May 23, 2018

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cărţilor

 

Anatol  Covali, Lumini şi umbre, editura ZVEN PRINT, Târgovişte, 2018, 250 p. Postfaţă de Emilian Marcu

Lumini  și umbre, așa cum se și intitulează noul volum de versuri semnat de Anatol Covali, conturează eternul dialog dintre viață și moarte, dintre existență și nonexistență, prin poezie. Anatol Covali  este un artist ce se exprimă în mai multe domenii ale artelor adevărate, fiind un recunoscut solist vocal de muzică clasică dar și un poet de amplitudine în lirica românească actuală. Asemenea unor alte mari personalități artistice așa cum ar fi: Emil Botta, G. Călinescu, Ștefan Radof, Toma Caragiu,  Mircea Albulescu și lista ar putea continua, Anatol Covali s-a impus și în lirica românească prin exemplaritatea poemelor sale în formă clasică, cultivând mai  ales sonetul despre care un mare sonetist, așa cum este Radu Cârneci spune: Tonul dominant al poeziei lui Anatol Covali rămâne, totuși, cel melancolic, cel al tristeții, al nemulțumirii și al revoltei interioare față de asprul destin ce i-a fost hărăzit, față de timpul istoric apăsător și degradant pe care l-a trăit, față – mai ales! – prezentul dărâmător al unor târzii speranțe. Da, fără-ndoială., Anatol Covali rămâne un poet de durată, întrucât scrierile sale se trag din frământ, durere, revoltă, dar și din speranță și multă iubire față de om și visurile acestuia.

Poezia lui Anatol Covali  se poate, cu ușurință înscrie în ceea ce se numește, cu multă lejeritate, poezie clasicizantă, cu rimă și ritm, dar cu multă profunzime, cu un fond adeseori moralizator, poezie cu o glorie deosebită în perioada interbelică dar și a generației șaptezeci.

Anatol Covali a intrat în lumea metaforelor și a logicii lirice de mai multă vreme, fiind până acum autorul a nu mai puțin de 35 de volume de versuri, volume despre care s-au exprimat , pe lângă Radu Cârneci de care am amintit, și Ion Brad,  Alex. Ștefănescu, George Coandă Tudorel Urian, Florin Dochia, Maria  Ieva, Monica Grosu, Mihai Stan etc. despre numele său am auzit, am citit, și trebuie să spun că poemele sale mi-au plăcut.

În această perioadă când diverse voci mai mult sau mai puțin avizate ridică la rang de poezie autentică acea poezie de „expoziție, prin etalare” a tuturor organelor intime, de cele mai multe ori frizând vulgaritatea, doar pentru a șoca auditoriul, neținând cont de cât rău produc cititorului de mâine de poezie autentică,  poetul Anatol Covali vine și spune: Plecăm cântând știind că lângă mine/ iubirea fredona și ea zâmbind,/ rupând din când în când un mărăcine/ și-orice tristeți din calea mea gonind. Este chiar o formă de curaj estetic, o formă de manifestare a bunului simț să înfrunți tinerii imberbi, tineri care, așa cum se spunea, mai în glumă mai în serios, nu mai sunt nici tineri și au și dinții cariați.

În multe dintre poeme în care eterna întrebare umană, firească, despre trecerea timpului,  poetul este preocupat în mare măsură demonstrând cu versuri inspirate preaplinul experiențelor acumulate, să ni se înfățișeze cu luminile și umbrele sale:  Și mâine e o zi spune el și chiar crede asta revenind cu tonul optimist din invocata speranță în ziua care vine:… sper c-o să fie / și zori-or să-mi surâdă când din ei/ o să culeagă viața mea târzie/ ai bucuriei splendizi ghiocei// Și mâine e o zi… Speranța pentru Anatol Covali este punctul luminos, acel far călăuzitor spre care călătorim fiecare dorind să-și construiască  un destin frumos și dens. Știind că: Nu e târziu nicicând să crezi în tine/ și să o iei vibrând de la-nceput. Spuneam că marea majoritate a poemelor sale din acest volum Lumini și umbre sunt dominate de un caracter ușor moralizator, educativ, în plan uman și social, fără a fi însă ostentativ, ci mai degrabă păstrând caracterul omului sfătos, echidistant, care crede în valorile perene, în definitiv, în valorile umane, sincere și curate pentru care își propune: să fac, de vrei, întruna numai bine. Stăpânind cu multă siguranță mijloacele de exprimare poetică, cunoscând valoarea metaforelor, Anton Covali realizează poeme memorabile, fără a fi redundante sau retorice, deși în esență se poate observa un accent declamatoriu uneori. Senzaționalitatea caracteristică formei clasice, spune Florin Dochia, subliniată în cazul poetului de față, de o retorică incisivă, sugerând o lectură mai degrabă cu voce tare, decât una tăcută, intimistă, nu interzice sentimentul, emoția dezvăluită de bucuria de a trăi, ci mai degrabă le celebrează: Ninge frumos. Furtunile s-au stins/ și nu mi-e frig chiar dacă din bravadă/ în timp ce sunt de a mea soartă nins,/ mă tăvălesc prin proaspăta zăpadă. A se observa pofta de viață, de ludic și de exprimare poetică din tot ce e frumos, din tot ce ne înconjoară, poetul fiind pregătit să trăiască intens fiecare clipă a vieții să se copilărească, redându-și șansa de a spera.

