May 23, 2018

Posted by in Cronica literara

Dana Raluca SCHIPOR – Cezar Ivănescu, trei decenii în atenţia Securităţii

 

Ultimii ani de activitate susţinută ai Ioanei Diaconescu, de data aceasta în calitate de cercetător de istorie recentă, cu o direcţie centrată încă din 2005 pe studierea arhivelor Securităţii, au scos la iveală, până în momentul actual, o valoroasă și unică moștenire documentară, de interes nu doar pentru istoria literară contemporană, dar și pentru istoria României a ultimei jumătăţi de secol al XX-lea, în general. Poetă apreciată, cu debutul literar legat în mod nemijlocit de contextul prea bine cunoscut al anilor ‘60-’70, dar cu o colecţie impresionantă de volume de poezie (amintim selectiv doar câteva, ca Furăm trandafiri – 1967, Amiaza -1978, Poetica – 1981, Tratat de amintiri neverosimile – 2000, Nusakan – 2013 ori Vertigo – 2014), premii literare și titluri, Ioana Diaconescu se bucură de o largă recunoaștere și în publicistică ori media. Activitatea multiplă și neîntreruptă este de câţiva ani completată remarcabil de o serie de cercetări pe care autoarea le întreprinde în domeniul arhivisticii, îndreptându-se cu deosebit interes către dosarele de securitate ale autorilor și intelectualilor români, păstrate astăzi în Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. De la ipostaza martorului și chiar a victimei sistemului comunist din România, experienţa cercetătoarei Ioana Diaconescu privind strategiile, efectele, traumele și aproape neverosimilul politicii totalitare din cele patru decenii cât a durat la noi, se adâncește odată cu noua poziţie din care domnia sa are prilejul să privească lucrurile. Dovadă că sarcina nu este și nici nu pare că va deveni vreodată una ușoară, care să poată să se elibereze de orice legătură emoţională, sentiment de compasiune și totodată teroare, o dovedesc mărturiile autoarei, care, într-un interviu acordat în 2013 lui Sorin Lavric pentru ,,România literară” (,,România literară”, nr 4, 2013), afirma: ,,[…] intrarea mea în Arhive înseamnă experienţă şi realizare, ambele incomparabile. Cu daunele de rigoare. Sufleteşti, biologice. Nimic din ceea ce am trăit nu seamănă cu intrarea mea acolo. A fost, cum am mai spus-o, echivalentă cu coborârea în iad şi nu numai atât, ci şi rămânerea mea, o vreme, acolo”. Mărturia aceasta, care pare să revină în conștiinţă ori de câte ori autoarea prilejuiește apariţia unui nou volum al scriitorilor văzuţi prin documentele Securităţii, se transferă în datele experienţei, cu probabilitate, și ale cititorului de volume. Cine a citit Scriitori în arhivele CNSAS – 2012, Marin Preda – un portret în arhivele Securităţii – 2015 ori O conștiinţă literară. Mihai Ursachi în documentele Securităţii – 2016, toate semnate Ioana Diaconescu, a cunoscut, cu siguranţă, la rându-i, dintr-un anumit punct de vedere, iadul.

O istorie asemănătoare se întâmplă și cu ultimul volum din seria mai sus menţionată, apărut în 2017 la Editura Junimea, Iași, și care vizează, de data aceasta, pe Cezar Ivănescu, într-un volum geamăn cu cel lansat de autoare în 2016, dedicat lui Mihai Ursachi. Poezia ca act de insurgenţă. Cezar Ivănescu în arhivele Securităţii, apărut la editura Junimea, Iași, readuce în lumină tiparul unei epoci și al unei conduite recunoscut deja prin extremismul și caracterul lui bolnăvicios, în faţa căruia doar victima se mai păstrează ca variabilă curioasă. În faţa mecanismului puterii – suveran, fără concesii, nealterat – ce a devenit Cezar Ivănescu ori dimpotrivă, cum s-a păstrat Cezar Ivănescu el însuși? În cheia acestei curiozităţi ne este propus volumul în discuţie, în care confruntarea cu sistemul se face, de data aceasta, prin perspectiva incisivului, a excentricului, a celui care ,,își va privi toată viaţa dușmanul în faţă și își va înfrunta, căutându-și să-și vadă de profesie” (p. 5), după ce volumul dedicat cazului Mihai Ursachi stătuse sub semnul unei cu totul altfel de personalităţi, disimulante, teatrale, histrionice chiar.

