May 23, 2018

Posted by in Istorie literara

Valentin COŞEREANU – Cronologii şi simbioze poetice eminesciene (III)

În articolul program din ziarul Federaţiunea, apărut la Pesta și condus de Al. Roman, acesta scria că a înfiinţat publicaţia în scopul să apărăm drepturile noastre împotriva celor care sunt destul de lași a părăsi cauza cea sfântă a mamei comune, lucru ce-i va fi plăcut lui Eminescu, din moment ce a apelat, în debutul său ziaristic, să trimită acestuia materiale.

În anul și luna în care, la Ștefănești, lână Botoșani, se naște pictorul Ștefan Luchian (februarie), la Iași, Creangă este văzut la teatru împreună cu un alt preot, din care cauză au fost sancţionaţi amândoi; mai întâi de un ziarist zelos, într-un articol de ziar, apoi de Mitropolitul însuși. Timpuri cu moravuri înguste, sociologic vorbind – pe de o parte −, dar deschizătoare de drumuri – pe de altă parte; drumuri bătute de alte idei, în operele povestitorului, în care aceste prejudecăţi vor fi depășite ca nimicuri ce sunt, căci nu numai despre Eminescu și Creangă e vorba în acest sens, ci și de alţi scriitori de talia lor, mai în vârstă ori mai tineri, dar toţi înrolaţi la carul unei culturi care abia își mijește răsăritul. Așa, spre exemplu, Alecsandri, care în marte trimite Convorbirilor literare un grupaj de poezii intitulate Pasteluri. Tot în această perioadă apare și Curierul de Iași, la care va lucra și Eminescu, înnoindu-i cu totul stătutele, anostele și fadele sale coloane.

Este anul în care trupa de teatru a lui Pascali face turnee prin ţară, purtând cu ea un succes răsunător.

În străinătate, și în legătură cu activitatea studenţilor români din Viena, autorităţile habsburgice aprobă statutele Societăţii literare România, un pas oficial important, care va duce mai târziu spre coagularea cu cealaltă societate studenţească, formată tot din studenţi români plecaţi la studii în străinătate, apoi spre unirea necondiciunată a amândurora. Un exemplu că lucrurile încep să ia aspectul acelorași preocupări între cei plecaţi la studii în alte ţări și cei reveniţi de la studii în ţară este acela că Maiorescu începe să publice în foileton Limba română în jurnalele din Austria, care va apărea în revista ieșeană Convorbiri literare (nr. 7, 8, 9 și 10, începând cu luna iunie), așa încât arealul tematicilor limbii române se extinde.

În iunie, ziarul Hermanstädter Zeitung trimite, prin cronicile sale, la succesele turneului trupei Pascali, iar când se transcriu numele actorilor, îl aflăm și pe cel al lui Mihai Eminescu. Este dovada cea mai sigură că și poetul juca mici roluri atunci când se îmbolnăvea vrun actor, căci știa pe de rost mai toate rolurile pieselor jucate, întrucât beneficia de o memorie cu totul aparte. Turneul nu este altceva decât un tur de forţă cu piese jucate în limba română spre încântarea de pretutindeni a locuitorilor din Brașov, Lugoj, Sibiu, Arad, Timișoara, Oraviţa.

Poetului îi va prinde aceste peregrinări teatrale, căci în caieţelele pe care le purta cu dânsul pretutindeni, străbătând provincii diferite ale ţării, avea prilejul să-și noteze expresii populare ale diferitelor regiuni care-l interesau în cel mai înalt grad. Întâmplându-se să călătorească mai peste tot în aceste provincii, Eminescu aduna material în vederea scrierilor sale poetice, dar nu numai. Expresiile, proverbele, ghicitorile, poeziile populare etc. se regăsesc astăzi presărate ici-colo în comoara încă nedeslușită în toate amănuntele ei, în manuscrise. Acestea au constituit mai târziu materiale de la care au pornit creaţiile sale poetice sau cele în proză. În orice caz, folclorul adunat cu această ocazie, a constituit o comoară, ce se va regăsi în multe din comorile care au făcut limba română mai așezată în marginile ei, mai creativă și totodată mai expresivă.

În august, Slavici, prietenul de mai târziu al poetului, își va da examenul de bacalaureat la liceul din Oradea Mare, iar la Arad, Matilda Pascali va declama poezia Copila română a lui Iosif Vulcan. Entuziasm eclatant. Și cum în bogatul folclor adunat se va fi găsit și versurile C-așa-i lumea trecătoare/ Unul naște, altul moare…, la Trifeștii Vechi, lângă Iași, pe malul Prutului, moare Costache Negruzzi, cel care dăduse literaturii noastre nuvela Alexandru Lăpușneanul, apreciată și de poet.

