May 23, 2018

Posted by in Comentarii Critice

Vasile SPIRIDON – „Temele” timpului nostru (II)

 

Elevului Apolzan Nicolae îi plăcea, mai mult decât scrisul pe „tăbliţă”, ştergerea acesteia cu buretele, pentru a vedea cum redevine neagră şi lucioasă. Aceasta nu înseamnă că viitorul critic va îmbrățișa principiul „tabula rasa”, însă revizuirile i s-au părut întotdeauna obligatorii. O carte are vârsta la care este scrisă sau citită și de aceea, de exemplu, a fost revizuit în totalitate capitolul despre romanul Baltagul din Arca lui Noe. Perspectiva naratologică adoptată în cunoscutul eseu nu se mai potrivea cu analiza istorico-literară întreprinsă în monografia Mihail Sadoveanu sau utopia cărţii. Iar această modificare a textului s-a datorat observațiilor pe care le făcuse la un… seminar unul dintre studenți (bine, nici acela nu era un oarecare, ci Ion Bogdan Lefter…). Chiar și pentru ediția a doua, revăzută și adăugită, a Istoriei critice a literaturii române, aproape totul este recitit, cu rescrierea a pagini întregi.

Este de la sine înțeles că și canonul cunoaşte mutaţii, datorate în principal reglajelor permanente ale standardelor literare, care condiţionează „actualitatea” operelor în percepţia lecturii. Contextul istoric va face întotdeauna să varieze percepția asupra lumii și, implicit, asupra literaturii, nemodificarea pentru timp îndelungat a unui canon dovedind faptul că paradigma literară nu s-a schimbat încă. Nicolae Manolescu identifică doar două revoluţii canonice în literatura română – aceea maioresciană şi aceea lovinesciană –, însă menținerea canonului după trei sferturi de secol nu îi demonstrează neapărat faptul că operele selectate ar fi atemporale (ceea ce ar contraveni principiului lovinescian al mutației valorilor estetice) și nici că ar fi vorba despre infailibilitatea selecţiei operate. Pur și simplu nu s-au operat modificări sensibile în paradigma literară.

Autorul Decalogului criticii literare este alarmat de dispariţia criteriilor de apreciere a literaturii şi a culturii într-o lume acaparată de puterea mediatică și a internetului. În confuzia valorică iscată în contemporaneitate, se pun pe același plan în ochii publicului scriitori importanţi şi simpli veleitari, cărţi bune şi cărţi slabe, evenimente culturale majore cu altele insignifiante. Simţul realităţii este pierdut în favoarea virtualului, iar curiozitatea și frustrările sunt nutrite cu ficţiuni scabroase. În spectacolul multiform de divertisment pe gustul marelui public este amestecată și cultura, dar nu e normal ca succesul comercial să întineze valoarea celeilalte şi să-i ia locul în mintea şi în sufletul omului de astăzi. Și aceasta pentru bunul motiv că, în… „amintirile unui cititor de cursă lungă” cum este Nicolae Manolescu, nu au existat vreodată două tipuri de cultură, ci una singură și adevărată: aceea a elitelor intelectuale.

Deoarece gramatica politică, debitoare unei noi limbi de lemn, are un lexic din ce în ce mai restrâns, precum și o morfologie şi o sintaxă proprii (dezacorduri flagrante, topică haotică și ortoepie defectuoasă), profesorul explică pe un ton didactic, în stil maiorescian: „Ca să vorbim corect, trebuie să învăţăm acea gramatică tradiţională, cu substantiv şi cu verb, cu subiect şi predicat, şi cu toate particulele elementare care compun dintotdeauna materia limbii” (p. 267). În plus (sau în minus), nu se fac nici ore de retorică în liceu (ce fel de retorică să se facă, din moment ce, exceptând secțiile de profil, nu există în programa școlară nici măcar Limba română?). În aceste condiții, „Vorbirea incorectă rămâne în veci nepenalizată. E mai necesar ca oricând un cod penal al limbii române sau, dacă preferi, unul de procedură penală” (p. 269). Aș adăuga aici necesitatea de a exista și un sistem notarial, eventual sub tutela CNA-ului, care să legalizeze din punct de vedere gramatical și semantic tot ceea ce se dorește a fi scris, pe garduri sau nu: nume de firme, reclame, publicitate, afișe etc.

O întreagă serie de întrebări puse de Daniel Cristea-Enache se raportează la viața personală, de „atelier”, a celui intervievat. Aflăm astfel că de lenevia din fire și de dorința de a visa întins în pat l-au salvat pe critic servitutea voluntară de a fi scris hebdomadar două-trei articole, de a nu fi abandonat proiectele editoriale, de a fi mers la Facultate sau la bibliotecă şi, în general, de a fi făcut, decenii la rând, mai multe lucruri deodată. Celor surprinși de cât a scris (cu predarea în avans la redacții a câtorva texte!) li se oferă următoarea confesiune pilduitoare și greu de urmat: „N-am ştiut niciodată ce vrea să spună a avea vacanţă sau concediu. Vreme de treizeci şi doi de ani şi, din nou, acum, sâmbăta şi duminica mi-am scris cronica săptămânală, şi asta, iarnă, vară, de sărbători, fără pauză, acasă, la mare sau la munte, în ţară sau în străinătate. A fost toată viaţa modul meu de a mă odihni şi recrea” (p. 143).