Astfel, cu un debut în volum la finalul anilor ’60, când perioada de maximă libertate în ceaușism era deja pe final, Cezar Ivănescu nu are parte de aceeași notorietate de care se bucuraseră colegii de breaslă care debutaseră câţiva ani mai devreme. Parte din această generaţie în ansamblul său, alături de Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Marin Sorescu, Ileana Mălăncioiu, Leonid Dimov, Dumitru Țepeneag ș.a., Cezar Ivănescu ajunge totuși un nume de referinţă al epocii sale și un recunoscut excentric în lumea literară de care aparţine. Persoană deosebit de activă, cu o profesie căreia i se dedică cu stăruinţă și cu un crez artistic demn, în faţa căruia nu este dispus să facă niciun fel de compromis, autorul seriilor de volume ,,Rod”, rămâne întotdeauna un subiect capabil de mari disconforturi în ceea ce privește buna funcţionare a sistemului noii politici. Ocupând poziţii importante în mediul artistic și cultural, fiind un influent printre intelectualii vremii, artistul sfidează nu de puţine ori mersul atent supravegheat al lucrurilor, în principal din postura sa de redactor al revistei ,,Luceafărul” și de conducător al cenaclului ,,Numele poetului”, dar și prin (relativ) desele sale călătorii în străinătate, corespondenţa susţinută cu autorii exilaţi în Occident și frecventele luări de poziţie în cadrul ședinţelor și întrunirilor oficiale diverse.

Situat în vizorul autorităţilor încă din timpul liceului, de la 18 ani, în urma unor acţiuni ce păruseră să stea mai degrabă sub semnul unor simple atitudini adolescentine (poetul, pe atunci elev în clasa a XI-a, participă la manifestări ,,naţionaliste”, recită ,,poezii reacţionare” la mormântul lui George Tutoveanu și cântă Deșteaptă-te, române! cu alţi colegi în incita cimitirului), numitul ,,obiectiv Ivanov” este clasat, în decurs de aproximativ 30 de ani, cât acesta va rămâne în atenţia organelor, în zone diferite ale investigărilor securiste. Slăbirile periodice din vedere, dar și revenirile la măsuri radicale fac, totuși, din cazul poetului, unul niciodată pe deplin încheiat. Acţiunea de verificare din 1960, recrutarea sa ca informator în 1961 și excluderea acestuia doi ani mai târziu, deschiderea cazului de urmărire din 1963 sau iluzionanta scoatere din cadrul supravegherii informative din 1983, toate sunt cuprinse în cele patru dosare substanţiale de urmărire, consultate de îngrijitorul acestei ediţii. Structurat în cinci capitole, volumul este organizat cronologic având ca bază materialul descris, pe care autoarea îl transcrie aproape complet și căruia îi adaugă substanţiale și necesare comentarii, un foarte util glosar privind termenii și abrevierile din domeniu și referinţe indispensabile despre personalităţi și nume ale epocii.

