May 23, 2018

Posted by in MOZAIC

Marius CHELARU – Primul samurai

 

„Taira Masakado este probabil cel mai cunoscut samurai, de care însă cititorii nu au auzit. Celebrat ca erou popular, denunţat ca rebel şi criminal de stat sau temut ca spirit răzbunător, el este subiect de istorie naţională, folclor, imaginaţie literară şi legende locale păstrate din generaţie în generaţie, în peste 350 de localităţi din Japonia.”

Karl Friday, Primul samurai, p. 9

 

Felul în care s-a construit istoria Japoniei a dat naştere la multe legende, „poveştile” (şi) despre eroi (în care adesea e dificil de desprins fantezia de istorie/ realitate) care şi-au lăsat amprenta în memoria populară având şi ele un loc deloc de neglijat. Multe dintre ele, specifice locului, sunt profund impregnate de mentalitatea niponă, şi, poate, mai greu de asimilat de un occidental cu tot corolarul de semnificaţii pe care le-ar sesiza şi care ar interesa/ mişca un băştinaş al Arhipelagului. Parte dintre aceste „poveşti”/ legende au dat naştere unor cărţi scrise de occidentali. Amintim, dintre cele pe care le-am semnalat, una dintre întâmplările începutului de secol al XVIII-lea care au zguduit Japonia, şi a rămas în memoria oamenilor Arhipelagului sub diverse nume – Shi-jū Shichi-shi sau Răzbunarea celor 47 de ronini, ori Răzbunarea Akō, Incindentul Akō, din perioada Genroku[1] (Genroku akō jiken). Interesant este că probabil cea mai cunoscută variantă în Occident a fost întâi cea din Legende ale vechii Japonii, compilaţie publicată în 1871 de Algernon Bertram Freeman-Mitford, deşi prima relatare a acestei legende aparţine unui olandez, Isaac Titsingh[2]. Am semnalat una dintre versiunile romanţate, semnată de John Allyn[3].

Multe dintre istoriile/ „poveştile” din Arhipelag sunt legate de samurai. Viaţa, faptele, strategiile, modul lor de organizare au stârnit interesul şi în Occident, dar au rămas în conştiinţa/ memoria oamenilor şi în Japonia mult după Gobō no keiji, cele cinci „note” publice (care anunţau cinci dintre ideile de început ale decretelor perioadei Meiji), ori Gokajō no Goseimon/ Jurământul în cinci articole din 7 aprilie 1868, de la începutul acestei perioade, importante şi pentru Constituţia Meiji şi tot ce a urmat după, trecând şi prin conceptul de kokutai, până la cum arată Japonia azi, fapt reflectat şi de numărul foarte mare al cărţilor, legendelor, articolelor, filmelor, pieselor de teatru. În „Convorbiri” am vorbit despre Hagakure[4] (ad litteram – Ascuns printre frunze, un, cum spunea Mishima în 1967, „cod clasic de etică şi conduită a samurailor”, adică învăţăturile lui Jōchō Yamamoto, 1659-1719, samurai călugăr, ajunse „publice” abia în era Meiji), de pildă, sau despre Calea strategiei – hyōhō, explicată de Musashi în Gorin no sho/ Cartea celor cinci cercuri dar şi, mai aproape de noi, de Calea samuraiului astăzi, a lui Yukio Mishima.

Una dintre cărţile pe această temă, care a stârnit interes din multiple perspective, este The first samurai (tradusă la noi cu titlul Primul samurai, cu subtitlul Viaţa şi legenda războinicului rebel Taira Masakado), semnată de Karl Friday, un nume de referinţă în ce priveşte istoria veche japoneză.

Probabil cel mai cunoscut samurai este Miyamoto Musashi (1584-1645), considerat unul dintre cei mai mari şi mai redutabili luptători japonezi, maestru în mânuirea sabiei, după mulţi chiar „kensei”, sfânt al sabiei. Viaţa sa (sau legendele despre) este descrisă în piese de teatru (fie ele kabuki ori jōruri[5]) şi/ sau în naraţiuni de tip dramatic, mai ales în perioada Edo.

Karl Friday a ales un alt tip de erou; scrie că, deşi „viaţa şi insurecţia sa marchează începutul unei noi ere: cea a naşterii clasei luptătorilor profesionişti”, Masakado nu este „literalmente primul samurai” şi că, de fapt, „ordinul războinicilor” s-a dezvoltat pas cu pas mai ales în secolele IX şi X, ca „răspuns la necesităţile militare schimbătoare” şi „reformele aferente vizavi de sistemul militar şi poliţienesc al statului”, însă sistemul militar ritsuryo, ca răspuns la provocări interne dar şi implicării Chinei, datează de prin secolul al VII-lea.