Cât de mândru trebuie să fi fost Eminescu, când, făcând parte din trupă, la Arad, Pascali răspândește în oraș un afiș în care se spunea printre altele: Sunt fericit a profita de această ocaziune, ca să arăt onoratului public profunda mea recunoștinţă și ca român și ca artist pentru îmbrăţișarea ce mi s-a făcut mie și celor ce mi-au urmat; dar îndoit recunoscător sum pentru răsunetul și patronarea, ce a găsit în inimele tuturor românilor ideea progresului artei române, și aceasta graţie unor români iniţiatori, care știu că fericirea și mărirea popoarelor sunt artele și știinţele. (Apud Petru Vintilă).

Se va fi întrebat cineva până acum ce înrâuriri va fi avut aceste texte și dacă nu cumva Eminescu contribuia la compunerea lor? Sau dacă ideea unirii tuturor studenţilor români, la Putna, într-un congres nu va fi încolţit încă de pe acum în mintea unui mare român, așa cum era Eminescu, văzând ce entuziasm cuprinde masele la unirea lor întru limbă și-n simţiri ? E un aspect ce rămâne de adâncit.

Pe 30 august, în revista Familia apare tipărită poezia La o artistă, pe care Eminescu i-o înmânase lui Iosif Vulcan personal, la întâlnirea cu acesta din Arad. Dovada plăcerii pe care poetul o simţea aflându-se în mijlocul poporului, este și faptul că în manuscrisul 2285, Eminescu își va nota următoarele, confirmate mai târziu, într-o scrisoare, de către fratele poetului, Matei, unde spune: grozav îi mai admira pe ţărani. Iată ce-și nota în poetul manuscris: Nu pierd niciodată ocazia de-a lua parte la petrecerile populare. Ca un prieten pasionat al oamenilor (mai ales al poporului) când aceștia se adună în mase, simt că sunt o parte a totalităţii. E ceva dumnezeiesc în acest sentiment, așa că orice serbare a poporului mi se pare o sărbătoare a sufletului, o rugăciune cucernică. Într-un asemnea moment pare că deschid un mare Plutarch și din feţele cele vesele, dar de-o tristeţă ascunsă, din mersul vioi sau obosit, din legănarea și din gesturile diferite citesc biografiile unor oameni fără nume; dar nimeni nu va putea înţelege vreodată pe cei renumiţi, fără a fi simţit vreodată pe cei necunoscuţi.

Chiar dacă preluate dintr-un autor german, e de presupus că Eminescu își nota aceste cuvinte rar simţite în perioada aceasta și se mai poate ușor presupune că reuniunile în popor mai semnificative și mai de trăire intensă decât cele de care a avut parte cu ocazia spectacolelor trupei lui Pascali, greu să ne imaginăm altele, căci banchetele acestea erau la ordinea zilei, indiferent dacă trupa se afla în Transilvania, Banat sau Moldova, iar entuziasmul lor este rescris în gazetele vremii, peste tot pe unde trupa trecea. Și atunci cum să nu rezoneze unul ca Eminescu, cel care era trup și suflet cu aceste minunate întruniri, căci le trăia cum își trăia propriile sentimente, simţind odată cu cei cu care se confunda, întrucât pe ei trebuia să-i înţelegi mai întâi ca să poţi să-i înţelegi pe cei mari mai apoi.

În jur de 2 septembrie, Eminescu se afla deja la București, unde Pascali îl va angaja ca sufleor II și copist la Teatrul Naţional. Oare numai pentru meritul de a fi suflat textul pieselor, în spectacole diferite să fi făcut gestul acesta Mihai Pascali ? E greu de crezut. Poetul se remarcase deja prin scrierile și judecăţile sale valorice, iar Pascali era om educat și cu bună intuiţie, așa încât știa bine cu cine are de-a face. Evident că, descoperindu-l, actorul îl antrena în facerea și prefacerea textelor de care avea nevoie în împrejurări și cu ocazii diferite.

