May 23, 2018

Posted by in Comentarii Critice

Adrian Dinu RACHIERU – Constanţa Buzea, în cercul suferinţei

 

Greu de închipuit o pereche (inclusiv lirică) mai nepotrivită, contrastativă chiar, precum cuplul Adrian Păunescu/ Constanţa Buzea. Primul, trăind poezia ca „risc”, ins „insidios”, vulcanic, excedat de temperament, cu limbaj eruptiv, torenţial, în preajma genialităţii dacă ar fi antologat „la sînge”; în schimb, Constanţa Buzea, mascîndu-şi sinele vulnerat şi agitaţia „din interior”, vădeşte retractilitate, discreţie, cuminţenie, severitate etc., preferînd lungi tăceri şi „averile singurătăţii”. Dacă poetul dorea centralitatea, semnatara plachetei De pe pămînt (debut, 1963), îngemănînd suferinţa şi bucuria, reverberînd curăţia trăirilor poetice, recunoştea sfios: „Slava să fie a celui ce mie / îmi lasă marginea” (v. Roua plural). Închisă în solitudine, prinzînd „ritmul naturii” şi iubind „ora pură”, ea cîştigă, „plină de răni şi de păcatul făcutului”, un limbaj auster; în schimb, Adrian Păunescu, setos de notorietate, dezvoltă „energii dilatatorii”, cultivă o adulare rentabilă (răsplătită, devenind bard oficial), ambalează decibelii propagandei şi cade în incontinenţă liricoidală. „Lacom intrasem în viaţă să lupt”, spunea tănîrul Păunescu şi traiectoria sa lirică respectă acest crez; fosta sa soţie, dimpotrivă, încearcă să se lepede de trufiile ego-ului, ispitită, mai degrabă, de depersonalizare*). Pătimirile, suferinţa ca rit („aproape de implozie”, sugera Simona Grazia-Dima) o îndeamnă, amestecînd timpurile, să se refugieze în trecut: „dacă m-auzi/ ascultă-mă-n trecut”, spune cea fără-de-loc, deşi s-ar dori, pururea, fixată în acel / „acest loc”. Or, călătoria sufletului înseamnă o regresie, rîvnind inocenţa, paradoxal, prin spiritualizare. Asta e calea pe care şi-a ales-o Constanţa Buzea, rîvnind aşteptatele „cuvinte de vis”, cele care, odată transcrise, învelesc „în literă îngerească realitatea”. O realitate care, ca o carte deschisă, dovedeşte „practici haotice”, pendulînd între visare şi vrajă, recuperînd „pulberi vechi”. Şi, desigur, ipostazierile departelui, sub impuls ascensional însă, pentru a prinde acel „înţeles cu sîmbure tare”.

Să observăm, însă, că supliciile copilăriei, vacanţele la Mărtineşti sau „zilele astenice” din Capitală, divulgate parcimonios, aparţin unui spirit dilematic, răbdător, aflînd reazem în credinţă. Şi care aspiră la „cunoaşterea celestă”, şi ea chinuitoare, negreşit: „trupul meu cunoaşte un chin / sufletul altul”. Doar sufletul, „rupt de trup”, obosit, este cel ce rămîne, ne asigură poeta.

