May 23, 2018

Posted by in MOZAIC

Bogdan Mihai MANDACHE – Scrieri esoterice şi gnostice

 

În anul 1945, în Egipt, la Nag Hammadi, o întîmplare avea să aducă la lumină, atît la propriu cît şi la figurat, cîteva manuscrise vechi, cîteva papirusuri aflate într-un ulcior, texte care redeschideau discuţia asupra scrierilor canonice. În aceeaşi perioadă, la Qumran erau descoperite manuscrise care se anunţau drept marea răsturnare arheologică a secolului al XX-lea, scrieri cunoscute astăzi sub numele de Manuscrisele de la Marea Moartă. Dincolo de aspectul spectaculos şi de preocuparea presei interesate de senzaţional, documentele aduceau în discuţie posibila existenţă a unor texte creştine, altele decît cele canonice, dar şi mărturii despre literatura iudaică despre apocalipsă. Amatorii de senzaţional au abandonat subiectul, acesta revenind specialiştilor. Printre primii specialişti care au studiat manuscrisele descoperite la Nag Hammadi şi au editat Nag Hammadi Codex s-au numărat Gilles Quispel, profesor de istoria creştinismului timpuriu la Universitatea din Utrecht, Henri-Charles Puech, titular timp de două decenii, 1952-1972, al catedrei de istoria religiilor la Collège de France, şi Pahor Labib, director al Muzeului Copt din Cairo, specialist unanim recunoscut în lume în domeniile egiptologiei şi studiilor copte. De-a lungul deceniilor numeroşi specialişti au adus noi interpretări ale scrierilor gnostice, printre ei numărîndu-se: Jean Danielou, Michel Tardieu, James M. Robinson, R.-M. Grant, H. Laisegang. Provenind din grecesul gnosis, cunoaştere, gnoza desemnează o mişcare religioasă şi filosofică deopotrivă, care a avut un impact puternic în mediile intelectuale şi spirituale din primele secole ale erei noastre. Henri-Charles Puech, specialist recunoscut internaţional, şi-a consacrat activitatea de cercetare hermetismului, neoplatonismului, maniheismului şi cu precădere gnosticismului. Acestui din urmă domeniu i-a consacrat importanta sa lucrare  En quete de la gnose, apărută în 1978, în două volume, la cunoscuta editură Gallimard; tome I – La gnose et le temps; tome II – Sur l’Evangile selon Thomas. Traducerea în limba română a acestei cărţi a apărut acum cîţiva ani la Editura Herald; recent a fost reeditat volumul al II-lea: Evanghelia după Toma, Herald, Bucureşti, traducere din limba franceză de Radu Duma, colecţia „Manuscris”, 2018, 368 p.

Părinţii Bisericii au reţinut şi răspîndit o formă de cunoaştere înrudită cu gnoza. Tot ei au respins atitudinea teologică şi filosofică a unor autori care se plasau în marginea credinţei, o tendinţă eretică şi periculoasă pentru adevărul creştin. Erau timpuri de căutare, de identificare, de trasare a demarcaţiilor, timp în care scrierile Părinţilor erau principalele surse ale gnozelor şi afirmării lor. Mult timp gnoza a fost privită şi cu o anumită rezervă, depăşită din fericire o dată cu descoperirea şi publicarea manuscriselor de la Nag Hammadi. Într-un nou înţeles, cel al istoricilor religiilor din ultimul veac, gnoza denumeşte un ansamblu de doctrine în care poate fi văzută o anume unitate dincolo de diferenţe. Adolf Harnack, istoric german al creştinismului, considera că gnosticismul era o secularizare dusă în cel mai înalt punct al său, o elenizare radicală şi timpurie a creştinismului. Principalii reprezentanţi ai gnosticismului au fost Simon, pentru palestinieni, Saturnian, pentru siriaci, Basilide şi Valentin pentru şcoala din Alexandria, Marcion pentru asiatici. Henri-Charles Puech respinge înţelesul restrictiv al gnozei văzută drept o cunoaştere care aduce mîntuirea, dar şi ca o erezie apărută în sînul creştinismului. „Oricît de diferite ar fi fost formele sub care s-a manifestat istoric, gnosticismul trebuie considerat ca un fenomen specific, o categorie sau un tip distinct al gîndirii filosofico-religioase”, scrie Henri-Charles Puech.

