May 23, 2018

Posted by in Ex libris

Gelu SABĂU – Francisco Suarez şi naşterea spiritului modern

 

 Florin Crîșmăreanu, Metafizică şi teologie la Francisco Suarez, Prefaţă de Anton Adămuţ, Iaşi, Editura Universităţii „Al.I. Cuza” din Iași, Colecţia „Antiqua et Mediaevalia”, 2012, 359 p.

 

Metafizică și teologie la Francisco Suarez este o apariţie cel puţin inedită pentru mediul academic românesc, ca să nu mai vorbim de spaţiul cultural, în sensul larg al cuvântului. Francisco Suarez este cu siguranţă un autor cvasi-necunoscut pentru cultura română. În afară de câţiva specialiști în teologie sau filosofie medievală, majoritatea studenţilor nici măcar nu au auzit de numele său! Despre publicul larg nici nu mai poate fi vorba! Lucrul este perfect explicabil, dacă avem în vedere faptul că ne referim la teolog și filosof medieval, călugăr iezuit, care a trăit în secolele XVI–XVII, în Spania. Personajul are toate ingredientele exoticului pentru noi: trăiește la cealaltă extremă a continentului, aparţine unui ordin călugăresc catolic și scrie cărţi de teologie medievală în perioada în care continentul european se trezea la modernitate! Dar nu dimensiunea sa exotică îl face interesant, ci semnificaţia, dintr-un anumit punct de vedere, a scrierilor sale pentru noi. Chiar dacă aparţine în linii mari paradigmei medievale, Fr. Suarez este unul din acei autori, care, prin scrierile sale, a contribuit în mod semnificativ la nașterea paradigmei de gândire moderne.

E drept că nici în Occident Fr. Suarez nu este un autor foarte cunoscut. Asta din simplul motiv că interesul special în jurul scrierilor sale a fost stârnit relativ recent, în cea de-a doua jumătate a secolului XX, în urma aprecierilor lui Heidegger la adresa destinului metafizicii occidentale și a spiritului creștinismului în Europa. Din punctul de vedere al lui Heidegger, istoria de mai bine de două mii de ani a metafizicii occidentale poate fi echivalată cu istoria uitării fiinţei. Cum survine acest fapt? În bună măsură din cauză că filosofia și teologia occidentale confundă fiinţa cu fiinţarea, mai precis cu Fiinţarea supremă, care este Dumnezeu. Această confuzie, preluată din Metafizica lui Aristotel, introdusă în creștinism prin intermediul teologiei medievale, își pune amprenta asupra filosofiei moderne și se sfârșește în strigătul lui Nietzsche, care ne anunţă că „Dumnezeu a murit!” Căci, din punctul de vedere al lui Heidegger, anunţul lui Nietzsche nu este altceva decât recunoașterea acestei obnubilări inserate în destinul metafizicii și sfârșitul acestei istorii. Sau, în proprii săi termeni, sfârșitul metafizicii constituite ca onto-teologie.

Desigur, verdictul radical al lui Heidegger referitor la destinul spiritului occidental a stârnit mulţi cercetători, care au pus la încercare ipoteza filosofului german. Concluzia: deși filosofia modernă se poate înscrie în grila de interpretare a metafizicii ca onto-teologie, acest lucru nu este valabil pentru întreaga istorie a filosofiei occidentale și, cu atât mai puţin, pentru întreaga teologie creștină. Mai precis, există câteva momente ale acestei istorii, decisive pentru evoluţia în sensul grilei de interpretare heideggeriene. Unul dintre punctele de reper binecunoscute este Descartes, recunoscut și ca prim filosof al modernităţii. Un alt jalon important este însă și iezuitul Francisco Suarez care, prin gândirea sa metafizică, reprezintă o cotitură importantă pentru nașterea gândirii moderne. Deși călugăr și teolog prin excelenţă, Suarez a scris și câteva lucrări de metafizică, reunite sub titlul Dispute metafizice (Disputationes Metaphysicae). În cadrul acestor scrieri, iezuitul face diferenţa între metafizica generală și metafizica specială. Diferenţa dintre cele două este dată de obiectele lor diferite de studiu: metafizica generală (metaphysica generalis) are ca obiect adecvat de studiu fiinţa ca fiinţă, devenind ulterior ontologie, iar în metafizica specială (metaphysica specialis) Dumnezeu este obiectul principal de studiu. Metafizica specială se va diviza mai târziu în cosmologie, psihologie raţională și teologie naturală, distincţii preluate și de Kant din școala epocii sale.