Ștefan Cacovean prezintă în amintirile sale un Eminescu din această perioadă ca pe un tânăr cam de 19 ani; Statură de mijloc, bine legat. Frunte naltă, trăsături frumoase și regulate, păr bogat și negru dat până pe umere, cum poartă artiștii. Cu un cuvânt, un tip roșcovan frumos. Același Cacoveanu nu-l prezintă și în îndatoririle sale… profesionale din acest timp: O săptămână era sufler sara la reprezentaţiuni, în ceea săptămână sufler ziua la repetiţii și astfel se perindau necontenit cu celălat sufler al teatrului. De această slujbă nu se plângea, căci fiind el un mare ceteţ, se simţea în elementul lui, dar îi era impus să estragă în caiete deosebite și să transcrie toate rolurile din fiecare piesă ce se studia la teatru. Această treabă îi făcea zile negre. Caietele și piesa pururea-i stau pe masă și-l chiemau la lucru, iar el nu-și călca pe inimă să se apuce. Știind acestea, nu e de mirare cât de doct era Eminescu, când mai târziu scria despre Repertoriul nostru teatral, căci adesea tot răul e și spre bine.

La 1 octombrie, revista Familia îi publică o nouă poezie, Amorul unei marmure; prin urmare, poetul lucrează acum pe trei fronturi: unul al obligaţiilor zilnice, ca sufleor, al doilea noaptea, în cel al creaţiilor proprii și al treilea al traducerii manualului Arta reprezentaţiunei dramatice. Dezvoltată sciinţific și în coeziunea ei organică de profesorul dr. Enric Theodor Rötscher.

Sigur că deja Pascali își dăduse seama cu cine are a face, pe viu, în diferite ocazii, prin ţară, și l-a însărcinat pe Eminescu, foarte bun cunoscător al limbii germane, să-i traducă acest manual de strictă uzanţă actoricească, lucru care l-a făcut pe Eminescu să pătrundă și mai adânc în acest domeniu, și care l-a ajutat enorm mai târziu la scrierea cronicilor dramatice din Timpul.

Nu degeaba s-a spus că Pascali îl luase sub aripile sale; odată pentru că-l aprecia, apoi pentru că-i era de mare ajutor. Cacovean va nota mai târziu: Cartea aceea încă-i sta într-un corn de masă, și-l înghimpa la inimă de câte ori se întâlnea cu Pascali, și se întâlnea de mai multe ori pe zi. Care era ambientul intim al poetului în această vreme ? Iată-l descris de același prieten menţionat mai sus: Odaia lui Eminescu, numai cu o fereastră mică, era în lăţime cam de 4 pași, în lungime cam de 5 pași. Cum intrai din coridor în odaie, în faţă cu ușa, în fund, era ferestre. Intrând pe ușă, de-a stânga în colţul odăii era un cuptoraș făcut din cărămizi. De două palme de la cuptoraș, de-a lungul păretelui din stânga, o canapea mică, care servea de pat; în el durmia cu picioarele la foc, fără alt așternut. Canapeaua fusese odinioară roșie, dar acum de tot decolorată. Înaintea canapelei era o masă mică de brad, iar lângă masă, de cealaltă parte, un scaun de brad, nevăpsit ca și masa. […] Cărţile și le ţinea întinse pe jos, de la fereastră până lângă masă, pe paviment. Vor fi fost până la 200 de volume, mai cu seamă cărţi vechi, nemţești cea mai mare parte. Pe masă erau tot felul de hârţulii scrise și nescrise.

În anul acesta începe Eminescu romanul Geniu pustiu, conform propriilor mărturisiri: Romanul meu am început a-l scrie parte dupe impresiuni nemijlocite din anul 1868, pe când eram în București, parte după un epizod ce mi l-a povestit un student din Transilvania.

Acum, în Iași, tatăl lui A. D. Xenopol, directorul penitenciarului local, relatează în cunoștinţă de cauză, căci trebuia să trimită deţinuţi la treabă: La Iași se ocupă toţi cu mare activitate de terasamentul gării care va cuprinde câmpia Bahluiului cu-ncepere de la terenul d-nei Joie până la fundătura situată în dosul Penitenciarului. De unde se vede că timpurile (dar și năravurile !) se repetă.

A mai trecut, așadar, un an, din care Eminescu a învăţat câte ceva: n-a trecut cum se zice în popor, ca gâsca prin apă. Rezultatele se văd în manuscrise. Și e de ajuns.

 

 

AMORUL UNEI MARMURE

 

Oştirile-i alungă în spaimă îngheţată,

Cu sufletu-n ruină un rege-asirian,

Cum stâncelor aruncă durerea-i înspumată

Gemândul uragan.

 

De ce nu sunt un rege să sfarm cu-a mea durere,

De ce nu sunt Satana, de ce nu-s Dumnezeu,

Să fac să rump-o lume ce sfâşie-n tăcere

Zdrobit sufletul meu.