Ne abatem de la carte pentru câteva detalii: istoria samurailor (cuvânt derivat din verbul saburau/ a servi) se pierde după unii în secolul VI, chiar mai înainte, după alţii după înfruntările, fără mare succes, cu China dinastiei Tang şi unul din regatele coreene, Silla, când o serie de reforme au contribuit la formarea clasei războinicilor în Japonia. Un important set de reforme au fost Taika no Kaishin/ refornele Taika, din timpul împăratului Kōtoku în 646 e.n. (scrierea lor a început, se pare, puţin după moartea regentului şi prinţului Shōtoku/ Shōtoku Taishi, 574-622). Bazate pe modul de viaţă şi filosofia confucianiste, introduceau tehnici birocratic/ administrative după model chinez. Au fost apoit Codul Yōrō şi, în 702, Taihō-ritsuryō/ Codul Taihō (care au pus bazele unui impozit folosit ulterior pentru menţinerea clasei războinicilor). Apoi al 42-lea împărat după tradiţie, Mommu Tennō, 683-707, a promulgat legea privind armata naţională, după care cei mobilizaţi veneau cu propriile lor arme, şi erau scutiţi de taxe. Un termen timpuriu pentru războinic, Uruwashii, era compus din două caractere kanji: bun (studiu) şi bu (artă/ arte militară/ militare). După alte etape, prin secolul XI samuraii aveau norme de viaţă/ educaţie care le cereau să fie cultivaţi, chiar literaţi, după regula Bun Bu Ryo Do (ad litteram arte, arte militare, ambele căi)/ Sabia şi pana în consonanţă.

În acest context – ne întoarcem la carte – putem spune că Masakado, deşi nu a fost „literalmente primul samurai”, viaţa şi faptele sale au marcat, scrie Friday, „începutul unei noi ere”, a naşterii „clasei de luptători profesionişti” cărora li s-a spus bushi sau samurai. În vremea sa s-au „dezvoltat” multe dintre „armele/ uneltele” care au ajuns să fie caracteristice samurailor, la fel şi modul în care au fost alcătuite şi au acţionat „bandele” lui Masakado, dar şi forţele adversarilor acestuia, „au fost strânse şi organizate într-o manieră” care au definit/ caracterizat „forţele militare ale samurailor” în următoarele câteva secole.

Pe scurt, Masakado[6], care avea o descendenţă nobilă, „a cincea generaţie a împăratului Kashiwabara”, a slujit în tinereţe la curtea împăratului, apoi a avut o viaţă de nobil undeva nu departe de Tokyo de azi, dar, după ce în anul 935 a fost prins într-o ambuscadă – din motive neelucidate cu claritate – ajunge în conflict cu mulţi alţi nobili, mulţi rude ale sale, fără însă ca, la început, să calce „limitele legislaţiei imperiale”. Apoi lucrurile au degenerat, a ocupat sediul guvernului unei provincii, fapt prin care era de acum „răsculat împotriva statului”, cucerind apoi sediile altor guverne provinciale şi s-a proclamat „Noul Împărat”. Deşi revolta a fost scurtă (el fiind ucis „în ziua a patrusprezecea a celei de a doua luni, anul 940”), într-un document din perioada Heian, citat de Friday, scrie: „încă de la creare această curte a cunoscut multe rebeliuni, dar niciuna comparabilă cu aceasta.”

Cronicile/ legendele spun că, pentru faptele sale Masakado a ajuns în iad, existând chiar „relatări” despre suferinţa acestuia acolo. Cu toate acestea, în „perioada medievală” ajunsese un personaj legendar, faima sa atingând apogeul, spunându-se despre el tot felul. De pildă că era „un om cum rar se mai întâlnise”, că „avea peste şapte picioare înălţime”, „forma sa corporală era din fier, iar ochiul stâng avea două pupile” ş.a. „Istorisirile care îl includ apar în peste 45 de lucrări literare medievale sau premoderne, ca şi în sute de cărţi, articole sau romane moderne”, scrie autorul.

Dincolo de faptul că urmăreşte viaţa şi faptele lui Masakado, cartea oferă o imagine interesantă a epocii acestui, cu multe detalii istorice şi de mentalitate, fundamentate pe o bibliografie vastă şi amănunţită[7]. Astfel, cartea (după mulţumiri şi o hartă a Japoniei în secolul al X-lea) cuprinde capitolele: 1. Masakado şi moştenirea sa, 2. Lumea lui Masakado, 3. Masakado şi unchii săi, 4. Noi prieteni şi noi duşmani, 5. Insurecţia, 6. Apoteoza, apoi Epilog şi, în final, Note, bibliografie, credite şi index.

Ca multe alte legende ale Japoniei, şi aceasta a căpătat aspecte nebănuite. Totul a fost amplificat pornind şi de la un obicei – acela de a lua capetele duşmanilor după o bătălie. Ei bine, aşa a fost şi cu cel al lui Masakado, despre care izvoarele spun că era unul „neobişnuit”. Atârnat fiind într-o piaţă, „cu ochii larg deschişi, fără a-şi schimba culoarea”, „seara rânjea şi întreba:  unde este trupul meu mort, care mi-a fost despărţit de cap,vino la mine, ca să mai mergem la luptă!”, până un trecător i-a spus ce se întâmplase. Abia atunci a închis ochii, zice-se, şi a muţit. Legendele sunt multe şi de aici încolo, vorbind despre oameni implicaţi, săgeţi, boluri/ boabe de orez, poduri, fapte poate istorice, „întâmplări” greu/ imposibil de explicat ş.a. Dar, se spune, capul său a dispărut, a plecat să îşi caute trupul, şi, după tot felul de peripeţii, s-a oprit într-un sat numit Shibazaki, pe locul unde azi este un cartier, Ōtemachi, din Tokyo. A căzut într-un mod memorabil la pământ, îngrozind oamenii, care, apoi, l-au luat şi l-au îngropat sub un templu. De fapt, „mai multe temple Shintō pretind a fi locuri de înmormântare pentru diferite părţi ale trupului său – capul pieptul, mâinile sau altele – sau de a găzdui bucăţi din armura sa ori din armele pe care le avea asupra sa când a murit”. Însă cel considerat locul sub care se află capul său/ Kubizuka/ mormântul capului – deşi sunt multe de spus şi aici – este Kanda Myōjin.