După cum putem observa, pentru Fr. Suarez Dumnezeu este obiectul de studiu al metafizicii speciale, care, din punct de vedere epistemologic, este subordonată metafizicii generale, adică teoriei fiinţei ca fiinţă. Cu alte cuvinte, Fiinţa supremă este supusă discursului nostru despre fiinţă în general. După cum bine remarcă autorul cărţii de faţă, este vorba aici despre conceptul de „Dumnezeu”, acel „Dumnezeu” al filosofilor despre care vorbește Pascal, și nu despre Dumnezeul revelaţiei. Asta pentru că despre Dumnezeul creștin nu vorbește metafizica, ci teologia revelată. Iar din întreaga operă a lui Suarez, care conţine 29 de volume, doar două tratează în mod explicit probleme de metafizică, restul fiind lucrări teologice.

Referitor la Dumnezeul creștin și problema onto-teologiei la Suarez, teza lui F. Crîșmăreanu este explicită: Suarez evită structura onto-teologică a gândirii medievale, Heidegger situându-se în descendenţa sa. „Dacă unii scolastici reduc ontologia la teologie (fiinţa este în general înţeleasă ca fiind sinonimă cu Dumnezeu, de unde onto-teologia), dimpotrivă, M. Heidegger, în bună tradiţie suareziană, ar dori o întoarcere la ontologie și elimină problemele metafizice ale teologiei.” (p. 301) Așadar Suarez, prin diferenţierea dintre Dumnezeu, obiect al metafizicii, și Dumnezeu al revelaţiei, reușește să evite structura onto-teologică a metafizicii occidentale. Însă, pe de altă parte, acest concept de „Dumnezeu”, determinat conform gândirii raţionale, este cel care se va impune, prin intermediul lui Descartes, ulterior, filosofiei moderne. „Se pare că odată cu Disputationes ale lui Suarez, cunoașterea despre Dumnezeu (teologia) este subordonată ontologiei, înţeleasă drept cunoaștere a fiinţei reale.” (p. 126) Dar, dacă „Dumnezeu”, gândit din perspectiva fiinţei, este cel care devine principiul suprem în filosofia modernă, nu se datorează asta, în bună măsură, și gândirii metafizice a lui Suarez?

Problema rămâne destul de ambiguă, fără o soluţie clară. De aici și unele aparente contradicţii în textul lucrării, conform cărora, pe de-o parte, la Suarez avem de-a face cu „o anexiune a proiectului teologic faţă de cel ontologic” (p. 274), și, pe de altă parte, „metafizica se află într-un raport de subordonare faţă de teologie” (p. 177). E posibil să avem o relaţie de circularitate, nelămurită însă. E drept, autorul recunoaște o „ambiguitate fundamentală a Disputationes Metaphysicae” (p. 326), cu referire la relaţia dintre Dumnezeul infinit al revelaţiei (teologie) și conceptul de „Dumnezeu” (metafizică), pe care promite să o examineze într-un text viitor. Până atunci, acceptăm că pentru Suarez „teologia rămâne paradigma sa fundamentală” (p. 271). Însă, dacă „odată cu F. Suarez asistăm la o metamorfoză semnificativă ce implică unele consecinţe incalculabile pentru teologie” (p. 327), mai precis faptul că în posteritatea sa „avem de-a face mai curând cu o pseudo-teologie”, nu putem să nu ne întrebăm dacă, în cazul iezuitului, metoda pe care o utilizează nu reușește cumva să-i devieze calea și să-l conducă spre un cu totul alt scop?

Revista indexata EBSCO