May 23, 2018

Posted by in Actualitatea literara

Adrian G. ROMILA – Tropice literare, tropice reale

Poate că, afară de exotismul locurilor explorate, relatarea unui naturalist despre experienţele sale revelatoare n-ar fi atît de interesante. O prea mare abundenţă a detaliilor ştiinţifice, în detrimentul fascinaţiei pentru călătoria (şi vederea), în sine, i-ar prinde doar pe omologii naturalişti. De aceea, cărţile unor James Cook, O.E. Kotzebue sau Charles Darwin nu sînt, din acest punct de vedere, întru totul captivante pentru nespecialişti (biologi, geografi, cartografi, astronomi, geologi etc.). Trebuie să pescuieşti din ele poveştile cu aventura pură (confruntarea cu alteritatea şi necunoscutul unor fenomene, locuri şi oameni) din multitudinea de date prea tehnice (denumiri de specii, coordonate geografice, ierarhii naturale). Bun şi aşa, la o adică, dacă vrei să citeşti, totuşi, literatură autentică de călătorie (adică necontrafăcută estetic prin masca vreunui narator asumat). Numai că trebuie să ai obligatoriu în instrumentar răbdarea unui lector eclectic, a unui navigator textual deschis la tot felul de referinţe, analog în deschidere navigatorului/călătorului a cărui relatare o citeşti.

Biolog şi oceanolog consacrat (s-a născut în 1936), fost şef de secţie la Muzeul Naţional de Istorie Naturală „Gr. Antipa” şi membru în numeroase foruri ştiinţifice naţionale şi internaţionale, expediţionar învederat şi autor (sau cel puţin consultant) al multor texte de popularizare a ştiinţei, Alexandru Marinescu a coordonat editarea mai multor cărţi despre exploratori celebri (Emil Racoviţă, Jacques-Yves Cousteau). Personal, am parcurs cu mare interes jurnalul şi conferinţele lui Emil Racoviţă (însoţite de indispensabile explicaţii), unde sînt povestite peripeţiile vasului „Belgica”, la Polul Sud, între 1897-1899 (cu acelaşi efort de „pescuire” a aventurii dintre celelalte informaţii). Recent, Alexandru Marinescu a publicat o relatare a propriei călătorii în arhipelagul indonezian, o „ieşire” organizată în interes ştiinţific (observare şi colecţionare) de Muzeul „Gr. Antipa” vreme de patru luni, februarie-iunie 1991, în insulele Java, Par, Sulawesi, Bunaken, Manado Tua, Kalimantan şi Bali. Decalate atît de tare, în timp (27 de ani de la călătoria propriu-zisă), „poveştile” din Un naturalist la Tropice (Polirom, 2018) primesc, din start, imponderabilitatea specifică naraţiunii post-factum şi privilegiază experienţa concretă a misterului unui loc exotic pentru orice european: „Ceea ce am văzut şi am trăit în insule mă bîntuie încă şi cred în adevărul unui vechi proverb chinez care spune că este mai bine să vezi o dată decît să citeşti de o sută de ori”. De unde debarasarea vehementă de eventualele corolare camilpetresciene ale trucurilor homodiegetice. Autentic înseamnă, pentru autor, chiar autentic, adică ceva văzut, atins, experimentat, nu doar rezultat prin asumarea literară a unei persoane gramaticale, falsă prin însuşi faptul că e scrisă ulterior. Nici vederea, nici povestirea/citirea nu dizolvă misterul locurilor vizitate odinioară, însă vederea măcar a oferit avantajul ineluctabil al contactului fizic, greu de uitat şi imposibil de cuprins în cuvinte. Deşi autorul a ţinut jurnal, pe timpul călătoriei, şi a făcut un caiet de schiţe, deşi adesea se autocitează retrospectiv, între „a vedea” şi „a citi” diferenţa persistă în favoarea primului gest, pentru a nu dizolva aura de mister. „Mărturisesc că au fost clipe pe care am evitat să le evoc, dintr-un sentiment ciudat, o neputinţă de a desface ghemul lor, senzaţia că au fost altceva decît am putut eu să percep, rămînîndu-mi, în bună parte, misterioase. Nu le-am putut uita şi voi continua să le răsucesc în mintea mea de pe urmă”.

