May 23, 2018

Posted by in MOZAIC

Florin CRÎŞMĂREANU – Despre Dialogurile lui Grigorie cel Mare

 

Grigore cel Mare, Dialoguri, Ediţie bilingvă; Traducere din limba latină de Cristina Horotan; Notă introductivă, tabel cronologic şi plan al tratatului de Alexander Baumgarten; Note de Cristina Horotan şi Alexandru Daroni, Iași, Polirom (col. „Biblioteca Medievală”), 2017, 488 p.

Fiecare carte are un public, mai larg sau mai restrâns, căruia i se adresează. Acesta este rostul cărţilor, nimic nou. Există însă o situaţie, aceea a traducerilor, când aceeași carte se poate adresa unor categorii diferite de cititori. La acest lucru m-am gândit atunci când am citit Dialogurile papei Grigorie cel Mare (cca. 540 – 604), care au fost traduse de curând pentru prima dată integral în limba română (Grigore cel Mare, Dialoguri, Ediţie bilingvă; Traducere din limba latină de Cristina Horotan; Notă introductivă, tabel cronologic şi plan al tratatului de Alexander Baumgarten; Note de Cristina Horotan şi Alexandru Daroni, Iași, Polirom (col. „Biblioteca Medievală”), 2017, 488 p.). În ultimii ani, Dialogurile au mai beneficiat de traduceri în limba română – ce-i drept, doar parţiale –, niciodată însă nu au fost traduse integral și nici într-o ediţie bilingvă. De asemenea, este adevărat că terminologia (uneori, prea arhaizantă sau, alteori, ușor neologizantă) folosită de traducători diferă de cele mai multe ori, însă mesajul textului este surprins aproape de fiecare dată. Situaţia în care ne aflăm (ce poate părea în ochii unora ușor stranie), de a avea mai multe traduceri – chiar dacă unele sunt doar parţiale –, în limba română ale aceluiași text, cred că este un semn bun, de normalitate. Cititorul are de unde să aleagă și, prin confruntarea acestor traduceri – apelând și la varianta originală a textului –, cei mai instruiţi pot ajunge la o perspectivă mai complexă și completă cu privire la mesajul respectivului text.

Cum precizam și cu altă ocazie[1], până de curând, textele lui Grigorie cel Mare nu au reprezentat un interes deosebit pentru traducătorii, exegeţii din spaţiul nostru cultural. Totuși, în ultimii ani am asistat la publicarea a două traduceri din scrierile papei Grigorie: Omiliile la cartea profetului Iezechiel (Sfântul Grigorie cel Mare, Omilii la Profetul Iezechiel, traducere din limba latină de Elena Sima şi Ileana Ingrid Bauer, Iaşi, Doxologia, 2014) și Dialogurile (Grigorie cel Mare, Despre minunile Părinţilor italieni, traducere din limba latină de Elena Sima, ediţie îngrijită, introducere şi note de Florin Crîşmăreanu, Iaşi, Editura Doxologia (Colecţia Viaţa în Hristos, Seria Mărgăritare, 6), 2016 și ediţia de la Polirom, pe care o avem în vedere)[2].

Traducerea publicată în colecţia „Biblioteca Medievală” are meritul de a fi prima traducere integrală, bilingvă, a Dialogurilor lui Grigorie cel Mare. Așa cum explicit ne spune în textul său, prin dialoguri (II, XXXIII, 4) Grigorie înţelege relatări despre viaţa spirituală. Papa povestește diaconului Petru despre viaţa și minunile unor laici, monahi sau clerici pe care i-a cunoscut personal sau despre care a auzit de la bătrâni, oameni demni de toată încrederea. Dintre toate minunile menţionate, învierea unui mort reprezintă, fără nici o îndoială, minunea prin excelenţă. Petru afirmă în acest sens că „dintre toate minunile, pe aceasta o consider mai ales o minune, prin care morţii se întorc la viaţă” [III, XVII, 6], la care Grigorie răspunde: „Dacă luăm aminte la cele vizibile, trebuie să credem că așa este. Dar, dacă noi cugetăm la cele invizibile, este foarte clar că este mai mare minunea de a converti un păcătos prin cuvântul propovăduirii şi prin mângâierea rugăciunii, decât să învii trupul celor morţi. Într-un caz, este înviat trupul care va muri din nou, iar în celălalt, este înviat sufletul care va trăi veșnic” [III, XVII, 7]. Așadar, mai mare decât minunea învierii unui mort este minunea convertirii, a întoarcerii la Dumnezeu, deoarece nu doar trupul [carnea] este recâștigat[ă] pentru o vreme, ci sufletul este câştigat pentru veşnicie.