În Istoria critică…, Nicolae Manolescu ajungea la concluzia că poezia Constanţei Buzea „nu e lesne de definit”. Parcă pentru a confirma constatarea reputatului critic, Rita Chirian, discutînd, pe un ton iritat, „noima unei prefeţe” (O altă cale de-a privi, escortînd un volum al poetei, Roua plural, 2010), o reluare, de fapt, a antologiei de la Vinea, din 2007), se arăta nemulţumită de comentariul unui N.M. „agasant”-repetitiv. Cert e că lirismul Constanţei Buzea, pornind de la o necruţătoare autoscopie, cu o sintaxă ruptă, sedusă de fragmentarizare, îmblînzeşte acele „cete de cuvinte” trecute în „viaţa umbrei” şi, concentrîndu-se, palpează gnomismul. Chiar dacă „muzica morţii”, vecinătatea ei („nici azi nu mi-e frică deşi-s mai aproape”) cheamă memoria mută şi dezvăluie, obsesiv, suferinţa. S-a şi spus că poezia ei, bîntuită de fluxul incertitudinilor, pendulînd – într-un „vid vital” – între sacrificiu şi retragere / resemnare ar fi un „receptacol al suferinţei” (Valeriu Cristea). În prelungirea ideii, Laurenţiu Ulici vorbea chiar de o „înclinaţie masochistă”, iar Eugen Simion sesiza nuanţele suferinţei. Poeta, de o mare sensibilitate, vede realitatea „ca o rană generală”. Nici cadenţa liberă din Pelerinaj nu-i poate masca „plînsul îngîndurat”, trecerea (prin „crematoriile toamnei”), romantismul demonic (cum nota Gh. Grigurcu), dezvăluind mai încoace o sacralitate discretă, difuză, „sub camuflaj”. Fiindcă „rănile vechi nu s-au închis” iar „armele n-au fost îngropate”. Ciudat, pomenita vulnerabilitate se însoţeşte cu izbucniri vitaliste (surdinizate prin calofilie), trase în versuri de o frumuseţe „narcotică”, picturală, întreţinînd ambiguitatea: „lumea naşte fără istov/ fiare şi inocenţi”. Iar starea hipnotică, anestezia, somnia etc. cheamă în sprijinul ambiguizării alteritatea: „oglindă a mea tu”.

Sub un voal tremurat, transparentizînd fiinţa, descoperind o sensibilitate acută şi un suflet deschis, vulnerat, poezia Constanţei Buzea developează, în pofida măştii glaciale, dorinţa de tandreţe; tablourile ei, în care migrează amintirile, tăinuite traumatisme, căutînd refugiul edenic, nu se împacă cu vacarmul şi culorile tari, şocante. Declarativă, celebrativă, afirmativă, lirica Constanţei Buzea poartă obsesia fragilităţii şi interogaţiilor dizolvante, infirmînd, credem, o veche constatare a lui G. Ibrăileanu, criticul fiind convins că poezia ne scapă de povara cugetării reci.

Cenzura lucidităţii e, însă, tiranică la Constanţa Buzea (1941-2012). Reverberaţiile afective, dispoziţia interogativă şi monologală, fluiditatea confesivităţii se lovesc de acest „obstacol”: treapta afectului, foamea romantică, încifrarea (săracă) şi eticismul celei care visează o „puritate de schit” sînt blocate, parcă, de ridicarea la reflexivitate, conştientizînd imperfecţia poemului. De unde „muţenia” poetei: „În faţa oglinzii aştept / pînă ce imaginea mea / se îndură să mă privească”. Traiectul liric al Constanţei Buzea divulgă o biografie, nici aceasta izbitoare prin singularitate. Eliberată, vocea interioară propune, s-a spus, un jurnal liric, aglomerînd motive diverse: entuziasmele juvenile, tensiunile cupului, miracolul maternităţii (o „candidă clepsidră”), spaima devenirii şi degradării (Norii anunţau o etapă frămîntată, convulsionată de seismele existenţei), pierderea iluziilor, resemnarea – toate sigilate de o cerebralitate antifeminină, de o impresionantă forţă meditativă. Confesiunea coagulează lirismul Constanţei Buzea, contemplativismul n-o fereşte, însă, de vîrtejul mişcării; în fond, zice poeta, „orice mişcare e o schimbare în soartă”. Ridicîndu-se la reflexivitate, Constanţa Buzea coboară adînc în sine.

