May 23, 2018

Posted by in Ex libris

Gellu DORIAN – Romulus Moldovan – (rupt)

 

În titlul unui poem din cartea sa de debut – (rupt), Editura Charmides, 2017 – Romulus Moldovan ne avertizează: „a nu se citi nimic dintre paranteze” (Noroc că nu sunt prea multe paranteze în carte!). Asta ar însemna că volumul lui nu are titlu sau că, aşa cum este pus în paranteză, nu trebuie citit. Totuşi îl citim, nu numai titlul, ci şi ceea ce urmează. Şi urmează, evident, pe spatele paginii patru două avertismente, care merită citate: „Dacă i-ar folosi la ceva, oricine poate susţine că textele din această carte în aparţin.” Şi „Aceste versuri sunt mărturia unor dezechilibre electrochimice.” Să spunem că primul avertisment ar fi luat în serios. Nu văd cine ar putea semna textele lui Romulus Moldovan, însuşindu-şi-le astfel, dacă nu le-ar fi şi trăit, aşa cum ne spune în avertismentul doi că ar fi mărturia autorului în urma „unor dezechilibre electrochimice”. Ce fel de dezechilibre electrochimice, de ce natură, organică sau anorganică? s-ar putea întreba eventualul doritor să-şi asume astfel de experienţă. Să zicem că Romulus Moldovan a trăit cu adevărat această experienţă din care a rezultat o carte de tip schismă – ruptură –, carte în care nimic nu este logic, lucid, ci totul se învîrte într-o euforie iscată sau întărită în urma inhalării unor substanţe halucinogene, ori ierburi, cum pare a fi cea mai la îndemînă experienţă în rîndul unei lumi în interiorul căreia numai cei iniţiaţi pot să-şi dea seama unde se află şi dacă vor mai ieşi vreodată de acolo. Şi totuşi nimic ezoteric în cartea lui Romulus Moldovan, ci mai curînd exoteric. Peste toate aceste euforii, halucinaţii şi transpuneri în lumi mirobolante sunt redate, paradoxal, aparent coerent de o minte în care rupturile sunt sudate imediat: „sunt regele absolut al celui mai pitic/ regat care a existat vreodată./ consiliul de coroană este format din zece degete./ regina are şi ea o suită de zece degete./ sunt regele absolut al celui mai pitic regat care a existat vreodată./ coroana e împletită din frunzuliţe de pătrunjel./ toţi îşi doresc să fie în locul meu./ e destul de greu să fii regele absolut/ al celui mai pitic regat care a existat vreodată./ trebuie să primeşti scrisorile de acreditare fantastică/ ale celor două sute de ambasadori./ ţinuta de gală e alcătuită din pijamale şi papuci./ opţional halatul ce se poartă pe umeri ca o mantie./ ştiu precis de ce am fost uns rege absolut./ regatul este microscopic şi organizat perfect de la sine./ riguros. Din acest motiv am acceptat onoarea/ de a fi regele absolut etcetera./ regina are pe cap o căciuliţă de lînă./ toate decretele regale se zgîrie cu o pietricică pe oglindă/ în întuneric deplin iar la sfîrşit, în dreapta jos, se aplică ferm sigiliul/ cu o pietricică mai mare./ toate decretele sunt obligatorii şi sunt puse în operă deîndată./ cînd regele absolut va muri, cel mai pitic regat care a existat vreodată/ va împărţit în trei şi ascuns sub preş” (p. 8-9). Cum revenirea pe parcursul cărţii la acest regat pitic, la rege-trîntor, regină am putea să ne pierdem într-o alegorie în care poetul ar putea să ne inducă. Or transferul imediat într-un sanatoriu, cu atmosferă şi limbaj specifice, ne mută în lumea halucinaţiilor poetului, care vede prin ceaţa existenţei lui artificiale – că şi-a făcut-o, din cîte se vede, cu mîna lui! – totul pe dos, într-un transfer de imagini ce nu sunt conform cu realitatea. Dar nu realitatea este problema lui Romulus Moldovan, ci lumea halucinaţiilor unei lumi în care se vede plasat de o situaţie fără ieşire: „în seara aia de iarnă/ undeva la capătul pantelimonului/ am uitat complet cine sunt/ cum mă cheamă/ dacă am mamă./ dincotro încotro?/ am aţipit un sfert de ceas într-o scară de bloc/ unde urla un sugar ca din gură de şarpe./ am ieşit afară unde zăpada m-a nins şi m-a îngheţat pe cap./ dopamina curgea vîrtos (asta am aflat-o ulterior)/ la ţigănci e o ficţiune/ să vezi cum e pe bune.( totuşi de unde vin, unde mă duc?/ cine pizda mamei mele ergo sum?” (p. 10) Şi asta ne întrebăm şi noi, cine este poetul Romulus Moldovan, dar nu atît de descartesian, pe cît cugetă ca să afle dacă există cu adevărat, neaoş, în stilul lui.