În Nota introductivă (pp. 5-17) care însoţește traducerea pe care o avem în vedere este pus în evidenţă adjectivul modernus (ad modernos patres, așa cum apare în Dialoguri, III, XXV, 3). Pentru modernus, referinţa clasică este dicţionarul Gaffiot, care trimite la Priscanus, Acc., 528, 18 și Cassiodorus, Var. 4, 51. Este vorba așadar despre lucrarea gramaticianului Priscianus, De accentibus tam nominum quam uerborum, și cea a lui Cassiodorus, Variarum Libri XII (ed. James W. Halport, Turnholt, Brepols, 1973, p. 51). În detaliu, de istoria termenului modernus s-au ocupat, printre alţii, medieviști, teologi, precum M.-C. Chenu,  „Antiqui, Moderni”, în Revue des sciences philosophiques et théologiques 17 (1928), pp. 82-94. Walter Freund, Modernus und andere Zeitbegriffe des Mittelalters (Neue Münsterische Beiträge zur Geschichtsforschung 4), Köln und Graz, Böhlau Verlag, 1957, Elisabeth Gossmann, Antiqui und Moderni im Mittelalter: eine geschichtliche Standortbestimmung, Munchen, F. Schoningh, 1974. Albert Zimmermann (Hg.), Antiqui und Moderni. Traditionsbewußtsein und Fortschrittsbewußtsein im späten Mittelalter, Berlin, Walter de Gruyter (Miscellanea Mediaevalia 9), 1974.

Grecescul νεώτερος este construit plecând de la rădăcina νέος, care înseamnă „nou”, „tânăr”. Pentru antici, termenul modern nu exista, însă „acest gol îl umple termenul de neotericus[3], neologism grec care se va aplica în secolele V-VI chiar Părinţilor Bisericii[4]. E.R. Curtius spune că „abia în secolul al VI-lea apare fericita inovaţie terminologică modernus[5]. Pe de altă parte, cei mai mulţi exegeţi apreciază că termenul modernus apare în secolul al V-lea. Este foarte probabil ca el să fi circulat și mai devreme însă prima dată adjectivul modernus, într-un izvor scris, apare în două epistole ale papei Gelasius I (492 – 496), din 494-495[6]. Este vorba despre Epistolele 4 (PL 59, col. 424B) și 14 (PL 59, 440D). În scrierile lui Magnus Felix Ennodius (473-521) termenii modernus și novus sunt folosiţi ca sinonimi[7].

Urmărind istoria acestui termen putem constata că Dialogurile papei Grigorie reprezintă doar o mărgea, poate mai sclipitoare decât altele, pe firul lung al tradiţiei ţesute în jurul adjectivului modernus. Ulterior, trecând prin scrierile lui Beda Venerabilul, termenul modernus cunoaște o frecventă utilizare în perioada carolingiană (seculum modernum, cum spune Walahfrid, Poetae, II, 271).

Este perfect justificat să se acorde termenului modernus toată atenţia, însă eu cred că unitatea Dialogurilor papei Grigorie, chiar dacă nu întotdeauna evidentă, este asigurată de paradigma hristologică, deoarece „traversând întreaga lucrare ca o manifestare a harului şi a puterii lui Hristos, sfinţii şi minunile lor dispar în ultimele capitole [ale Dialogurilor n.m. F.C.] pentru a lăsa cititorul faţă în faţă cu Hristos Însuşi” (Sources chrétiennes, 251, pp. 76-77). Intenţia clară lui Grigorie cel Mare este una pedagogică, aceea de a-l conduce pe credincios, prin mijlocirea sfinţilor, care nu sunt altceva decât „templele lui Dumnezeu” [I, IX, 9], la Hristos.

