May 23, 2018

Posted by in ESEU

Caius Traian DRAGOMIR – Secretul forţei magice

 

A cunoaște ceea ce este deosebit de mare, mai mare dincolo de comparații, cum spune Kant – a cunoaște deci secretul originii excesului dimensional prezent într-un obiect, într-un spirit, într-un fenomen, într-o existență naturală sau rezultată printr-un act de creație revine la a oferi persoanelor, eventual generațiilor, care se succed în descendența respectivei  apariții de o extremă abundență a valorii componentei constitutive, posibilitatea de a presupune, în cele mai multe cazuri, într-un mod de o perfectă îndreptățire, că realizările de același gen, dar întrucâtva mai modeste, nu mai pun probleme de înțelegere detaliată, integrală eventual în actul descifrării secretelor ce, eventual, par să le dețină acele lucruri sau condiții și, deci, să le caracterizeze. Cea mai înaltă împlinire, în orice domeniu care necesită a fi cercetat, căreia i se dorește deschiderea înspre analiză, înțelegere, cunoaștere, descifrare, nu se reduce, practic nicicând, la un simplu succes limitat, zonal, la un caz unic de înțelegere lipsită de efecte extinse. Este însă firesc o a avea în vedere exclusiv activități, cercetări, descoperiri, sau este mult mai oportună analiza oricărei valori exprimată în acte de investigație, nu printr-o abordare exclusivă a unei acțiuni concrete, ci prin examinarea capacității adusă în lucru de autorul căruia îi datorează descoperirea, invenția, realizarea maximă la care oamenii, personalitățile ce aspiră la cunoaștere, o constată în concretul considerat  în primă instanță. Dacă inventatorul, creatorul, descoperitorul, unui prim mecanism inovativ de succes oferă lumii cunoașterii o primă valoare de explorare sau  exploatare, respectivul inventator este, prin sine însuși, adevăratul miracol de reușită umană, de impulsionare a progresului civilizator. Nu este important, în primul rând, cum trebuie să fie dezvoltată o nouă și remarcabilă descoperire ci, mai ales, cum este cel care a fost capabil să o producă. Lui Thomas Alva Edison i se datorează mai multe mii de brevete de invenții; Louis Pasteur a schimbat cu totul medicina, sub toate aspectele – modul de prevenire a multor boli, modul tratării  unora dintre cele mai amenințătoare și tragice afecțiuni și, de bună seamă, a oferit căile înțelegerii mecanismelor patogenice în suferințe medicale de o extremă gravitate. Pasteur nu s-a sfiit să facă, în privința importanței unor mari realizări umane în știință și în tehnică, o declarație care poate să trezească zâmbete dar care, în esență, trebuie să dea de gândit umanității în ansamblul ei, civilizațiilor, tuturor oamenilor de cultură. Marele chimist, care a revoluționat medicina așa cum nu mai fusese aceasta schimbată, genial relansată, afirmă la un moment dat secolul XIX nu a avut, în fond, decât doi oameni mari – pe Thomas Edison și pe mine. Câți alți oameni ar mai putea spune cuvinte precum acestea, cu riscul evident al acuzației unei clare  lipse de modestie, dar, în fond, cu imposibilitatea neîndoielnică de a fi contraziși rezonabil?

Dacă uneori avem tentația – justificată – de a vorbi de acte magice, de magicieni, de forțe magice – de unde aflăm această dorință, a unei calificări, dincolo de natural, a unor oameni, a calităților acestora, a succeselor pe care le realizează ei? Este evident pe scara notațiilor ce se pot acorda marilor personalități, precum și marilor realizări, dincolo de calificativul excepțional, eventual genial, mai există – rarisim, dar există – magicul și deci magia. Ce spune, de fapt, unul sau altul dintre aceste cuvinte? Pronunțarea lor pare să echivaleze cu a vorbi despre supranatural – și dacă nu se oferă gândului nostru o variantă interpretativă mai bună așa ar cam și rămâne lucrurile.

Geniul militar al lui Alexandru cel Mare este indiscutabil și copleșitor; merită sau nu calificativul de magic, iar Alexandru acela de a fi fost o personalitate magică? Dar în condiția care i se atribuie uzual rămâne un minuscul dar real gol în descrierea sa ca aparținând unei individualități magice, faptul poate fi utilizat tocmai în analiza profundă a ceea ce poate fi văzut în lumina stranie a magiei și acel ceva care poate face distincția între o fabuloasă personalitate și un alt model de a fi pentru care nu s-ar mai potrivi decât calificativul magic. În cazul marelui Alexandru este, posibil, preferabil, să nu se încerce o tranșare absolută a calificării în acești termeni verbali întrucâtva prea exacți.