Dar întâmplările extraordinare au continuat, aşa că Masakado a început să fie tratat „asemenea unui spirit potenţial periculos”, făcându-i-se ritualuri de purificare etc. După ce secole mormântul lui (presupus sau real) a fost lăsat în pace, a fost dărâmat. Dar orice se construia acolo era de rău, sufereau oameni, clădirile se dărâmau, erau lovite de fulger ş.a. În cele din urmă, după un lanţ de întâmplări de tot felul, la presiunea publică, în 1984, monumentul lui Masakado a fost „restaurat în poziţia oficială de divinitate principală” a templului sub care fusese înmormântat cu aproape o mie de ani în urmă. Şi, de atunci, toate lumea se străduieşte ca, dacă în apropiere se construiesc birouri, „nimeni să nu stea cu spatele la mormântul lui Masakado” (care, de pildă, în timpul bombardamentelor din al doilea război mondial care au „nivelat” împrejurimile, a „supravieţuit”). Unele companii îşi sfătuiesc angajaţii, chiar le solicită să facă pelerinaje acolo.

În Hagakure, în chiar prima pagină, scrie că, dacă cineva ar întreba „Care este Calea samuraiului”, „persoanele care ar putea să răspundă sunt rare”. Pentru ca, mai apoi, Jōchō Yamamoto să scrie că această cale se află/ se găseşte în moarte, explicând/ detaliind. Într-un mod paradoxal, pare că şi Masakado şi-a găsit o cale a lui în/ după moarte.

Dincolo de legende, de felul în care privim aceste relatări, este o carte bine documentată, interesant scrisă, despre o perioadă complicată dar şi fascinantă din istoria Japoniei. „Povestea” lui Masakado şi a epocii sale, în felul în care ne-o relatează Karl Friday, poate fi, deşi nu este un roman, o lectură captivantă.

 

Karl Friday, Primul samurai, traducere de Mălina Andreea Vlad, Editura ALL, 2010, 272 p.

[1] 1688-1704; considerată de istoricii locului „Vârsta de Aur” a Erei Edo, în care pacea adusese stabilitate, înfloriseră artele – dar nu totdeauna în modul dorit de „tradiţionalişti” –, schimbările din economie, modul eronat în care fuseseră înţelese/ aplicate anumite legi economice au duse la criză/ escaladarea inflaţiei, tensiuni sociale, apoi o serie de reforme, cum ar fi „reformele Kyōhō/ kyōhō no kaikaku” ş.a.

[2] Am avut lecturi interesante cu Mémoires et Anecdotes sur la Dynastie régnante des Djogouns, Souverains du Japon, avec la description des fêtes et cérémonies observées aux différentes époques de l’année à la Cour de ces Princes….; Ouvrage orné de Planches gravées et coloriées, tiré des Originaux Japonais par M. Titsingh; publié avec des Notes et Eclaircissemens par M. Abel Rémusat, Paris, 1820; Illustrations of Japan consisting of private memoirs and anecdotes of the reigning dynasty of the Djogouns, or sovereigns of Japan…” by Isaac Titsingh, London: R. Ackermann, 1822.

[3] În „Convorbiri”, februarie 2010 – John Allyn, Povestea celor 47 de ronini, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007.

[4] O ediţie recentă: Yamamoto, Tsunetomo, Hagakure: The Book of the Samurai. Edited by William Scott Wilson, Boston: Shambhala Publications, Inc., 2002.

[5] Se ştie despre Bunraku, cunoscut şi ca Ningyō jōruri, pe scurt joruri – teatru de păpuşi japonez, creat la Osaka, în 1684.

[6] Cea mai importantă sursă: Shōmonki/ Analele lui Masakado, terminată nu mult după ce revolta a fost înfrîntă şi el ucis.

[7] Amintim şi câteva cărţi scrie de K. Friday, în context: Hired Swords: The Rise of Private Warrior Power in Early Japan,  Stanford University Press, 1992, 1995, 1996, Legacies of the Sword: the Kashima-Shinryū & Samurai Martial Culture (împreună cu Seki Humitake),  University of Hawaii Press, 1997, 1998, 1999, Samurai, Warfare & the State in Early Medieval Japan, Routledge, 2004, Japan Emerging: Premodern History to 1850,  Westview Press, 2012 ş.a.

Revista indexata EBSCO