Notele care însoţesc traducerea Dialogurilor sunt numeroase (aproape 400) și ajută cititorul să înţeleagă mai bine scrierea gregoriană. Totuși, o notă mi-a atras atenţia. Este vorba despre nota 366, care se referă la cele șase feluri de vise, unde se spune că „această diviziune a putut fi transmisă spre Grigore de către Anastasius Sinaitul, Întrebări, 120 – cf. Giorgio (2000), p. 432”. Textul din ediţia Giorgio (Gregorio Magno, Dialoghi (I-IV), Adalbert de Vögué recensuit, introduzione di B. Calati, O.S.B., trad. a cura delle suore benedettine I. san Giorgio, note e indici a cura di A. Stendardi, Roma, Città Nouva Editrice, 2000) la care se face referire este acesta: „Sulla divisione sestupla dei sogni, cf. Anastasio Sinaita, Quaest. 120, che peraltro differisce da quella qui esposta da Gregorio” (p. 432, n. 1), care se traduce astfel: „Despre clasificarea înșeșită a viselor, cf. Anastasius Sinaitul, Quaest. 120, care, de altfel diferă de cea prezentată aici de Grigorie”. Așadar, nu putem identifica în acest fragment o posibilă influenţă a lui Anastasius asupra lui Grigorie cel Mare. Nici nu ar fi cu putinţă, deoarece Anastasius Sinaitul trăiește după Grigorie, murind un secol mai târziu (după anul 700). Este posibil ca Sinaitul să fie confundat aici cu Anastasius I, patriarh al Antiohiei, care moare în 599, adică un contemporan al papei Grigorie. Pe de altă parte, în nota menţionată este vorba despre scrierea lui Anastasius Sinaitul, Quaestiones et responsiones 72 (Marcel Richard și Joseph Munitiz [eds.], CCSG 59, Turnhout, Brepols, 2006, p. 124; cu numerotaţia 120 găsim acest fragment în PG 89, col. 772 B-C).

Cel mai probabil, este vorba aici despre o sursă comună, atât pentru Grigorie, cât și pentru Anastasius. Există și alte asemănări între scrierile celor doi autori, așa cum este, spre pildă, genul literar comun al întrebărilor şi răspunsurilor (ἐρωταποκρίσεις), după care și-au construit ambii unele scrieri.

Prin vieţile și minunile relatate de papa Grigorie în Dialoguri, „oamenii lui Dumnezeu” din secolul al VI-lea, în marea lor majoritate italieni, nu sunt cu nimic mai prejos decât monahii din pustiul Egiptului ce au trăit cu două veacuri în urmă. Asemenea altor scrieri ce descriau viaţa unor monahi, Dialogurile lui Grigorie au avut un mare succes, fiind citite, de-a lungul timpului, în toată lumea creştină. Odată cu traducerea Dialogurilor în limba greacă de către papa Zaharia (741-752), Grigorie va primi supranumele de „Dialogul”; dobândind foarte repede respectul şi preţuirea creştinilor răsăriteni. Sunt indicii că cel puţin unele idei din Dialogurile lui Grigorie circulau în mediul elenofon și înainte de traducerea lor în greacă. Spre exemplu, Ioan Moshu († 619), în al său Limonariu sau Livadă duhovnicească, capitolul 192, menţionează o „Povestire despre un oarecare monah din mănăstirea dumnezeiescului Grigore papa: în ce chip a fost iertat după moarte de afurisire” (trad. T. Bodogae și D. Fecioru, Alba-Iulia, Editura Episcopiei Ortodoxe Române de Alba-Iulia (col. „Isvoare duhovnicești”), 1991, pp. 185-186). De fapt, este vorba despre un fragment extras din Dialoguri, cartea a IV-a, LVII, 8-16. La popularitatea acestei scrierii gregoriene în lumea bizantină a contribuit în mod decisiv și un foarte cunoscut florilegiu bizantin din secolul al XI-lea, Everghetinosul, care folosește din plin Dialogurile Sfântului papă Grigorie.

 

 

 

[1] Unele idei din acest text au fost dezvoltate plecând de la Introducerea pe care am semnat-o pentru volumul Sfântul Grigorie cel Mare, Despre minunile Părinţilor italieni, traducere din limba latină de Elena Sima, ediţie îngrijită, introducere şi note de Florin Crîşmăreanu, Iaşi, Editura Doxologia (Colecţia Viaţa în Hristos, Seria Mărgăritare, 6), 2016, pp. 5-23.

[2] La începutul anului 2018 a fost (re)publicat volumul în care este tradusă doar cartea a IV-a a Dialogurilor: Sfântul Grigore cel Mare, Dialoguri despre moarte, trad. George Bogdan Țâră, București, Sophia, 2018 (reeditare a textului din 1998, Timişoara, Amarcord).

[3] Ernst Robert Curtius, Literatură europeană și Evul Mediu latin, trad. de Adolf Armbruster, București, Univers, 1970, p. 290.

[4] Ibidem, p. 291.

[5] Ibidem, p. 293.

[6] Jean-Robert Armogathe, „Postface”, în Anne-Marie Lecoq (éd.), La querelle des anciens et des modernes  (XVIIᵉ-XVIIIᵉ siècles), Paris, Gallimard (Collection „Folio classique”, 3414), 2001, p. 802.

[7] Sven Trakulhun, Ralph Weber (eds.), Delimiting Modernities: Conceptual Challenges and Regional Responses, Lanham, Lexington Books, 2015, p. X.

Revista indexata EBSCO