El nu uită să se bucure, să râdă, să fie autoironic uneori, să-și construiască din poeme piramide, cu naivitatea creatorului de frumos. Tonurile clar obscure pe care le invocă în aceste poeme nuanțează și mai mult stările de spirit pe care le trăiește și pe care ni le mărturisește, parcă anume, pentru a ne face parte integrantă în arta sa, pentru că întreaga viață, în primul rând și-a dedicat-o scenei simte mereu nevoia de comunicare, de participare activă într-un dialog artistic.

Educat la literatura marilor clasici români dar și din alte mari literaturi ale lumii, Anatol Covali în unul dintre poemele acestei cărți, poem în stil eminescian se confesează: când ne-am iubit întâia oară/ și ne-am făcut promisiuni. Îți amintești? Ce fericită/erai când îmi șopteai duios/ că-mi vei fi ultima iubită/ căci l-ai găsit pe Făt – Frumos. Gândul mă duce la Cătălina din Luceafărul lui Mihai Eminescu, care  dialoghează cu  personajul demiurgic,în acel dialog ne-pereche.

În esență, acest volum Lumini și umbre este construit pe o sumă de confesiuni realizate prin dialoguri atipice, dialoguri dintre eul liric și o persoană imaginară către care se înalță aceste adevărate imnuri orfice, dovedindu-ne că nu există sentiment mai profund, mai nobil, și de ce nu? mai uman decât a aprecia, a prețui și de a te confunda cu persoana iubită.. Anatol Covali face un adevărat exercițiu peripatetic de mărturisire între iubirea fără de păcat, iubirea îngerească, un exercițiu de inițiere în asemenea demers pentru că se simte un simplu ins arzând intens în cânt și poezie/ în care-am fost lovit dar nu învins, asemănându-se cumva cu Sisif, cel care a luat bolovanul căzut, de mai multe ori și l-a cărat până în vârful muntelui, până în piscul perfecțiunii. Și tot ca un personaj mitologic, Icar, poetul, din  cuvinte și din poezie, și-a făcut aripi ca un nou Meșter Manole salvându-și posteritatea prin poeziile sale, spre a nu fi niciodată învins. Caut în mine nestemate/ fiind convins că-s din belșug,/ dar soarta le-a ascuns pe toate/ ca să nu-mi fac din ele crug.// Caut în mine aur care/  e peste tot, caut argint/pentru-a crea din ele-odoare/ pe care-apoi să le păstrez.// Caut în mine tot ce este/ primit de la Destin în dar/ ca pe-ale Poeziei creste/ să construiesc câte-un altar. Dorința de a deveni un adevărat constructor, de imagini poetice, de metafore ample este și îndreptățită dar și reușită la Anatol Covali: Caut în mine, dar țărână/ și pietre ne-ncetat găsesc,/ care în tremură în mână/ în timp ce totuși le cioplesc.

Declarații tranșante, de adevărat ziditor, încărcate de mare sinceritate conturează multe dintre poemele sale: Aș vrea să știi că a mea viață/ a căpătat prin tine sens dând un sens subtil, de mare responsabilitate artistică, dar și de recu-noaștere a idealului propus.

Întreaga natură, anotimpurile toate, intemperiile sunt chemate să celebreze existența poetului, iubirile lui, călătoriile lui prin locuri a căror ambiguitate subliniază importanța trăirilor interioare spune Florin Dochia, cu multă intuiție atunci când vorbește despre poezia lui Anatol Covali. Natura, ca la toți marii creatori face parte integrantă din creația lor, conturând un univers amplu, un univers dătător de speranțe benefice.