Poeta debuta, reamintim, sub fascinaţia armoniilor. Ritmurile secrete ale eului urmau vocile materiei, bucuria aşteptării şi împlinirii – spaţializînd sentimentul – se acorda ritmului naturii (La ritmul naturii se chema chiar volumul din 1966), ingenuitatea diafană umplea „întîiul univers”: cel al copilăriei. Această gravă tonalitate elegiacă trece în tema erosului, dezvoltînd poezia echilibrului domestic. Poeta este o Penelopă în aşteptarea Stăpînului, duce o existenţă subordonată (de „simplă femeie îndrăgostită”; vezi Cîntece de soţie), imaginea odăii îi îngustează spaţiul liric. Aşadar, o indiscutabilă poezie „de interior”, cum bine observa Ion Pop, calmă şi confesivă, fără exces gesticulativ. Gravitatea tonului nu se împacă cu furtuna sentimentelor; lirica Constanţei Buzea e plivită de senzualitate, denudată de metafore, fără a fi o meditaţie propriu-zisă. Sentimentul abstractizat are o rezonanţă existenţială, dar nu duce povara poeziei „de idei”. Mai mult, poeta acuză oboseala de a fi, renunţarea, „un sfînt simţămînt al trecerii şi al căderii”. Celebrînd Iubirea, ea aşteaptă un „sînge bătrîn”. Acest prematur ton de senectute se cuplează cu o umilinţă netrucată. Senzaţia de extincţie, faza agonală („Eu m-am umbrit”), asceza ce se deschide contemplării trezind nostalgia purităţilor primare, se explică prin pierderea sensului. Poeta se retrage în umilinţă (vezi Coline, 1970), tocmai pentru că sensul existenţei e alterat în absenţa iubirii. În spaţiul eterat al recluziunii, sufletul brumat, amurgind în toamna agonică (funerară şi, totuşi, frumoasă), ascultînd „poruncile putrezirii”, cunoaşte o spaimă tulbure. „Nu depind de nicio spaimă” – ne asigura poeta. Dramatismul ajuns la paroxism întreţine, însă, supliciile unei nevroze bacoviene, visînd neatinsul liman al orei senine. Însingurarea, melancolia hăituiesc acest suflet, asaltat de vîntul neliniştii, în zbucium fără leac. Notaţia sentimental-anxioasă e telegrafică, poeta cultivă austeritatea. Cu deosebire, probează un economism al mijloacelor, îmblînzind suferinţa. O carte precum Cină bogată în viscol, era – înainte de orice – o mărturie despre condiţia poeziei, în dublul regim al ceremonialului şi anxiozităţii, vorbind de superbia demiurgiei, îndoindu-se de fapt de victoriile spiritului creator. Răzbate incertitudinea, risipind aburul misterios şi mecanismul iluzionării, descoperind, prin neîncrederea în cuvînt, fisura iluziilor camuflate. Nu de experimentalism e vorba aici, poeta, trecută prin experienţa „clasicizantă” (Sala nervilor proba o severă disciplină ritmică), neavînd complexul modernităţii. De remarcat că aceste îndoieli în eficienţa comunicării nu conduc la o subminare a rostirii poetice. Muţenia (de specie blagiană) e o retragere în înţelepciunea tăcerii, conştiinţa fiind obsedată de candoarea pierdută. Copilăria e un paradis răvăşit, drumul spre singurătate invocă o durere statuară. Izgonită din grădina cuvintelor, poeta convalescentă retrăieşte armoniile senine de altădată, exilate în amintire. Ea rămîne un „copil etern”, fericirea şi tristeţea comunică, se contopesc într-o melodie gravă: „M-am înăsprit, deşi pe dinăuntru / Un înger mă priveşte-nlăcrimat”. Poezia rămîne pentru Constanţa Buzea o „panoplie de osînde”.

Încercînd un „drum selectiv” prin creaţia poetei, îndeosebi în „zona incifrată” (codificată), Adrian şi Andrei Păunescu ofereau „desluşiri”, reconstituind „aşchii de viaţă”: filosofia cuplului, clepsidra părinte-copil („timpul continuă” pentru omul aşteptat, care „dă rădăcină”), despărţirea, cataclismul sentimental („sufletul meu iubind se împietrise”), închiderea în sine: „mi-e milă şi să-mi amintesc / dar nici să uit nu mă îndur / cîtă părere-i în destin / cîtă greşeală-i împrejur”. Antologia Cheia închisă (1987), remarcabilă, proba şi apetenţa pentru expresia aforistică, dezvăluia surdinizat traumele şi povara fiinţei („leac pentru cîntecul meu trist”), era, în fine, o dovadă a solidarităţii / solidarizării chiar în extincţie: „stau oprită la cîte-o frunză / să-i uşurez moartea / privind-o” (v. Cel mult).