Câteva momente și situaţii unice pentru cititor, oricât de iniţiat sau mai puţin iniţiat ar fi el în lectura unor asemenea documente, tind însă să refuze, și în acest caz, o lectură care să se păstreze într-adevăr în marginile verosimilului. De domeniul fantasticului par a fi multe din realităţile cu care se confruntă poetul în demersul său neîntrerupt pentru recâștigarea libertăţii artei, dar în toate rezidă o anume poziţie de frondă, contestare, dârzenie și deseori chiar sfidare directă, făţișă, a lucrurilor. Profilul intransigentului se conturează din întreg materialul pus la dispoziţie cititorilor de îngrijitorul acestui volum, iar câștigul este unul substanţial pentru biografia, dar și pentru opera autorului, guvernată de aceeași notă a radicalismului, născut și hrănit de imaginarul thanatic, sub care se așază întreaga sa poezie. Intransigenţa în viaţă, ca și intransigenţa în operă, este cheia acestei personalităţii care, dincolo de toate, reușește să își facă meseria până la capăt. Poate de neuitat sunt, în această direcţie, paginile despre eventuala, dar niciodată realizata publicare a volumului de poezii Rod II, pentru care poetul duce tratative drastice, deși dispunea deja de recomandarea pe care redactorul de atunci, Al. Paleologu, o făcuse. Uluitoare sunt negocierile care se duc la redacţia editurii Cartea Românească între autor și membrii acesteia, întâi privind ordinea poeziilor din volum (pentru a evita ,,impresia de tristeţe și morbid”, p. 104), iar apoi modificarea sau chiar eliminarea unor expresii și cuvinte inadecvate. Dar concesia nu va veni niciodată din partea autorului, care, dispunând la rându-i de instrumentele intimidării, are parte de o trataţie de natură ofensivă, ironică, ,,pentru a nu lăsa impresia că poate să facă ce vrea și cum vrea chiar la editură, numai să-i apară cartea” (pp. 104-105).

Sfidarea autorităţii continuă și în contextul apariţiei volumului Rod III, despre care una din sursele informatoare lasă mărturie, spre dulcele-amar amuzament al cititorilor de astăzi, următoarele: ,,Datorită greutăţilor pe care le întâmpină el a cerut să plece în Occident unde va demonstra valoarea sa. A promis că <peste câţiva ani> se va întoarce cu milionul și vă va servi pe toţi numai cu ţigări americane.” (p.155). Forţa cinică a autorului rămâne, astfel, de punctat chiar și atunci când lucrurile puteau să-i fie potrivnice atât lui, cât și operei sale, pentru a cărei apariţie ducea lupte grele. Publicat, în cele din urmă, în 1975, volumul în discuţie suferă modificări substanţiale, ceea ce nu oprește pe autor să îndrepte lucrurile în măsura în care acestea ţin de puterile sale. În formula nesatisfăcătoare, minimalizată, de ,,broșurică”, cartea trece a doua oară prin mâinile poetului și primește corecturile în creion, varianta ultimă, neoficială, ajungând astfel doar prietenilor apropiaţi. Mărturie stau scrisorile dintre Tănase Virgil și Dumitru Țepeneag, interceptate, bineînţeles, de Securitate. O nouă sfidare, o altă formă de insurgenţă. Cu creionul în mână, poetul își revendică, pentru a doua oară, dreptul libertăţii creatoare. Astfel, ca exemple, cuvintele și formele ,,morţii”, precum și sintagma ,,mutaţia sexelor” sau verbul ,,să ucizi” sunt revendicate în detrimentul înlocuitorilor lor abuzivi: ,,vieţii”, ,,mutaţia genelor” și ,,să cobori”. Sunt doar câteva lucruri de detaliu, dar care par să vorbească poate mai mult decât am crede, despre limita unor situaţii, despre cutezanţă, demnitate artistică și, nu în ultimul rând, despre vocaţie.