Autorul trăiește cu intensitate luminile și umbrele din viața sa, dar și din viața cititorului cel care se poate ușor regăsi în poemele sale fiind pătruns de un spirit civic de excepție.

Totul în sentimentele sale este la vedere precum un rol dramatic interpretat pe scenă susține Tudorel Urian. Acest mod de a tăi intens direct, fără rezerve conturează în fond tensiunea fiecărui poem.  Citind comentariul lui Alex. Ștefănescu la una dintre cărțile lui Anatol Covali am avut revelația de a fi întru totul de acord cu opinia lui: Nu toți poeții aflați azi în centrul atenției sunt valoroși. Nu toți poeții valoroși de azi se află în centrul atenției. Printre cei ignorați într-un mod nejustificat, dintr-un fel de nepăsare a societății românești față de propriile ei valori se numără Anatol Covali. Dar de aici m-aș distanța de opinia lui Alex. Ștefănescu și aș spune că nu toată societatea românească este vinovată de această nepăsare, de această răsturnare de valori, ci o anumită ”elită” intelectuală ( critici literari mai ales), din diverse interese obscure propune o falsă scară de valori, fie și pentru propriul amuzament ca să nu spun că din alte motive.

Necunoscutul (mai degrabă nerecunos-cutul, aș spune eu) poet Anatol Covali este faimosul tenor Anatol Covali, care a debutat pe scena Operei Române în 1977 în rolul Manrico din opera Trubadurul de Verdi și care de-a lungul timpului a fost aplaudat și ovaționat pentru numeroasele roluri importante, ca Radames din Aida, Don Jose din Carmen, Otello din Otello, Dragomir din Năpasta spune Alex. Ștefănescu, și enumerarea  rolurilor ar putea continua.

Iubirea, tenacitatea, răbdarea, imensa dragoste pentru poezie, perseverența și mai ales încrederea că odată și odată valoarea poemelor sale se vor bucura de o atenție mai atentă l-au determinat să nu cedeze, să nu se risipească și să scrie, fie și ca o terapie a sufletului. În fond scrisul, cred că poate fi considerat o bună terapie. Nu-i vina mea că-i seară și e ceață/ și nu mai văd ace micuț drumeag/care ducea părelnica mea viață/spre ce-am iubit, spre tot ce mi-a fost drag.//Nu-i vina mea că pașii-abia mă cată/și cad ca secerat din când în când,/ că-n loc de flăcări, câte-o biată pară/îmi luminează fiecare gând.// Nu-i vina mea că nu mai am putere/ să întind arcul spre-a ținti vreun țel,/că vine pe furiș câte-o durere/ și îmi frământă trupul cu mult zel.// Nu-i vina mea că spada-i ruginită,/ iar scutul e crăpat și ciuruit/ și că orice speranță-i răstignită/când vrea s-amâne tristul meu sfârșit.

Recunoașterea de către un critic literar ca Alex. Ștefănescu a poetului Anatol Covali este un bun argument că truda lui nu a fost în zadar iar acel scut crăpat și ciuruit sub balsamul unei încrederi supreme în ceea ce face chiar reușește să amâne tristul sfârșit.

Adeseori nemulțumit, adeseori revoltat, poetul,  își construiește, treaptă cu treaptă, fiecare poem, conturând între lumini și umbre un destin, o viață, un univers liric. Într-un joc expresiv al rememorării, autorul conturează diverse ipostaze ale iubirii ale unei iubiri trăite sau imaginate, într-un avans tineresc spre fericire. Din fața singurătății poetul evadează prin poezie și în veșnicia iubirii. Sub lumina împăcată a amurgului, poezia lui Anton Covali exprimă atâta tristețe și duioșie susține și Monica Grosu când se referă la creația poetului.

Sunt multe poeme din această carte Lumini și umbre care ar merita citate aici dar cred că mult mai utilă ar fi lectura și aprofundarea trăirilor și emoțiilor adunate cu atâta talent de Anatol Covali, un autentic și important poet din lirica noastră contemporană, poet care, cu siguranță că după o lectură atentă și cu bună credință va deveni un nume despre care se va vorbi.

Constantin Enea,  Foşnet de scrum, editura PIM, Iasi, 2016, 80 p.