Plasarea într-o lume reală este şi ea o ficţiune, aşa cum curge toată povestea acestei prime părţi a cărţii lui Romulus Moldovan, în care apar şi nişte personaje, la fel de nebuloase ca textele ejectate de poet. Că aşa par aceste fragmente de prozo-poeme, ca nişte ejecţii ale unei minţi în car se petrec o groază de lucruri. m şi t, care au chemat-o pe tavita, care a şi murit undeva în memoria lui, devin alte personaje care-l urmăresc pe poet ca într-un delirium tremens, într-un soi de reacţii electrochimice, în care „vorba sare de la nichel la cadmiu./ că aşa erau întocmiţi acumulatorii/ pe vremea aceea.” Nu ştim despre ce vreme este vorba, însă putem recunoaşte timpul sau vremea prin care trece poetul. În astfel de situaţii apare, firesc, şi levitaţia: „mă ridic pe vîrfuri, plutesc./ iarăşi e iarnă. deschid fereastra. Împing plasa de ţînţari./ grea operaţiune. plasa e de sîrmă groasă şi e bătură în cuie.(…)/ mă arunc peste sîrmă. sunt în autogară/ în pijamale şi papuci.(p. 17). Propoziţii scurte, de schizoid, în detalii de prozator, căruia nu-i scapă nimic.

Dacă ar fi să luăm în calcul o cît de cîtă statistică a titlurilor declarative, Romulus

Moldovan reuşeşte o performanţă, cel puţin printre colegii lui de generaţie sau chiar în tot ansamblul poeziei româneşti: are opt titluri cu declaraţia „te iubesc”, toate cele opt poezii sunt de un vers pînă la cel mult cinci. Iată-le: „cred că am nevoie de un expectorant” (p. 22); „şi mintea mi-e goală ca o minge de rugby./ să facem o grămadă ordonată.” (p. 32);  „dar orice ai face, la televizor se vede cu pureci,/ e radiaţia cosmică de fond/ priveşte cu atenţie purecii electronici/ şi aminteşte-ţi în pizda mă-tii/ (te rog să mă scuzi)” (p. 36);  „dacă ţi-aş spune în franţuzeşte că te iubesc de mă cac pe mine/, m-ai înţelege?” (p. 47); „doar azi îţi mai îngădui să mă-ngîni” (p. 49); „priveşte-mă cruciş ca şi cum mi-ai fi extraordinar de aproape” (p. 52); „dacă trecutul e în alb-negru şi prezentul e în culori, cum e viitorul?” (p. 53); „tu vrei mai mult ca şi cînd ar exista un mai mult” (p. 57). Le-am redat pe toate, să vedeţi în ce constau aceste declaraţii, în fond, ele fiind, de fapt, în tonul specific halucinanţei constante din această carte, într-o nonşalanţă convenită, probabil, cu partenera, al cărei nume îl aflăm şi, desigur, ce ar dori să-i facă iubitul: „saraswati este iubita mea/ cînd o întîlniţi să-i spuneţi că-i sărut picioarele murdare/ şi o aştept acasă să-i sparg sitarul” (p. 42). Nu departe şi de această perspectivă: „acesta este amaterasu/ dacă nu ajung la ea în viaţa asta/ cînd o să fac o sută douşpatru de ani/ mă prefac în porumbel şi mă izbesc de un geam în Tokio” (p. 43). O lume care redă, prin versurile lui Romulus Moldovan, imaginea unui spaţiu derutant şi absurd, dar nu imposibil de atins, dacă nu cumva deja existent şi insesizabil doar de cei cărora normalitatea le arată alte perspective.

Unele ritmuri din partea a doua a cărţii aduc isoane din hip-hop, muzici horcăitoare şi anoste, care armonizează stări nu de angoase, ci de provocări şi trăiri fără ieşire, într-o echilibristică asumată doar în trei versuri: „în lumea toată nu există,/ draga mea, decît echilibru şi echilibrare./ doar noi facem echilibristică.” (p. 41). Lumea lui („doar noi”) este, în fond, lumea din care ei, partenerii, ies în evidenţă şi-şi exprimă trăirile aşa cum face în această carte cu destul de multe împliniri poetice Romulus Modovan, (rupt) de realitatea ideală a celor cărora el le arată astfel faţa unei perspective dispera(n)te.

Revista indexata EBSCO