Patronate de umbrele lui Antipa şi Racoviţă, relatările lui Alexandru Marinescu nu scapă nici ele de aglomerările destul de dese şi de oţioase ale informaţiilor ştiinţifice, sigur, inevitabile, interesante, dar aride, pentru un outsider într-ale biologiei. Variaţia informaţiilor e, cu adevărat, copleşitoare, ele dovedesc ochiul polivalent al unui călător care nu urmăreşte numai scopurile misiunii (adunarea de mostre şi de observaţii biologice) pentru care i s-au asigurat fondurile, deplasarea, cazarea şi întîlnirile cu oficialităţile locului, la 12.000 de km de România. Avem floră şi faună, în primul rînd, sînt dese excursurile botanice şi zoologice (uneori un capitol întreg dedicat cîte unei specii), căci viaţa colcăie peste tot, în Indonezia, în camerele de hotel, pe străzi, în parcuri mişună familiar lilieci, maimuţe, şopîrle, fluturi, gîndaci. şoareci. Întîlnirile cu unele specii exotice (peşti veninoşi, păianjeni, varani, melci, şerpi, spini, scoici mari şi tăioase) nu au rămas lipsite de urmări fizice şi, în acest sens, ele au fost o sursă de potenţială aventură, căci au sporit şi confirmat riscul unor incursiuni prea curajoase. Dar avem, în carte, şi arhitectură, antropologie, artă culinară, ierarhii sociale şi profesionale, inventare de obiecte de anticariat (afară de strînsul diferitelor exemplare în lăzi şi recipiente, cu ocazia excursiilor planificate, anticariatele au reprezentat una dintre pasiunile curiosului care a străbătut oraşele şi insulele arhipelagului asiatic). Poate cele mai pasionante sînt informaţiile istorice (multe inedite, pentru cititorul e la noi) despre trecutul colonial anglo-olandez, responsabil inclusiv de descoperirea şi constituirea colecţiilor de specii care-l interesează pe autor. Și, de asemenea, interesantă e invocarea unor incredibile prezenţe româneşti în istoria atît de puţin cunoscută a locului. E cazul unui medic originar din Răşinari, de exemplu, Hilarius Mitrea, care a servit ca ofiţer în armata colonială olandeză, a cutreierat arhipelagul, a vînat rinoceri şi a strîns exponate pentru Muzeul „Gr. Antipa”. Lipsa unei biografii a acestui personaj aproape necunoscut celor mai mulţi dintre conaţionali (a murit la Viena, în 1904) e deplînsă de autor, pe bună dreptate, deşi o asemenea poveste ar fascina şi îmbogăţi pe oricine.

Două sînt elementele care conservă, totuşi, potenţialul de aventură al cărţii, în sensurile consacrate ale „aventurii”. Mai întîi e fascinaţia pentru peisajele exotice. În faţa naturii, autorul trăieşte momente de extaz, iar fascinaţia peisajului e o permanenţă: recife multicolore de corali, văzuţi în timpul scufundărilor; ape limpezi, albastre-verzui; plaje cu nisip fin, alb; palmieri; vulcani; cer curat, luminos. Pasajele ar fi numai bune de pus într-un roman robinsonian despre viaţa sălbatică, izolată, pe o insulă uitată la capătul lumii. „Înot, ca într-un vis, în laguna puţin adîncă. Soarele din miezul zilei şi mişcările leneşe ale apei ţes împreună o reţea fantastică, o plasă uriaşă, mişcată de o mînă nevăzută, pe nisipul coraligen al fundului. Un nisip alb, fin, aproape ca un praf, pe suprafaţa căruia nu apare deocamdată nimic spectaculos. Cîte o tufă de alge, cîte un grup de corali moi, umbra sclipitoare a unui peştişor, resturi albite de madreporari.” La un moment dat, rezidenţa într-o colibă de bambus rudimentară, pe o plajă feerică, în vecinătatea culcuşului unui varan, naşte dorinţa eternizării: „Pe Bunaken scriam în fiecare zi în zori, aşezat pe o banchetă aflată foarte aproape de ţărm. Scriam într-un fel de transă, în timp ce apa fluxului, care avansa lent, îmi atingea picioarele, iar muzica valurilor, în surdină, mă fermeca. Uneori rămîneam cu privirea pe întinderea oceanului, uitînd să continui însemnările zilei precedente. Acum, cînd rememorez întîmplările acelor zile, toate legate de mare, îmi dau seama că, nu de puţine ori, m-am gîndit ce extraordinar ar fi să-mi pot continua viaţa aici, pe malul oceanului, avînd, din cînd în cînd, şi o sticlă de bere Bintang la îndemînă, bere pilsner indoneziană, adusă de Jan Wulur cu barca de la Manado. Imediat ce sosea, punea sticlele cu bere într-o ciudată groapă cu gheaţă pe care apoi o acoperea. Astfel, berea era întotdeauna rece”. Exact această imagine a paradisului tropical devine mandala autorului, mărturisită în finalul tuturor rememorărilor ca un fel de desen adînc al sinelui: „Ar putea să pară un secret al meu, dar, iată, îl mărturisesc: este un mic golfuleţ pe coasta de nord a insulei Bunaken, bine ascuns sau bine protejat, în care stăpîni peste nisipul de o fineţe uimitoare sînt doi cocotieri. Unul era preferatul meu, sub coroana lui, care nu mă apăra prea mult de arşiţa nemiloasă a soarelui de amiază, am petrecut totuşi cele mai plăcute momente ale vieţii mele. Privirea urca de-a lungul trunchiului pînă la roata marilor frunze şi, printre ele, se vedea un cer de un albastru incredibil. Gîndurile îmi goneau cu viteza unui grup de mustangi, stîrnind parcă valuri de nisip. Aş fi putut rămîne pentru totdeauna acolo, dacă cineva m-ar fi numit corespondent special al muzeului pentru Indonezia. Prietenul meu, cocotierul, foşnea uşor şi fără adierea vîntului. Nu-i înţelegeam freamătul şi mai totdeauna traversam insula către cabană cînd se apropia înserarea, purtînd pe umeri pasărea grea a tristeţii şi, desigur, pe cea a neînţelegerii foşnetului frunzelor sa a cîntecului cicadelor sau a greierilor”.