Explorator al cuvântului, care uneori este sacru, de natură divină, alteori, cel mai adesea de natură terestră, Constantin Enea descoperă universal poetic în acest Foșnet de scrum. În fond scrumul este rezultatul unei imense trăiri, iar foșnetul scrumului este ecoul acestei trăiri. Dă-mi sufletul tău golit de vise invocă el, cu o anumită, hai să-i spunem resemnare, și așteaptă să fie răstignită în acest foșnet singurătatea ispitei. Despre această ispită se lasă mult preocupat să vorbească în poeziile sale Constantin Enea, fiind tema, dar și teritoriul unde se simte cel mai confortabil, adică se simte ca peștele în apă. Tot despre o anume restemnare vorbește și în poemul Definiție, poem în care se vede drept o pagină din buletinul vremurilor ploioase sau Sunt scrisul pătat de numele tău ( un vers, care după părerea mea poate devein memorabil). Sunt imaginea sânului tău oboist/De mângâieri furate și străne, mai spune el, încercând să se autodefinească în acest ecou al foșnetului de scrum. Toate aceste gesture, trăiri, resentimente și resemnări ( pentru că înesență, chiar depre resemnare e vorba în acest uunivers liric pe care și l-a asumat)  se produc în Singurătate, așa cum își intitulează un poem. Unde ai putea asculta mai bine foșnetul de scrum dacă nu în singurătate, să poți vedea cum pe jos cuvintele noastre ard amintiri, și autorul este dotat cu o picătură de cerneală pentru ochii tăi. Există și un anume teribilism, o anumită frondă în versurile lui Constantin Enea, atunci când spune:  Vecinii fac grătar pe lacrimile mele și prietenii plâng moartea râmelor. Sigur că există un  teribilism sarcastic, ironic, dar și ludic în toată această zicere a lui.  Pentru el  existența, dar și trecerea timpului se derulează în șanțul orelor târzii pentru că Viorile greierilor ne vor arunca apoteotic tăceri că suntem prinși în ițe de femei nărăvașe, iar lui nu-i rămâne decât să compună rapsodii din nopți și scrum/pentru prietenii mei adiabatici. adiabatic, -ă adj. (fiz.; despre fenomene fizico-chimice) Care se produce în interiorul unui sistem închis, fără schimb de căldură cu exteriorul.  Se subînțelege din poemele acestei cărți Foșnet de scrum o anumită stare/candoare bacoviană, stare care se trăiește mocnit într-un burg, aglomerat până la refuz de monotonie, dar și de nedefinite tristeți și singurătăți foșnitoare, toate arse pe rugul unei iubiri, mai mereu nemărturisite, dsar mereu în așteptarea unei înfloriri. Să fie Constantin Enea un bacovian întârziat sau de fapt e un romantic iremediabil, poposit în acest foșnet miraculos. Cred că el are câte puțin din fiecare stare, pentru că simte că atunci când Cuvintele nu-s tristețea doare.  Și pentru ca această tristețe să nu-l doară își caută cuvintele potrivite care să exprime adevărul, fie prin rugăciune, fie prin expunere laică. Poemele sale se ridică mult peste ceea ce el, cu modestie, le numește Compuneri și asta se vede chiar din poemul intitulat Compunere, în sensul de refacere, reformare nu de notiță simplă, poem pe care îl voi cita în întregime pentru frumusețea și curățenia sa morală:Alfabetul meu începe cu tine/Tu ești când o literă,/Când o cifră păguboasă,/Ai ascuns între sâni o falsă cratimă/Sau o virgulă sinucigașă;/Alfabetul meu începe cu tine,/Cu semen și cifre între sâni! După lectura unui astfel de poem ai sentimental că poți re/compune lumea, că te poți situa la originile ei, cu toate ale tale angoase și să asculți în această imensă liniște foșnetul de scrum al unei iubire trecute sau viitoare, o iubire devastatoare, așa cum numai un poet o poate trăi, compune și mai ales re/compune. În persoana lui Constantin Enea poezia orașului Tg. Frumos a mai câștigat o bornă, a mai câștigat un adept și acesta nu e deloc un lucru simplu. Rândurile celor care scriu și mai ales care scriu poezie aici se îngoașă, spre binele orașului, al locuitorilor de aici și nu numai, care vor devein  și cititorii acestui volum.

Dorel Vidraşcu, Verbarul floretist, editura Ghepardul, Bucureşi, 2017,  152 p. Prefaţă semnată de Ionel Necula şi Postfaţă semnată de Floarea Necşoiu.

