May 23, 2018

Posted by in ESEU

Ion PAPUC – Corecţiile Ioanei Diaconescu

 

Am utilizat cândva o informație dintr-un jurnal publicat postum, cineva care a citit articolul respectiv m-a certat pentru faptul că m-am referit la autorul textului din care am citat dacă nu cu deferență atunci oricum destul de neutru pe când respectivul îmi face un portret de-a dreptul sarcastic. Explicându-mi-se despre ce era vorba, pentru început am negat cu vehemență că în acel jurnal, sub niște inițiale, s-ar face referire la mine. Adevărul este că văzusem doar volumul al doilea, pe când portretul acid, mi s-a spus, era în primul volum din cele patru ale jurnalului. Am negat că ar fi putut fi vorba de mine dar mai apoi m-a obsedat tot mai intens informația gândindu-mă că, dacă luasem de bună mărturia din volumul al doilea, erau toate șansele să fie adevărată și relatarea despre un drum cu trenul spre București pe când mă aflasem într-o stare avansată de turmentație alcoolică, presupusa ipostază la care ar face referire diaristul. Totuși, totuși eu nu sunt, și nici măcar nu am fost un bețivan, un alcoolic, cum eram descris că aș fi fost cândva, la nu mult timp după mijlocul secolului trecut. Camarazii mei de generație practicanți ai acelui viciu au trecut demult la Domnul pe când eu mai sunt încă în viață la o vârstă înaintată. Și atunci, întru cât am păcătuit grav prin turmentare acută doar de două, trei, hai să zic de patru ori în viață, nu mi-a fost greu să îmi amintesc evenimentul despre care poate fi vorba în cartea clujeanului. Nu am făcut împreună cu el o călătorie cu trenul din Cluj la București, cum pare-se că susține, dar este cu putință să fie vorba despre acele momente mizerabile ale biografiei mele când refugiat fiind în orașul Turda am plecat spre capitală împreună cu directorul instituției culturale al cărei slujbaș am fost vreo șase luni, și atunci din Câmpia Turzii, nu din Turda și nici din Cluj, am urcat și noi în tren, iar el nu a stat cu mine în compartimentul de clasa a doua unde aveam amândoi biletele ci, lăsându-mă să călătoresc singur,  s-a transferat în cușeta diaristului aflat în același tren dar în alt vagon. Pare-se, fuseseră înțeleși telefonic să călătorească împreună.

La București odată ajuns, chiar în acea zi, l-am cunoscut pe marele Petre Pandrea cu care am petrecut toată seara la restaurantul scriitorilor și apoi o noapte întreagă ne-am plimbat sporovăind pe străzile metropolei. Mai acum câțiva ani, după ce și acesta a trecut demult la cele veșnice, i s-a publicat și lui un important volum de memorii în paginile căruia, coincidență!, el relatează că a asistat la o beție cruntă a tânărului Emil Cioran, nu doar hidoasă ci și blasfematoare întru cât beat fiind l-a imitat pe părintele său săvârșind slujba la altar și pe post de cădelniță fiul s-a folosit de scârbavnicul lui mădular! Este posibil ca în toată opera, destul de vastă, a lui Pandrea, să nu existe altă mențiune despre scriitorul născut la Rășinari. Este probabil aceasta și presupun că în toată opera harnicului diarist din Cluj nu există altă mențiune despre mine decât aceea la care tocmai m-am referit. Dacă într-adevăr acolo despre mine este vorba, înseamnă că atât sunt eu pentru posteritatea lui! Dar nu aceasta este important ci faptul că îmi amintesc uneori, nu prea des, despre acest presupus conflict și nu am puterea să citesc și să mă confrunt cu imaginea mea din respectivul jurnal.