Manuscrisele de la Nag Hammadi, ca şi cele de la Qumran, aveau să stîrnească agitaţie, mai cu seamă în lumea nespecialiştilor, acolo unde interesul pentru senzaţional este mai mare. Descoperirea papirusurilor din al doilea veac al erei noastre era un subiect de interes şi pentru lumea ştiinţifică, încît Evanghelia după Toma a făcut vîlvă în epocă, „zvonuri neîntemeiate, în cea mai mare parte, şi agitaţie mai degrabă zgomotoasă decît bine intenţionată”, scrie Henri-Charles Puech. Amatorii de senzaţional s-au grăbit să vorbească despre „a cincea Evanghelie”, dar istoricul religiilor demontează pseudo-argumentele susţinătorilor acestei idei, subliniind că scrierea are o mare însemnătate, dar din cu totul alte motive. Nimic nu apropie textul de la Nag Hammadi de o Evanghelie canonică; în Evanghelia după Toma nu este relatat nici un aspect din viaţa lui Isus, sînt numai învăţături esoterice, gnostice. De altfel, istoricul francez nu găseşte potrivită nici folosirea termenului de Evanghelie, vorbind mai curînd de o culegere de 114 logia, „spuse ale lui Isus”. Henri-Charles Puech a supus unei atente analize „cuvintele tainice” pe care le-a rostit Isus, distingînd trei categorii principale: logia mai mult sau mai puţin identice cu cele din Evangheliile canonice; logia care se regăsesc în tradiţia extra-canonică; logia rămase necunoscute. Analiza textului făcută de istoricul francez evident nu era una definitivă, textul putînd căpăta noi înţelesuri provenite din corelarea versiunii copte cu scrierile sinoptice.

Henri-Charles Puech surprinde dificultatea ataşată oricărei lecturi a unui text gnostic: nu este decît una dintre lecturile posibile. Orice text gnostic ascunde un dualism, o opoziţie între realităţi incomparabile, o distincţie între două stări. Istoricul francez face o atentă analiză asupra caracterului esoteric al Evangheliei după Toma, subliniind că asupra textului s-au făcut intervenţii care urmăreau să scoată în evidenţă tocmai elementele esoterice, care de cele mai multe ori au un caracter secundar, dar care şi-au păstrat o însemnătate decisivă: „Într-adevăr, chiar dacă pe alocuri subzistă anumite neglijenţe sau stîngăcii, a rezultat o operă ce este susceptibilă de a fi înţeleasă în sensul său profund şi plenar doar în lumina unui sistem «esoteric» sau pentru a simplifica «gnostic». Rămîne totuşi să recunoaştem că în multe cazuri este dificil, chiar imposibil, să se determine cu exactitate în ce mod şi pînă unde s-a exercitat acţiunea autorului, sau a celui care a modificat textul”, scrie Henri-Charles Puech. Istoricul francez ia ca exemplu logion-ul 19: „Fericit este acela care era înainte de a fi fost. Dacă deveniţi ucenicii mei şi dacă ascultaţi cuvintele mele, aceste pietre vă vor sluji. Într-adevăr, aveţi cinci copaci în Paradis, ce nu se clintesc nici vara, nici iarna, şi ale căror frunze nu cad. Acela care îi va cunoaşte, nu va gusta moartea”. Urmare a unei riguroase şi originale cercetări, specialiştii au reconstituit semnificaţia Spusei şi istoricul formării ei. Copacii sînt cei ai Paradisului, ai Vieţii şi Cunoaşterii, ai „gnozei”, dar şi cei din Ezechiel sau Psalmi; cei cinci arbori aparţin „Comorii Luminii”, sînt luminoşi şi neschimbători, şi pot fi puşi în relaţie cu cele „cinci fecioare înţelepte” din parabola evanghelică, cu cele „cinci daruri” ale Duhului Sfînt. Argumentaţia istoricilor primelor veacuri de creştinsim este în măsură să-i „descurajeze” pe amatorii şi căutătorii sensurilor pline de mister; cei cinci copaci ai Paradisului sînt expresia „Copacului Cunoaşterii”, gnosis, cele cinci simţuri spirituale fiind cele cinci părţi ale sufletului, expresie a unei singure realităţi, nous-ul, inteligenţa sau spiritul, eul omului capabil de cunoaştere. Despre aceşti copaci scria Henri-Charles Puech: „Sădiţi în «Pămîntul de Lumină», pe care maniheenii şi-l imaginau ca fiind consubstanţial cu Dumnezeu, fixaţi încă de la origine şi o dată pentru totdeauna în lumea transcendentală care este Împărăţia Tatălui şi tărîmul sufletelor, ei sînt luminoşi, imuabili, eterni. Pentru «gnostic» ei sînt garanţii, arhetipurile, simbolurile naturii eterne a fiinţei sale considerată în adevărul său şi în plenitudinea sa.”

Sînt tîlcuri de rafinament intelectual, cu încărcătură spirituală, care deschid calea celor interesaţi de adîncimi gnostice, închid calea celor preocupaţi de „dezvăluiri”. Interpretarea lui Henri-Charles Puech este despre omul interior alcătuit din cinci părţi solidare şi articulate, din care una, nous-ul, comandă celorlalte; una dintre acestea este imaginaţia, dar nu în sensul reveriei, ci al căutării sensului care se lasă greu descifrat. Evanghelia după Toma nu este un text canonic ascuns, este o scriere gnostică în care cititorului îi este propusă o altă lectură căreia trebuie să-i aducă o nouă interpretare.

Revista indexata EBSCO