Acolo unde nu suferă exagerări și abateri de la realitate, după cum ne atenţionează, unde este cazul, îngrijitoarea volumului, mărturiile informatorilor care petrec timp alături de poet, intră în casa acestuia și poartă dialoguri amicale permanent cu el, rămân valoroase și prin faptul că recuperează indirect ceva din discursul, crezul și consideraţiile poetului din acea vreme, a anilor cuprinși între 1959 şi 1987. Găsim vehiculate prin gura altora discursuri despre estetic și valoare literară, despre rezistenţa morală, despre dorinţele, aspiraţiile și motivările poetului. Este aproape ironic să putem vorbi despre un profil artistic recuperat în această manieră, dar în măsura în care lucrurile sunt citite întotdeauna suspicios și perspicace, ele își relevă importanţa. Fie că își joacă rolul cu îndrăzneală, conștient fiind de împrejurările nesigure în care se află, fie că alteori se încrede pur și simplu în cei din jurul său, Cezar Ivănescu își face auzit fără teamă cauza, așa cum reiese din zecile de rapoarte incluse în volumul de faţă, după cum este și cazul unei note a unuia din informatori, datată în 1977: ,,Ieri am stat de vorbă cu Cezar Ivănescu la Mogoșoaia. Mi-a făcut mai întâi teoria rezistenţei morale explicându-mi că nu pot exista, practic, împrejurări în viaţă care să-ţi anihileze personalitatea, din momentul în care în interiorul tău lucrurile sunt foarte clare și opţiunile pentru care lupţi foarte precise.” (p. 180)

Faptul că poetul Cezar Ivănescu nu doar că și-a avut permanent foarte bine clarificat scopul său, dar că nici nu s-a dat înapoi din a-l face cunoscut și celorlalţi, indiferent de împrejurări și consecinţe, ne este lămurit de mărturiile și documentele atent selecţionate și reunite în acest inedit volumul. Revendicând poetului o parte a istoriei sale mai puţin cunoscute până în înfiorătorul ei amănunt, realizatorul acestei ediţii ne face implicit martorii unui parcurs biografic și artistic în faţa căruia comentariile devin, uneori, de prisos. Vorbind de la sine, documentele și rapoartele întregesc un profil și aduc nuanţe în plus unei epoci, încredinţează încă o dată asupra faptului că, într-un anume punct al istoriei, poezia, literatura, în genere, a devenit ea însăși o formă de rezistenţă și subminare. Treizeci de ani aflat în atenţia Securităţii, Cezar Ivănescu a fost privit mereu ca o ameninţare, așa cum reiese din referatele păstrate în dosarele CNSAS, iar lucrul acesta s-a reflectat neîndoielnic în profilul de mai târziu al omului ce și-a trăit viaţa mereu cu garda sus. Provocat într-un interviu inedit (inclus, spre bucuria cititorilor, chiar la finalul acestui volum) de către interlocutorul său, Cassian Maria Spiridon, la doar 4 ani distanţă de momentul Revoluţiei, să mărturisească o amintire care i-a marcat copilăria, Cezar Ivănescu încheie intervenţia cu o frază memorabilă care trădează, fără îndoială, ceva din sentimentul greu al unui încercat al istoriei: ,,Aceasta-i întâmplarea traumatică a copilăriei mele și reluată la maturitate. Destinul de a fi confruntat tot timpul cu agresiunea haitei împotriva omului singur” (p. 269).

Reunind o serie de documente inedite din Arhiva CNSAS, cercetătoarea Ioana Diaconescu ne propune prin acest volum, Poezia ca act de insurgenţă. Cezar Ivănescu în arhivele Securităţii, o ediţie unică și remarcabilă, ce cuprinde aproape în integralitate dosarele referitoare la Cezar Ivănescu, ca ,,obiect al urmărilor informative”, realizate în perioada anilor 1959-1987. O referinţă ce nu poate fi omisă de cercetările istoriografice românești ce vizează ultima jumătate a secolului al XX-lea, cartea promite să rămână, acolo unde istoria s-a zgârcit a da explicaţiile necesare, o recuperare în sine, reală și absolut obligatorie, a unei epoci în ceaţă, care mai numără încă goluri imense.

Revista indexata EBSCO