Și tot astfel nu am avut, nu am puterea să mă adresez instituției care deține arhivate dosarele celor care au trăit pe vremea securității, mângâindu-mă cu gândul că nici vorbă să fiu  și eu atât de important încât să fi fost urmărit și să am dosar. Însă acest sentiment este mai degrabă rodul unei ipocrizii lașe când de fapt mie îmi este teamă de ceea ce au consemnat securiștii despre mine pentru că sunt convins că au scris adevărul, unul deloc convenabil. Întocmai diaristului din Cluj despre mine, lui Pandrea despre Cioran, ei au consemnat pentru veșnicie un adevăr mutilat, văzut printr-o lupă rea, a urii. Din acest motiv mă simt ca bolnav când aflu că cineva scotocește prin arhivele poliției politice scoțând la lumină niște adevăruri sinistre, exclusiv sub lumina hidoasă a funestei instituții. Pentru mine, a publica acele texte din dosarele securității înseamnă să îi continui, să îi desăvârșești opera infectei instituții. Și aceasta nu că acolo ar fi vorba de minciuni ci tocmai pentru că în ele sunt cuprinse adevăruri. Adevăruri cel mai adesea monstruoase, deformate dacă nu altfel atunci prin parțialitate, sau cum spune poeta, în prima dintre cele două cărți la care mă voi referi în continuare, sunt imagini din “Împărăția oglinzilor strâmbe”(p.125). Am privit, deci, de la mare distanță și cu profundă neîncredere și strădaniile distinsei poete Ioana Diaconescu metamorfozată în cercetător prin arhivele CNSAS. Ne fiind vorba de mine mi-am făcut totuși curaj și am citit cele două recente cărți în care harnica poetă își expune rezultatele sale cu privire la imaginea securistică a doi poeți: Mihai Ursachi și Cezar Ivănescu. În două cărți care sunt adevărate modele de ceea ce ar trebui să fie cercetarea funestei instituții comuniste! Pentru că, să fim serioși!, nu despre cei doi poeți este vorba acum, pe ei îi putem găsi foarte bine reprezentați în cărțile lor, iar aici, în acestea două îi vedem la lucru pe vajnicii tovarăși securiști și pe informatorii lor. Când utilizez, precum în titlul acestui text, cuvântul corecțiile am în vedere și corectările pe care le aplică istoriei poeta dar mai ales corecțiile, adică pedepsele pe care le dă aceasta securiștilor pe care îi altoiește verbal. Între corecturi și pedepse se joacă aici toată piesa, toată drama. Pentru că reticența mea, cu privire la publicarea acelor documente, încetează îndată ce respectivelor texte li se adaugă explicațiile necesare întocmai cum procedează exemplar poeta. Ea deschide un drum spre ce ar putea fi pe viitor studiul arhivelor de la CNSAS. Ca să fie mai explicită poziția din care judec și cele două cărți ale poetei, adaug de îndată că din punctul meu de vedere ar fi judicios cu adevărat ca pe viitor arhiva securității să fie abordată prin camuflarea numelui oricărei victime și să fie studiat doar fenomenul în sine, cel al supravegherii draconice, și doar astfel să fie cântărită monstruozitatea sistemului ideologic comunist, imbecilitatea ofițerilor de securitate, metoda lor de lucru și turpitudinea în grade diferite a celor care prin entuziasm politic, gravă carență morală sau sub presiunea șantajului au făcut delațiuni. Îmi pun speranța într-o sociologie a persecuțiilor din comunism, o psihometrie spectrală a caracterelor în timpul dictaturii. Cancerul ideologic, cangrenele primitivismului politic să fie studiate nu pentru că rezultatele cercetărilor ar putea fi utile, căci nimeni nu învață din trecut, ci doar pentru o mai dreaptă situare a istoriei, în mod gratuit și fără sperate consecințe.

În acest punct al discuției mă întorc spre autoarea celor două cărți pentru a-mi declara admirația pentru faptul că poeta a avut tăria psihologică să înfrunte valul de bănuită mocirlă din respectivele arhive pe care le-a cercetat. Și mă grăbesc de îndată să îmi exprim bănuiala că a făcut-o nu din curiozitate umană și nici din presupuse scopuri științifice ci exclusiv din profundă considerație, din iubire chiar pentru cei doi confrați ai săi pe care îi smulge din ghearele poliției politice, pledându-le cauza, salvându-le postum onoarea.

Cele două cărțile au o structură complexă, aceiași, beneficiind de un aparat științific amplu. Rămâne neelucidat, totuși, un aspect de maxim interes, volumele cuprind doar o selecție a documentelor de la CNSAS și nu ni se explică deloc cum a fost operată această selecție, în baza căror criterii. Altfel trebuie să recunoaștem că poeta are o strategie ingenioasă a alcătuirii celor două volume. Observ aceasta tocmai pentru a afirma că și-a conceput cărțile în mod inteligent și înzestrându-le din abundență cu un vast suport critic și cu comentarii explicative. Într-un anumit sens ele sunt operă originală, construcții cu arhitectură inedită. Cea despre Mihai Ursachi este dotată cu o prefață a criticului literar Alexandru Călinescu, în care este desfășurată o elocventă punere în temă privitoare la personalitatea celui evocat în carte, iar cea dedicată lui Cezar Ivănescu debutează cu o evocare călduroasă a poetului dublată de o pledoarie pentru poezia acestuia datorate Simonei Modreanu.

