verticali fără a fi ridicoli, în care încă se putea muri pentru o idee măreaţă. Nu era nici urmă de plictis, slăbiciune sau neîmpliniri mundane în acele aspiraţii, ci doar de un freamăt al spiritului ce nu putea fi adormit cu plăceri facile şi futile, de o căutare a gestului rar, a panaşului, a fidelităţii şi respectului cuvîntului dat.

Toţi trăim sub semnul onoarei în copilărie, fie că o hrănim cu aventurile lui Winnetou, cu actele de bravură ale lui Roland sau cu năzbîtiile de vrăjitor postmodern ale lui Harry Potter, ceva vibrează în noi curat şi limpede, pînă la identificarea cu eroii respectivi. Vîrsta şi tot cortegiul de scorii cotidiene ne îndepărtează apoi de această stare inocentă şi înălţătoare, pe care, iată, un scriitor ca van der Plaetsen ne îndeamnă să o regăsim, să o ştergem de praf şi să reînvăţăm admiraţia în faţa unei vieţi edificatoare şi a unui fragment de istorie plin de învăţăminte.

În interviurile pe care le-a acordat după premiere, autorul a afirmat constant că această care s-a impus ca o evidenţă după şocul provocat de oribila asasinare a preotului Hamel, într-o biserică din regiunea pariziană, la cîteva zile după atentatul din 14 iulie 2016 de la Nisa. Ferocitatea şi barbaria gratuite au declanşat mecanismul memoriei involuntare, care a readus la suprafaţă amintiri de o cu totul altă factură, capabile să contrabalanseze spaima şi confuzia dominante. Şi atunci, asemenea bunicului său, scriitorul a simţit nevoia imperativă de a-şi servi cumva ţara. Neavînd posibilitatea de a o face sub arme, ca înaintaşul său, a decis să o facă cu instrumentele pe care le cunoştea cel mai bine, cele literare, nu printr-un pamflet însă, ci pur şi simplu printr-un portret al curajului şi onoarei ridicat în faţa furiei oarbe, atenţionînd asupra faptului că epoca noastră începe să semene periculos de mult cu aceea a bunicului său. O parabolă uşor descifrabilă, care să deschidă ochii cititorului asupra lumii de azi.

Într-un interviu acordat cotidianului „Le Figaro” (Figarovox, 22.11.2017), van der Plaetsen face nişte afirmaţii deosebit de interesante şi aproape stranii în contextul relativismului generalizat care a nivelat valori şi principii. Autorul consideră că simţul onoarei este adînc îngropat în noi, pentru că reprezintă partea greco-romană a civilizaţiei noastre! Într-o epocă în care discuţiile de la Nisa (2001) şi toate dezbaterile furtunoase care au urmat în legătură cu o constituţie europeană au capotat din cauza neînţelegerilor provocate de eventuala menţionare a originii greco-romane şi iudeo-creştine a Europei, cu Franţa laică în chip de vîrf de lance, iată că un scriitor francez, o voce civică puternică, are curajul să declare, în interviul citat :

„Din Antichitate şi pînă la sfîrşitul secolului al XIX-lea, onoarea a fost mai importantă decît viaţa şi oamenii erau pregătiţi să moară pentru a o păstra intactă. E suficient să-i citeşti pe Corneille şi Racine pentru a te convinge sau a-ţi aminti de acele nenumărate dueluri care au otrăvit elitele franceze pînă la începutul secolului al XX-lea. Din fericire, această concepţie eroică a onoarei, izvorîtă din moştenirea noastră greco-romană, a fost îmblînzită de smerenia provenită din vechiul nostru fond iudeo-creştin. Din această tensiune între gustul pentru onoare şi nevoia de smerenie s-a născut Franţa – şi numai cînd se ţine şi merge pe aceste două picioare este Franţa cu adevărat măreaţă. Sunt convins de aceasta. Trebuie smerenie pentru a tempera onoarea şi a transforma un războinic în cavaler. În fond, aş spune că onoarea e cea care ne înalţă, iar smerenia e cea care ne adună şi ne permite să trăim împreună. Două viziuni despre viaţă, una verticală, cealaltă orizontală, care se întretaie şi se completează.”

Splendidă argumentare, asupra căreia ar merita să se aplece decidenţii europeni, prizonieri ai hăţişurilor administrative şi ai corectitudinii politice… Interesant însă e şi faptul că scriitorul consideră că onoarea a supravieţuit la nivel individual, dar că la nivel colectiv, umilitatea (în sensul unor căinţe publice repetate) a trecut înainte, ceea ce a dezechilibrat profund construcţia anterioară, introducînd o gravă eroare de perspectivă datorată unei percepţii greşite a realităţii de altădată. În consecinţă, dincolo de tributul personal adus amintirii exemplare a unui înaintaş, romanul La Nostalgie de l’honneur reprezintă şi un gest de reconciliere cu trecutul, cu erorile sale, dar şi cu marile sale figuri şi momente de graţie.

„Adevăr, absolut, ideal” erau cuvintele de ordine care i-au făcut pe acei cîţiva eroi să refuze capitularea în 1940. Şi în jurul lor, romanul lui Jean-René Van der Plaetsen ne aminteşte că onoarea nu e doar o chestiune de morală, ci şi de estetică. Nostalgia înaltului nu se poate împleti decît cu o viaţă armonioasă şi frumoasă în cel mai pur sens al cuvîntului.

Revista indexata EBSCO