 

Un leu pustiei rage turbarea lui fugindă,

Un ocean se-mbată pe-al vânturilor joc,

Şi norii-şi spun în tunet durerea lor mugindă,

Gândirile de foc.

 

Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere,

Eu singur n-am cui spune nebunul meu amor,

Căci mie mi-a dat soarta amara mângâiere

O piatră să ador.

 

Murindului speranţa, turbării răzbunarea,

Profetului blestemul, credinţei Dumnezeu,

La sinucid o umbră ce-i sperie desperarea,

Nimic, nimica eu.

 

Nimica, doar icoana-ţi care mă învenină,

Nimic, doar suvenirea surâsului tău lin

Nimic decât o rază din faţa ta senină,

Din ochiul tău senin.

 

Şi te iubesc, copilă, cum repedea junie

Iubeşte-n ochi de flacări al zilelor noroc,

Iubesc precum iubeşte pe-o albă vijelie

Un ocean de foc.

 

Din ochi de-ar soarbe geniu slăbita mea privire,

De-ar tremura la sânu-mi gingaşul tău mijloc,

Ai pune pe-a mea frunte în vise de mărire

Un diadem de foc.

 

Şi-aş pune soarta lumii pe buza-ţi purpurie,

Aş pune lege lumii râzândul tău delir,

Aş face al tău zâmbet un secol de orgie,

Şi lacrimile-ţi mir.

 

Căci te iubesc, copilă, ca zeul nemurirea,

Ca preotul altarul, ca spaima un azil;

Ca sceptrul mâna blândă, ca vulturul mărirea,

Ca visul pe-un copil.

 

Şi pasu-n urma-ţi zboară c-o tainică mânie,

Ca un smintit ce cată cu ochiu-ngălbenit,

Cu fruntea-nvineţită, cu faţa cenuşie

Icoana ce-a iubit.

 

* * *

 

Este poezia care deschide numărul revistei Familia, numărul 33 din 19 septembrie/ 1 octombrie 1868 și a fost primită de Iosif Vulcan chiar din mâna poetului, când acesta asista la Arad, după un obicei deja încetăţenit, la reprezentaţiile teatrale ale trupei lui Pascaly. A fost scrisă într-o primă formă prin 1866. I. L. Caragiale știa că a fost dedicată unei actriţe, presupunându-se că aceasta ar fi fost Eufrosina Popescu.

Dramaturgul, cunoscător și amator al dramoletelor sau iubirilor ascunse dintre actori și partenerele lor de trupă, povestește, în cunoștinţă de cauză că poezia n-ar fi impresionat nicicum pe artistă, ceea ce n-a rămas indiferent pentru Eminescu[1]. Așa trebuie să fi fost, căci Murărașu continuă astfel: Sfârșitul poeziei exprimă o stare sufletească posterioară atitudinii reci a artistei[2], în dezacord cu ceea ce afirmase Caragiale, că Îi trecuse ciuda regelui asirian și acum se bucura în liniște de avuţiile și strălucirea lui (În Nirvana). Numai că e greu să te pronunţi definitiv atunci când este vorba de Eminescu, despre firea căruia se știe că era una nu tocmai predispusă la destăinuiri sau la a etala atitudini de genul acesteia în văzul lumii. Dovada clară că rana îi rămăsese este și faptul că de o inimă de marmoră ne amintește chiar după 1875, în Visul unei nopţi de iarnă, în care transpar vagi elemente biografice: Degeaba se închina la luceafărul dimineţii sale, degeaba la luceafărul serilor… Luceafărul era o păpușă… coeur de marbre.

Poezia analizată în toate variantele ei duce cu gândul la un soi de misoginism, pe care poetul îl va dezvolta cu intensitate și sarcastic în Dalila, astfel încât nimic nu este mai curios, dar și mai interesant de analizat la Eminescu, ca acest sentiment apărut la marele poet. Este vorba aici și de un procedeu al compoziţiei pe care-l analizează Alain Guillermou și care validează întreaga creaţie eminesciană: prima dată poetul așterne pe hârtie schiţe inspirate fie de personaje simbolice, fie teme filosofice foarte generale privind destinul omului și al universului. […] Din monumentul în construcţie, Eminescu ia anumite materiale și le exploatează compunând o operă de dimensiuni reduse [concentrate, am spune noi !]. … poezia de mici dimensiuni, extrasă de pe șantierul monumental, nu e strict fidelă nici în spirit, nici ca formă proiectului iniţial[3].