Cărți de istorie politică a epocii comuniste, cele două apariții editoriale sunt deopotrivă capitole ample de istorie a literaturii române. Dar, prin harul poetei care le este autor, ele sunt chiar mai mult decât atât. Fiindcă în finalul lor fiecare oferă câte o surpriză de proporții. În cazul lui Mihai Ursachi la sfârșit se revine la un episod din biografia acestuia legat în prea mică măsură de obiectul cărții, ce viza poliția politică. Sunt inserate câteva scrisori din tinerețea lui, probabil dintre cele mai frumoase din toată literatura română, bijuterii de erotism cutremurat. Și ca o culme de literatură, lor le este anexată o replică, o evocare scrisă de protagonista acelei idile, cu nimic mai prejos ca textele poetului. Cât despre Cezar Ivănescu, în cazul lui anexa la cartea ce îi este dedicată cuprinde, ca dar, un interviu luat poetului de Cassian Maria Spiridon tocmai în anul 1993 și în care îl putem întâlni pe eroul cărții într-unul dintre momente lui rare: expansiv, intolerant, încrezător fanatic în destinul său.

I-am cunoscut pe cei doi poeți. Pe Mihai Ursachi mai puțin, de parcă l-aș fi văzut doar de pe celălalt trotuar al aceleiași străzi, pot zice a literaturii. Adică am schimbat între noi în câteva ocazii unele cuvinte, mai degrabă de complezență. Dar lui Cezar Ivănescu cutez a zice că i-am fost apropiat, dacă nu chiar prieten, câteva decenii la rând. Față de cei doi, eu făceam parte din altă categorie socială, din aceea a celor de origine rurală, inși care își poartă după ei până în finalul vieții stânjeneala, sentimentul inadecvării. Cei doi erau în schimb niște citadini, fie și doar mic-citadini dar dintr-o categorie superioară, ceea ce le conferea o dezinvoltură în societate, o superbie vizibilă nu numai în aparențe ci și în formația lor intelectuală.

Conflictul cu organele de represiune se năștea din fundamentele condiției lor de urmași ai lui Femios, personaj în care Homer se descrie pe sine în toată condiția sa de subordonare, cântărețul îngăduit la masa prinților, astăzi la a unora, mâine la a celorlalți, depinde cine câștigă în înfruntare și cât de mult are acela nevoie să îi fie satisfăcut apetitul hedonist, alături de cel gastronomic și de cel bahic. Urmași i-au fost trubadurii, truverii, minnesängerii, goliarzii. Sub dictatură categoria artiștilor cunoaște o brutală instituționalizare, cei care comandă nu mai sunt prinții ci adesea canalia de uliți. “În aplauzele grele a canaliei de uliți”. Mici-meseriași care în vremurile recente s-au dotat cu atestate, legitimații, diplome, sunt membri, au parte de subvenții, de premii, își petrec concediile în cluburi exclusiviste, participă la ședințe, sunt aleși în foruri statutare, devin cu timpul, spre sfârșitul vieții dacă nu cumva destul de devreme, pensionari cu privilegii, poeți pensionari! Ei trăiesc o adevărată obsesie nu atât a gândirii lor artistice cât mai ales a traducerilor, a gloriei naționale și mai ales internaționale prin care să obțină iluzorii remunerații cât mai consistente. Comanditarii se cred îndreptățiți să le suspicioneze sinceritatea în condiția lor ancilară și îi supraveghează. Și nici aceasta nu este faptul cel mai grav cât  pretenția să arhiveze pentru veșnicie delațiunile la adresa lor, nu cumva să se piardă detaliile mizere ale chinuitei lor biografii ci să rămână infamându-i pe veci. Ne-au călcat în picioare în timpul vieții, să nu le scăpăm din gheare nici în postumitate.

Ca martor al acelui timp, convingerea mea fermă este că după revoluția din 1989 activitatea securității, a celei comuniste, a cunoscut o intensificare furibundă, Cezar Ivănescu a fost tot mai mult victimă, viața chiar i-a fost dramatic primejduită de cei care din ce în ce mai numeroși se înghesuiau în juru-i sufocându-l. Episodul cu cel care la mineriadă l-a izbit în cap să-l ucidă e numai un detaliu dar semnificativ.

Revista indexata EBSCO