Poeta s-a construit cu răbdare deşi Roua plural (2010), mascînd etapizarea, ascunde aceste căutări, pătrunzînd spre adîncul sufletului. În lirica Constanţei Buzea vom întîlni nu atît motive livreşti, cît amintiri de gradul doi: rănile omenescului. Sufletul poetei e chiar materia din care izbucneşte (cu sfiiciune) poezia sa, dezvăluind o suferinţă asumată, interogată şi contemplată (cumva din exterior). Şi finalmente, sub o blîndă resemnare, înstrăinată prin distanţare. Pînă şi Ultima Thule (1990) se voia o reflecţie sceptică, turnată în matriţa sonetului.

Poezia Constanţei Buzea vorbeşte, de fapt, despre criza subiectului, contemplînd limita: „simt limita / limita contemplînd sufletul / în trup ca într-o rană goală”. O lungă introspecţie, aducînd în prim-plan (cu decenţă însă) o suferinţă cerebralizată, străină de sentimentalismul dulceag al mereu suspectate lirici feminine. „A sta pe margine şi a privi”, zice poeta; sau „a pleca tăcut din tăcere”, în vreme ce drumul cuvintelor se face suflet. Dar calea e „depănată înăuntru”, un suflet descumpănit se scufundă în sine sau se vrea „în afară”, uitînd de sine, „cu masca neantului pe chip”. Motivul căderii, izgonirea din Eden, lamento-ul rememorativ vorbesc acum despre „senioria durerii” (Dan C. Mihăilescu). Cîndva, în acord cu marşul triumfal al generaţiei, poeta trăia dăruirea, comuniunea, candoarea descoperirii lumii, traversînd „un timp mănos”, cum spunea într-un interviu; rostirea, atinsă de solemnitate, era o incantaţie, cu timbru confesiv, înaripat, vădind muzicalitate şi ispita idilizării. Urmează, însă, o destrămare a mirajului, îngîndurarea, ermetizarea (vezi abstractismul din Planta memoria, 1985), o trăire de înaltă tensiune morală. Adică rîvnita individuare, ca voce distinctă, efect (şi efort) el unei evadări (tîrzii) din pluton. Doar simplist-reducţionist privind, am putea subscrie unei sentinţe vechi, lipind eticheta „jurnalului” pe ansamblul operei. Îndatorată, negreşit, biograficului, Constanţa Buzea priveşte în trecut („gîndindu-ne la noi ca la ruine”), contemplă o „rană goală”, trece în negativ, în multiple ipostazieri, încercările Fiinţei. Chiar dacă va recunoaşte, la scara generaţiei, conştiinţa predestinării, tot ea va scrie apăsat: „noi nu am trăit / la capacitatea darurilor noastre”. Totuşi, şaizeciştii, primenind atmosfera, au dat literaturii române scriitori mari şi răsfăţaţi. Iar Constanţa Buzea, străină de orgoliile şi ifosele învingătorilor, este un nume rezistent al primului val, înfruntînd eroziunea timpului (prefăcînd standardele), fără a emula cu seria lirică anterioară, ispitită de mrejele realismului socialist, ci refăcînd legăturile cu o tradiţie boicotată o vreme. Închisă în cercul suferinţei, ea face din poezie un peisaj moral. Delicată, discretă, înţelegînd că „răul e o fractură în firesc”, Constanţa Buzea s-a revanşat justificativ în şi prin poezie.

*) În Creştetul gheţarului, un jurnal de tinereţe (1969-1971), apărut, în 2009, la Humanitas, poeta „înzăpezită” în sine, îşi mărturisea infernul conjugal şi singurătatea captivă; sau, altfel spus, con-vieţuirea celor „două singurătăţi”, alternînd o „memorie palidă” şi o alta „în flăcări”.

Revista indexata EBSCO