May 23, 2018

Posted by in ESEU

Dan PURIC – Satul românesc

 

Numai citind istoria poporului român îţi dai seama de adevărul rostit de un mare profesor spaniol, Montero Dias, care a spus referitor la români: „Nu există un mister al originii poporului român. Se cunoaşte, dar există un miracol că există!” („Sub zodia cărţii şi a studiului” – cu Pamfil Şeicaru în exil)

Pornind de la această paradoxală, dar în acelaşi timp esenţială şi profundă observaţie, am putea spune că noi, românii, ştim miracolul acesta al propriei noastre dăinuiri. Acea matcă sufletească ce s-a dovedit a fi impenetrabilă în faţa veacurilor de istorie atroce şi de cumplită suferinţă, ce s-au abătut necontenit asupra acestui biet popor, Satul! Satul românesc!

O ţară mai tot timpul „sub vremi”, avea toate şansele să piară, să fie topită de contingenţa neiertătoare a istoriei şi totuşi, avînd încriptată în ea o tainică şi nebănuită forţă, a dăinuit. Pesemne că satul acesta românesc a avut vocaţia bobului de grîu din amfora îngropată în pămînt şi care în loc să putrezească, a germinat, încolţind la prima picătură de apă ce cădea parcă din senin în tragică cadenţă ce se-ntindea la depărtări de sute de ani una de alta.

Bănuim că tocmai abisul pe care acest miracol românesc, satul, l-a săpat între el şi istorie, l-a salvat! Un abis eminamente sufletesc! Un refuz participativ, o proniatoare inerţie ce l-a determinat să-şi închidă porţile în faţa timpului ce i s-a dat, dar în acelaşi timp, să şi le lase larg deschise în faţa veşniciei.

Dacă n-ar fi fost tocmai această „deschidere” către Eternitate, satul românesc ar fi sucombat, sufocat de propria-i izolare.

Există în ţăranul român o sfîntă detaşare în faţa lumii şi o firească şi permanentă respiraţie a tainei de a fi în lume. Ca şi cum şi-ar înfige plugul nu în pămîntul arid şi nefertil al realităţii ei, ci în ogorul sufletesc al Adevărului.

Ca o corabie ce pluteşte miraculos pe valurile furtunii unei lumi îmbeznate, satul românesc a văzut în mod tainic dincolo de norii întunecaţi ce-i acopereau cerul vieţii, steaua lui Polară, credinţa în Dumnezeu!

În acest sens intuiţia marelui martir Mircea Vulcănescu este cogenială cu cea a pămîntului strămoşesc care l-a rodit: „Nu există ruptură existenţială, prăpastie pentru român, între lumea de aici şi lumea de dincolo, între vremea de acum şi veşnicie, ci numai vamă, adică poartă de trecere.”

Satul românesc, acel permanent ACASĂ al ţăranului nostru, locul unde ne-am născut, dar şi locul unde ne-am regenerat de atîtea ori ca neam, biserică nevăzută în care se plămădea destinul comun al unor oameni liberi, neînrobiţi sufleteşte de cătuşele zilelor nefaste ce li s-au dat să le trăiască, acest miracol al pămîntului nostru ce a înmugurit mereu, neaşteptat, nu în timpul istoriei, ci în RĂSTIMPUL ei.

Şi poate de aceea toţi cei care au vrut şi vor să zdrobească fiinţa acestui neam, încep cu distrugerea satului românesc, căci acolo se ascunde în mod nevăzut şi negrăit, credinţa lui, plămada lui sufletească, stînca pe care şi-a clădit din cărămizi de suferinţă Biserica dăinuirii lui.

Azi în faţa „civilizaţiei” barbare, satul românesc a plecat în lume. Nu s-a mai ascuns în codrii lui, parcă veşnic verzi şi primitori ca nişte fraţi tăcuţi întru suferinţă, ci s-a risipit într-un tragic şi interminabil exil.

În marea aceasta a unei cinice uitări, mulţi se vor îneca, dar în mod sigur valurile vor aduce înapoi pe ţărmurile acestei miraculoase ţări, acele seminţe ce au supravieţuit, boabele de grîu ce n-au vrut să moară. Ele ştiu instinctiv că mîine vor fi pîinea cea bună pe care o va pune la masa de sărbătoare acest popor.

„Fiindcă aşa cum fiecare om are genomul lui, la fel se poate vorbi despre o genomică a unei naţii, care la români este reprezentată de capacitatea formidabilă de a renaşte din cenuşă.” (savantul George Emil Palade)

Revista indexata EBSCO