Astfel i s-a ordonat treptat nu numai scrisul, ci şi viaţa; ritmul publicisticii a devenit ritmul scrisului grație unei discipline autoimpuse, deşi nu neapărat pe deplin conştientizată de la început, când autorul Temelor nu a văzut deloc „desenul din covor”. Și l-a văzut cu atât mai puțin atunci când precocele critic a pășit, simbolic, pe covorul din casa lui G. Călinescu: „Am fost la el acasă, dus de G. Ivaşcu, de trei ori. Eram copleşit, nu ştiam ce să fac cu mâinile, dacă să mă aşez sau să rămân în picioare lângă uşa de intrare, neîndrăznind să arunc nici măcar o privire furişă spre rafturile doldora de cărţi, darămite să scot o vorbă” (p. 20).

Ajuns la o anumită vârstă, Nicolae Manolescu își dă seama că nu trebuie întreprinsă cu fervoare căutărea sensului vieţii, deoarece acesta stă ascuns printre amănunte aparent nesemnificative, printre iluzii și printre perspectivele de lungă durată. Și totuși există din partea sa o încercare stenică de a se confrunta cu trecutul și cu prezentul, puse sub semnul tentativei de a investi cu sens o bogată experienţă de viaţă. Intervievatul nu răspunde „provocărilor” lui Daniel Cristea-Enache cu fraze patetice prin care să ne convingă că și-a sacrificat viaţa scrisului, precum schimnicii dedați rugăciunii. Și nici nu crede că există vreo incompatibilitate între a fi părinte și a face o meserie sau a urma chemarea unei vocații: „Dacă meseria sau vocaţia nu fac neapărat din tine un părinte bun, nu înseamnă că un părinte rău are dreptul să se socotească justificat de meserie sau de vocaţie” (p. 100).

Spunând, la un moment dat, că, dacă ar fi să o ia de la capăt, tot profesor de literatura română ar alege să fie, marele critic postbelic face o confesiune suprinzătoare: „Nimic din ce am realizat în atâţia ani de viaţă nu mi-a adus o mai mare satisfacţie. Nici chiar cărţile pe care le-am scris, dar de care m-am îndoit mult mai des decât de profesia mea de bază, cum se spune, aceea de dascăl” (pp. 274–275). Iar aceasta, în condițiile în care, după jumătate de veac de activitate didactică, s-a retras la pensie tocmai din cauză că nu prea mai avea cui să predea frumoasa poveste a literaturii române. Explicația unei astfel de afirmații ar fi de găsit în faptul că didacticul intră în compoziţia formulei sale de gândire critică și că procesul predării nu a rămas fără consecinţe asupra felului de a gândi literatura.

Prodigioasa carieră n-a reprezentat o revanşă sau un refugiu posttraumatic după episodul suferit în copilărie, legat de arestarea părinților. El însuși urmărit de Securitate, Nicolae Manolescu constată că dosarul de la CNSAS este plin de nume şi date greşite, de adrese fanteziste, ceea ce arată o incompetenţă de neîngăduit din partea turnătorilor voluntari. Astfel, s-a ajuns până într-acolo încât o corespondenţă pur literară să fie interpretată ca dovadă a unei activități de spionaj. Nescoaterea la lumină a numeroase file de dosar dintr-o anumită perioadă a urmăririi îl îndeamnă pe „Marin Nicolae «Filologul»” să expedieze directorului S.R.I. o scrisoare ce comportă și accente ironice („Vă întreb, domnule Director, de ce nu mi se îngăduie să-mi desăvârşesc opera memorialistică profitând de inestimabila contribuţie a Securităţii la înregistrarea meticuloasă a vieţii mele” – p. 68).

Parcursul profesoral și literar de excepție fiind, prin urmare, disociat și distanțat de cel existențial, Nicolae Manolescu evocă anumite constante sau anumite împrejurări care l-au învăţat câte ceva: izbânzi (mai ales asupra lui însuși), eşecuri, frustrări, momente cel mai adesea uitate cu timpul sau trecute conştient cu vederea şi, de obicei, considerate accidente fără consecințe. Între copilul din anii războiului şi omul de astăzi, autorul Desenului din covor nu vede niciun fir existențial conducător. Dacă ar ţine neapărat să găsească un astfel de fir, ar putea inventa unul, dar simte că nu ar mai fi vorba despre o autentică biografie, ci despre o (auto)ficţiune.