Așa s-a întâmplat și cu Amorul unei marmure și așa devine explicabilă și remarca lui Caragiale. În acest caz mai este de făcut o remarcă cu valoare esenţializatoare: de aici se naște o temă majoră a liricii eminesciene, revolta atee născută din disperarea iubirii[4].

Prin urmare, continuând în logica criticului francez, se poate spune că ne găsim în faţa unui sistem de idei și de imagini care formează un bloc și a căror coerenţă e deja solidă în 1868[5]. Așadar, Eminescu începe o epocă nouă, a întoarcerii în sine, pe care o va urma de aici înainte, căci, după cum însuși se exprimă, așa ne e destinul.

Cu un laborator atât de uluitor, Perpessicius ordonează pas cu pas toate meandrele oferite de poezie, punând în ordine cronologică ţesăturile acestui complicat Amor… Așadar, poezia apare în următoarele patru manuscrise: manuscrisul 2258, f. 222v (epoca 1866), cu însemnări disparate, dar cu precădere cele referitoare la Transilvania; manuscrisul 2259, f. 255-255v, în file stinghere, purtate în buzunar, din aceeași epocă transilvană, fiind o versiune creionată și de tranziţie[6], care aduce aminte de Horia; manuscrisul 2262, f. I, în care poezia este caligrafiată cu îngrijire, fiind asemănătoare cu aceea a poeziei La o artistă, ceea ce traduce faptul că pe aceasta a trimis-o Familiei. În sfârșit, manuscrisul al patrulea, numărul 2254, f. 64v-68, oferă ultima versiune.

Dăm mai jos versiunile din manuscrisele:

 

2258, f. 222v.:

 

Au n-am o frunte s-o însenine

Dalba cunună încinsă-n laur

Au n-am în lume nume de aur

Au n-am în mine eu nemurire

 

Ce-i nemurirea ? un epitet

Pe care vremea-l duce de spate

Până ce ambele aruncate

Îmi las sicriul de amanet

 

Când lumea otrăvită zvârlind cu pietre-n mine

Va râde d-un nebun

 

 

 

2259, f. 255-255v.:

 

Au n-am şi eu în mine un vis de nemurire

Au n-am şi eu o frunte s-o cingă diadem

Au n-am şi eu sub buze a dinţilor scârşnire

Şi-n inimă blăstem

 

Blăstem căci lumea are senina ei zâmbire

O lacrimă durerea, o rugă Dumnezeu

Un cântec primăvara, Satana o-ncrucire

Nimic, nimica eu.

 

O aeru-i ferice în calda ei suflare

O apa e ferice când buza-i de rubin

O soarbe-n diamante şi prin mărgăritare

O strecoră senin

 

Urăsc întreaga lume c-o patimă atee

Urăsc a mea fiinţă, urăsc inima mea

Aşi blăstema pe mama fiindcă e femeie

Femeie ca şi ea.

 

Sunt rău fiindcă mintea îmi seacă de turbare

Că nu am neci un atom din insu-i diafan

Nici însuşi o privire, fie omorâtoare

Nici partea lui Satan

 

Căci eu nu cer iubire fiindc-atâta bine

M-ar face dintr-un atom egal cu Dzeu

Eu nu cer decât ura-ţi, să ştiu însă în fine

Că-un gând d-al tău e-al meu

 

Când inima îmi fierbe, când creerii înghiaţă

Când lira mea zdrobită, uimită de amor

Răsuflă disperată un cântec de viaţă

De ce sunt muritor ?

 

Sunt muritor fiindcă geloasa vecinicie

Când vrând ca să devie durerea-mi dulce chin

Cântarea-mi o va rumpe din cartea de vecie

Şi sufletu-mi din sân

 

Cu fruntea-ngălbenită, privirea fermecată

P-a vânturilor gânduri, eu gândul meu îl duc

Genunchii mei în tremur ating piatra uscată

Ca vraja mă usuc

 

O vezi îmi plec genunchii, plec faţa-nvineţită

Din ochi îmi ese sânge, cuvintele îmi gem

Eu vin să cer nu viaţă, amor şi fericire

Nu… ură şi blestem

 

Astfel ca în oglinda durerilor pustie

S-o văd şi mai frumoasă, un gând de veselie

Un zâmbet fără ţel

 

Şi eu, tâmpit şi vânăt sub stânca desperărei

Să par pe lângă dânsa cu spaima răzbunărei

Satan şi Gabriel.