Caius Iulius Cezar este, în mod sigur, o ființă magică. Adolescent fiind ajunge, fără luptă prizonierul lui Cornelius Lucius Sula Felix, ca nepot al marelui Marius, dușmanul absolut al lui Sula. Acesta îl eliberează totuși, la cererea unui important număr de nobili din tabăra lui Sula. Acesta din urmă, un comandant, s-ar spune, extrem de priceput și inteligent rostește cuvinte impresionante și profetice: îl las liber, dar veți vedea că în acest  tânăr sunt prezenți mai mulți Marius. Iulius Cezar este unul dintre cei mai mari comandanți militari ai istoriei, este un om politic ferm dar clement, este unul dintre primii doi-trei scriitori latini, un adevărat creator de limbă latină. Studiul unei personalități magice poate, prin referire la Cezar, să facă importante progrese – dacă ceva lipsește, totuși în cazul lui Iulius Cezar, în planul magiei este posibil tocmai directitudinea actului și a cuvântului; în el ceea ce se citește este tocmai varianta deschisă, clară, luminoasă a magiei, deschiderea care a eliminat elementul de vrajă, adesea asociat magicului. Partea clară, deschisă a personalității este însă mai netă în cazul lui Octavian Augustus, deținător al unui succes politic și militar care îl recomandă, împotriva criticilor care i s-au adus, pentru a i se atribui o adevărată calificare magică. Puterea politică maximă nu rareori se asociază nu stilului miraculos ci simplității celei mai deschise.

S-ar mai putea analiza, evident, personalitatea marilor oameni ai Renașterii și Reformei și – nu în ultimul rând – ai Revoluției Franceze; apoi cei ai unui număr limitat, totuși ne-nul de oameni ai secolului XX. Mergând însă înapoi în timp, până la începutul istoriei ca istorie autentică, se ajunge însă până la principala personalitate magică a progresului lumii – deci, la ființa cea mai stranie, fantastică, profundă și extrem, superior, creativă – deci la Pitagora.

În Franța apar publicate fragmentele pitagoreice provenite din scrierile elevilor și succesorilor intelectuali ai marelui filozof și matematician – este vorba de câteva mii de maxime, sentințe, locuțiuni și fragmente de texte, la origine evident mai ample. Dispunem de traducerea în română a volumului francez ceea ce este o foarte frumoasă realizare și deschidere înspre înțelegerea modului în care vârfurile istorice ale civilizației europene au fost progresiv oferite dezvoltării noastre culturale. Că Pitagora a făcut din creația și învățătura sa o operă de vibrație magică este sigur și este bine și larg știut – abia însă punerea împreună a rostirii sau aranjării ideilor pitagorice în comun relevă probabil autentic și, oricum, într-o deschidere amplă, magia cât și vraja creației și expresiei pitagorice. O serie de caracteristici ale acestor căi ale exprimării și orientării fluxului ideilor lui Pitagora se cer relevate – abia prin cel dintâi filozof deschis magiei, acesta își arată modul de constituire, dar și așezarea în cultură și civilizație. În primul rând sunt de avut în vedere autorii citați de Pitagora, și aceștia  nu sunt nici puțini și nici rar aduși în text, dar ei sunt simplu prezentați didactic, pentru a da urmașilor și elevilor marelui filozof o cunoaștere cât mai relevantă pentru civilizația pre-pitagorică. Sunt rare citatele și frecvente recomandările de lectură din texte extra-pitagoreice. Magicianul nu are nevoie de un sprijin magic în lumea terestră – gândul și convingerile sale îi aparțin integral. În al doilea rând textul pitagoric vizează tot  ceea ce privește suportul spiritual al omului ca om etern: legea, justiția, morala, cunoașterea rațională în integralitatea necesităților umane. Tot ceea ce privește integrarea conștiinței și raționamentului în funcționarea mentalului în sensul cel mai larg este generos oferit, dar lucrurile nu se opresc aici. La  minuțioasa tratare a tuturor temelor socotite de autor ca esențiale, privind legile, întemeierea legală a  comportamentelor, se adaugă sensibilitatea, afecțiunea, afectivitatea, trăirea directă, total dedicată vieții esențiale. Un singur exemplu – după care este preferabil să nu se mai adauge nimic căci totul a fost deja trăit de Pitagora și spus nouă, prin care ni se cere să acordăm cea mai mare atenție devotamentului  ce  ni-l poartă câinele nostru, să acordăm sentimentului acestuia o mai mare atenție decât gloriei pe care ne-o acordă –atenție –  popoarele și regii.

Revista indexata EBSCO