În lumea aceasta, mai ales în literatură, mereu încrâncenată, mereu dominată de o gravitate revoltătoare, apariţia unei cărţi precum aceasta Verbarul floretist, a lui  Dorel Vidraşcu ne mai limpezeşte mintea, ne mai descreţeşte fruntea şi ne mai incită la bună dispoziţie. Cineva spunea că degeaba ai trăit o viaţă dacă nu ai râs, dacă nu te-ai bucurat măcar un minut. Verbarul floretist nu face altceva decât să ne aducă în viaţa de toate zilele acea clipă de haz şi de împlinire, chiar şi atunci când spusele sale sunt uşor abrasive reprezentând nişte inserţii ironice, de cele mai multe ori sub formă de epigram, dar care nu au nimic răutăcios în substanţa lor – aşa cum susţine şi Ionel Necula. Dorel Vidraşcu este întur-un fel, responsabil cu sarea şi piperul reuniunilor cărturăreşti unde este, cu bucurie, invitat, pe care le onorează cu aceeaşi bună dispoziţie, spre deliciul asistenţei. Frate bun cu ironia/ Şi tandru ca un ghiocel/ Răutatea şi prostia/ Vreau să le spulber în duel , se autodefineşte, cu un real simţ critic Dorel Vidraşcu, cel care mai spune despre sine: Uneori mă simt un greier/ Cu tot banalul meu cri-cri,/ Permanent vreau să cutreier,/ Să pigmentez un mult preagri/ Cronicarul prins de clipa/ Blândă ca o fulgerare,/ Zburătorul sub aripa/ Unei rime trecătoare. Se poate observa modestia, delicateţea dar şi discreţia cu care floretează prin acest verbar al său Dorel Vidraşcu, dorind, parcă anume să-şi respecte victima. El ştie să se şiu autopersifleze, anume spre a îndulci aciditatea înţepăturii: Ca un melc, în pribegie,/ Îmi duc grijile-n spinare; Dau în proşti cu-o ironie/ Şi-n deştepti cu-o întrebare, sau: Cu floret ironiei/ Conturez câte-un crochiu,/ Mai duc trena poeziei,/ Trubadur la ceas târziu. De obicei, dintr-o discreţie excesivă şi un surplus de delicateţe, nu fac publice dedicaţiile primate pe cărţi de la confraţi, mai ales pe cele despre care sunt rugat/somat să scriu, pentru că eu consider că dedicaţia are un catacter de intimidate, dar cu dedicaţia domnului Dorel Vidraşcu fac o excepţie şi o postrez aici: Dacă după lecturare,/ Nu vă place cartea mea,/ O veţi da la reciclare/ Tot luaţi doi bani pe ea. Mărturisesc faptul că că nu consider necesar să o duc la reciclare pentru că-mi place să o am şi să o recitesc din când în când, dar şi din teamă că nu voi lua nici doi bani pe ea şi voi rămâne cu punguţa goală ( glumesc, desigur) pentru a mă păstra în nota de umor a autorului.  Verbarul floretist, apărută în condiţii grafice deosebite este o carte care merită păstrată şi deschisă atunci când simţim că suntem mult prea încrâncenaţi de lecturile serioase şi grave. Despre  creaţia lui Dorel Vidraşcu, inspirit, se exprimă Constantin Ardeleanu, cel care spune: Cum în muzica simfonică întâlneşti şi bagatelle, nu este exclusă ipoteza ca suita acestor nenumărate miniature orchestrale vidraşciene să alcătuiască durabilul unei vieţi dedicate atât de pasional scrisului, iar Corin Bianu menţionează: Domnul Dorel Vidraşcu este o prezenţă notorie în peisajul literar bucureştean, perticipă active la cenacluri, lansări de carte şi aniversări ale autorilor. Cazul lui ilustrează cel mai convingător zicala că stilul este omul. Cu siguranţă că Dorel Vidraşcu, prin această carte a sa dovedeşte a fi un epigramist dintre cei mai talentaţi. Şi în final o epigram de mare actualitate. Elitele în stradă: O mişcare de elită/ A bătătorit pavajul;/ E de-a dreptul umilinţă,/ De când cu TV-linşajul. Şi nu pot să mă despart de Dorel Vidraşcu fără a posta şi epigram Postacii: Vin de-a valma toţi năucii,/ Cu drapelul găurit,/ Sun postacii şi facebook-cii:/ Cine-n siglă i-a jignit?! Trebie să recunosc şi poanta dar şi umorul succulent care se regăsesc în cele inserate în această carte.

Revista indexata EBSCO