 

 

2262, f. 1:

 

AMORUL UNEI MARMURE

 

Oştirile-i alungă în spaimă îngheţată

Cu sufletu-n ruină un Rege-asyrian

Cum stâncelor aruncă durerea-i înspumată

Gemândul uragan.

 

De ce nu sunt un Rege să sfarm cu-a mea durere

De ce nu sunt Satana, de ce nu-s Dumnezeu

Să fac să rumpă-o lume, ce sfâşie-n tăcere

Zdrobit sufletul meu.

 

Un leu pustiei rage turbarea lui fugindă

Un ocean se-mbată pe-al vânturilor joc

Şi nori-şi spun în tunet durerea lor mugindă

Gândirile de foc.

 

Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere

Dar eu nu am cui spune nebunul meu amor

Să spui eu unei pietre amara mângâere

Că moartea-i o ador ?

 

Eu n-am pe sânu-mi capu-i să picure în stele

Dulci lacrimi fericite pe păru-i încreţit

Să-i spui strângând-o-n braţe, că uit zilele mele

Să-i spun că-s fericit.

 

Murindului speranţa, turbărei răzbunarea

Profetului blăstemul, Credinţei Dumnezeu

La Sinucid o umbră ce-i sperie desperarea

Nimic, nimica eu.

 

Nimica doar icoana-ţi, care mă-nvenină

Nimic doar suvenirea surâsului tău lin

Nimic decât o rază din faţa ta senină

Din ochiul tău senin.

 

O te iubesc copilă cum repedea junie

Iubeşte-n ochi de pară a zilelor noroc

Iubesc precum iubeşte pe-o albă vijelie

Oceanul de foc.

 

Prin sânta ta iubire aş fi blăstemul mare

Ce vâjie-n abisuri a demonilor chor

Pârând suflet de tunet un gând de răzbunare

Archangel de ommor

 

Din ochi să zoarbă geniu slăbita mea privire

Şi tremurând la sânu-mi gingaşul tău mijloc

Să pui pe a mea frunte în vise de mărire

Diademă de foc.

 

Aş pune soarta lumii pe buza-ţi purpurie

Aş pune lege lumii sublimul tău delir

Aş face al tău zâmbet un secol de orgie

Şi lacrimele myr.

 

Căci te iubesc copilă, ca Zeul nemurirea

Ca preotul altarul, ca spaima un azyl

Ca sceptrul mâna blândă, ca îngerul iubirea

Ca visul pe-un copil.

 

Şi pasu-n urma-ţi zboară c-o tainică mânie

Ca un smintit ce cată cu ochiu-ngălbenit

Cu buza-nvineţită, cu faţa cenuşie

Icoana ce-a iubit.

 

 

În ediţia Perpessicius poezia se găsește în Opere, I, 20-22 (inclusiv facsimilele), precum și comentată la Note și variante, în același volum, la p. 268-274.

În ediţia Murărașu, Amorul unei marmure se află în volumul I, p. 40-41, iar la Comentarii eminesciene, în același volum, la p. 288-290.

  1. Vatamaniuc, în ediţia sa din 2010, adaugă câteva elemente importante: Titlul poeziei ne îndrumă spre piesa lui Théodore Barrière și Lambert Thiboust, «Les filles de marbre», care se joacă la București între 1863-1868. […] Atitudinea critică a lui Eminescu se manifestă încă din poeziile din adolescenţă și va continua, sub alte forme, până la sfârșitul activităţii sale scriitoricești[7].

 

Valentin Coșereanu

[1] M. Eminescu, Poezii, Ediție critică de D. Murărașu, vol. I, Editura Minerva, București, 1982, p. 289.

[2] Idem.

[3] Alain Guillermou, Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu, Cu un cuvânt al autorului către cititorii români, Traducere de Gh. Bulgăr și Gabriel Pîrvan, Editura Junimea, Colecția Eminesciana 11, Iași, p. 52.

[4] Idem, p. 57.

[5] Idem.

[6] M. Eminescu, Opere, I, Poezii tipărite în timpul vieții, Introducere, Note și variante, Anexe, Ediție critică îngrijită de Perpessicius, Fundația pentru literatură și artă «Regele Carol II», București, p. 270.

[7] M. Eminescu, Opere, Poezii, vol I, Ediție îngrijită, studiu introductiv, cronologie, note și comentarii: D. Vatamaniuc, Mebru de onoare al Academiei Române, Editura Național, București, 2010, p. 735.

Revista indexata EBSCO