Al doilea element al clasicului potenţial aventuros de care vorbeam este backgroundul livresc. Sînt numeroase trimiterile la cărţi şi nume celebre ale genului (peste adevăraţii exploratori deja pomeniţi, Magellan, Racoviţă, Amundsen), pe care această călătorie nu face decît să-i verifice sau să-i concretizeze prin experienţe personale: Jules Verne, Rudyard Kipling, H.G. Wells, Joseph Conrad, Jack London, Robert Louis Stevenson (”Brusc mi-am adus aminte că înotam sub cerul emisferei sudice, acel cer sub care se petrecuseră multe aventuri sublime ale unor mari scriitori…”). Ar exista chiar o paradigmă a naturalistului fascinat, ab initio, de literatură (Alfred Russel, William Beebe), în care autorul, care dăduse odinioară peste cărţi şi reviste vechi de călătorie într-un pod ale unei case bucureştene, s-ar încadra cu succes. De aceea „proiectul unei călătorii spre ţinuturi puţin cunoscute şi foarte îndepărtate generează adesea nelinişte şi emoţii stranii, cînd bucuria întîlnirii cu lumi noi se amestecă cu ideea potenţialelor pericole greu de bănuit”. Și pînă în arhipelag, la destinaţie, călătoria cu avionul consemnase deja, prin zboruri şi aterizări, distanţe, zone şi locuri (Marea Baltică, Marea Caspică, Himalaya, Golful Bengal, Pakistan, New Delhi, Calcutta, Afganistan, Singapore, Jakarta) pe care doar imaginaţia le-ar fi putut atinge, pînă atunci. Văzut de sus, peisajul Pacificului, cu insulele şi lagunele galbene şi albe, azvîrlite pe fundalul albastru-verzui, trezesc inevitabile reverii, conturînd posibilitatea unui destin al călătorului (sau al aventurierului) de vocaţie”. În cîte nopţi fierbinţi ale adolescenţei nu am visat la aceste insule de corali, pe care mi le închipuiam, după lectura cărţilor lui Jack London sau Robert Louis Stevenson, ca pe nişte tărîmuri paradiziace. Și iată că viaţa, cu ciudăţeniile şi neprevăzutul ei, m-a purtat prin aceste insule. Există pentru fiecare dintre noi o soartă, o moira, aşa cum credeau vechii greci”.

Cartea lui Alexandru Marinescu rămîne una pasionantă, chiar dacă, structural şi stilistic, ea consemnează retrospectiv o expediţie ştiinţifică. Petrecută cu aproape trei decenii în urmă, călătoria are, în rememorarea ei prezentă, necesara doză de nostalgie şi de inedit care s-o transforme într-o mică aventură. Trecute prin filtrul unui autor sensibil, Tropicele reale au căpătat dimensiunea literară a unui text numai bun de citit.

Revista indexata EBSCO