Cei care au citit Viața ca o pradă sau cărți de memorialistică despre primele două decenii republicane nu se miră când dau peste mărturisirea că, grație banilor câștigați o singură dată în viață la Loz în plic, studentul cu probleme la dosar a cumpărat o pereche de pantaloni tatălui său, drept întoarcere a împrumutului vestimentar: „Îţi dai seama că un profesor de liceu şi un student împărţeau, în Republica Populară Română de la mijlocul anilor 1950, o singură pereche de pantaloni!?” (p. 251). Numai tinerii de astăzi ce poartă blugii rupți peste tot (alții decât aceia ai generației în blugi, de la care nu au împrumutat mare lucru) nu-și pot închipui asemenea privațiuni ce trebuiau suferite altădată, deoarece ei consideră altfel viața ca o pradă.

Drumurile vieții nu i-au fost netede lui Nicolae Manolescu, deoarece a trebuit să umble și cu pantofi ieftini, din carton, deteriorați la intemperiile meteorologice și istorice. Numai că uneori răul duce și înspre bine: „Într-o seară de iarnă, m-am pus pe drum spre Facultate, unde se ţinea cenaclul. Ninsese, zăpada se topise, pe străzi era zloată, iar eu purtam pantofi de carton, care se făceau praf la contactul cu apa. Aşa că m-am întors din drum. După câteva zile, am aflat că participanţii la cenaclul clandestin au fost excluşi din Facultate şi arestaţi. […] Eu însumi am fost exmatriculat între timp şi am avut neşansa unui an de şomaj la sfârşitul Facultăţii, dar, cel puţin, graţie pantofilor mei, am scăpat de închisoare” (p. 330).

Fie și cu pantofi de bună calitate în picioare, neobositul critic nu este animat de spiritul de aventură; nici călător, nici sedentar sută la sută, el este mai curând câte ceva din amândouă. Bucuria de a călători i se învecinează cu aceea a aventurii în spaţiu şi, mai ales, în timp. În plin derapaj utopic al ideologiei comuniste, Nicolae Manolescu își plasa idealul utopic în epoca de tranziţie de la politeism la monoteism: „mi-ar fi plăcut să mă nasc în secolul I d.Hr., în Roma antică, şi să fiu contemporanul stoicilor, al lui Marcus Aurelius, singura epocă din istoria Europei în care zeii muriseră, iar Dumnezeul creştin nu-şi impusese domnia asupra sufletului nostru iubitor de moarte […]” (p. 107). Dar, fiindcă nu ne putem alege nici locul, nici epoca unde ne naștem, el s-a adaptat particularităţilor momentelor istorice traversate.

Nicolae Manolescu nu crede în Dumnezeu; identifică în El destinul, soarta, fatalitatea, norocul, neşansa şi tot ceea ce îl condiţionează ca fiinţă umană de natura care l-a zămislit. Asta nu înseamnă că nu-i este frică de El, că nu îi scrie numele cu ma­jusculă și că nu îl invocă (am numărat 20 de ocurențe ale invocării Sale). Om raţional din stirpe iluministă ce taxează de iraţional tot ce este inexplicabil, confuz, echivoc și ilogic, autorul Inutilelor silogisme de morală practică nu crede în făcături și în făcători de minuni sau în puterea iluminaţilor. El urăște tot ce este legat de ghicit și consideră magia drept o formă de vrăjitorie ori o scamatorie. De asemenea, nu crede în psihanaliză, în psihologie, în psihiatrie și în simbolistica viselor (în afara sferei literaturii, a artei, în genere, şi a religiei, este insensibil la puterea de semnificare simbolică).

În schimb, Nicolae Manolescu crede în laicitatea statului, în necesitatea separării bisericii de stat, credința fiind o chestiune de conştiinţă individuală, nu una statală. Neagreând viețuirea într-un stat creștin-ortodox, multitudinea sărbătorilor religioase, exceptând Crăciunul şi Învierea, i se par, pe bună dreptate, rodul unei exagerări. (Cum drept exagerare consider și eu apariția în comerț a lui Moș Crăciun și a iepurașilor din ciocolată cu câteva săptămâni înaintea sărbătorilor propriu-zise. Această devansare a datei nu semnifică în niciun caz așteptarea cu febrilitate a marilor sărbători din partea unui popor care, nu-i așa?, s-a născut creștinat.)

Alte atractive și instructive subiecte din sumarul celor 400 de pagini ale convorbirilor lui Daniel Cristea-Enache cu Nicolae Manolescu întregesc „temele” fundamentale ale cumpenei timpului nostru: democrație, liberalism, politicianism, naționalism, specific național, patriotism, familie, turism (cultural), terorism, cenzură, manipulare, (in)corectitudine politică, artă, sport ș.a. Ne oferă numeroase prilejuri de meditație cele spuse de una dintre cele mai prestigioase voci publice de astăzi.

Revista indexata EBSCO