May 23, 2018

Posted by in Cronica literara

Constantin DRAM – Geografii intimizate şi caligrafii autorizate

 

Probabil că niciodată nu va fi fost o atît de mare dispersie a societăţii ca astăzi, tot aşa cum fenomenul literar nu a reflectat niciodată  atît de mult şi de segmentat grupuri/ mulţimi pe care le reprezintă, în asimilare de  rezultante ale dispersiei invocate la început.  S-a ajuns la un fragmentarism al literaturii care îi face neputincioşi şi pe cei mai habotnici din sistem, dornici să surprindă şi să înţeleagă cît mai mult din ceea ce se petrece în lumea literelor, într-o simultaneitate a fenomenului creator. Diversitatea de formule adoptate de scriitori nu ar trebui să facă rău nimănui: răul începe din momentul în care fiecare dintre ele devine exclusivistă, presupunînd nu doar negarea totală a altor forme de scriitură ci, de multe ori, nici cunoaşterea simbolică a acestora. Fiecare tabără are ce îi reproşa celeilalte: unii sunt minimalişti, alţii sunt conservatori şi vetuşti, unii simplifică discursul literar, uneori pînă la absurd, alţii re-descoperă plăcerea descripţiilor rafinate din alt veac, pentru unii personajele sunt tot mai schematice, pentru alţii acestea sunt din nou purtătoare de biografii aproape complete; şi unii şi alţii păstrează însă o prevenitoare distanţă faţă de istoria nudă, deoarece opera e purtătoarea proprie-i istorii ş.a.m.d.

Rîndurile de mai sus mi-au fost „dictate” după ce am încheiat lectura unui volum recent apărut sub semnătura Linei Codreanu: Chemarea apelor, Editura Junimea, 2017. Şi am avut sentimentul unic al căderii în timp, al îndepărtării de bătălii deşarte pentru „mode şi timp”, convins fiind că autoarea nu e preocupată de teorii şi afinităţi elective sau non-elective, fiind interesată doar de mecanismul povestirii prin care să poată fixa o lume; în plus, departe de nesocotirea scrisului „frumos”,  Lina Codreanu investeşte serios în scriitură, aceasta fiind cea care oficiază într-un proces de re-abilitare a unei lumi care nu poate fi decît în text, adunînd semnele mari şi mici ale Cosmosului: „Mîndreştenii treceau de dimineaţa pînă seara, peste albia însetată a gîrlei în care desene încrustate croiau hărţi de secetă. Crăpăturile semănau cu călcîile femeilor, brăzdate de şănţuleţe gălbui, aşa cum tălpile femeilor, bătucite de umblătură, aveau ceva din fermitatea potecilor şi drumurilor albite de soare. Cînd se întîmpla ca puhoaiele să deverseze de pe povîrnişuri aluviunile şi curgerea se potolea, oamenii adînceau şanţurile şi dirijau apele, adică refăceau Canalul şi chiar puneau cîteva lătunoaie de salcîm, unind laturile printr-un podeţ.  Toată suflarea satului ştia despre Canal, deşi în hărţile minuţioase figura doar firul de apă cu numele de Amara, gîrlă care, de fapt, se năştea mai la vale, pe colţul din jos al grădinii lui Mistei, mereu devastată de năvălirile Canalului neîmblînzit. Unii cu smerenie, alţii cu duşmănie îşi aruncau privirile spre cer, dar nu ziua-n amiaza mare, ci cînd se înzorea ori pe-nserate, cînd peste linia satului se întindea leneşă o linie sîngerie.”

Aparent, autoarea nu inventează un spaţiu matricial, satul cu acest nume putînd fi găsit pe hartă; dincolo de această clarificare de ordin geografic, trebuie văzut felul în care textul construieşte propria-i lume, pe de o parte, şi cum scriitura sporeşte frumuseţea poveştii în sine. În textul citat mai sus, găsim semnele majore: apa, pămîntul, hărţile, călcîiele în suferinţă, spaţiul finit de jos, spaţiul infinit de pe cer, Canalul şi frumuseţea  ritualică a canonului narativ.

Lina Codreanu nu se lasă sedusă de capcanele unei modernităţi superficiale: lipsesc imaginile căutate în van, violenţa lingvistică, sexuală, comportamentală, tot aşa cum lipsesc dialogurile frizînd absurdul existenţial. Nu descoperim nici minimalizarea povestirii sau eliminarea imaginilor sugestive, pe motiv că ar fi vetuste şi ar aminti de proza din alt veac. Scriind în perimetrul normalităţii non-invazioniste, Lina Codreanu face parte din acea categorie de autori care îşi adjudecă „plăcerea textului” şi capacitatea acestuia de a semnifica pe multiple căi. Acest aspect este tradus şi în practica de factură „clasică” a confecţionării titlurilor celor patru părţi ce compun romanul: Patimile cănălarilor de sub arcul soarelui, Desferecarea ploilor peste Valea Macului, Omul de apă cu ochi de cenuşă,   Între dealuri, răsăritul începea mai tîrziu şi apusul curgea mai devreme. Scriind despre o lume asumată biografic şi afectiv, autoarea găseşte soluţia detaşării prin crearea unui halou de poeticitate aplicat realului adjudecat, ca şi prin intersectarea naturalului cu supranaturalul, într-un exerciţiu aparte de re-mitizare a unui spaţiu uitat de Dumnezeu.

Acţiunea se derulează într-un anotimp al secetei cumplite, motiv pentru care referinţele la apă (mai întîi Canalul şi rîul Gerul, ca şi apa mai mică Amara, mai apoi trimiterile constante la apa cea de toate zilele, a supravieţuirii, ca în final să fie vorba de apa adjuvant în ritual) sunt deosebit de frecvente pe tot parcursul cărţii. Se poate vedea, de altfel, că intenţia primă a textului nu este aceea de a configura macro-imaginea unui sat şi a locuitorilor săi: dincolo de trimiterile repetate la elemente de ţin de geografia locală (ape, dealuri, movile), textul este mai degrabă interesat de surprinderea unor mentalităţi în derulare, pe de o parte, ca şi de descrierea reacţiilor omeneşti în situaţii limită, adică de ordonarea unor geografii intimizate. Neamuri, încrengături, tulpini de familii, viaţa desfăşurată de o parte şi de alta a Canalului sunt minuţios descrise în pagini din care surprindem un narator foarte atent în ceea ce are de făcut: observaţii ce ţin de etnografie, de sociologie, de folclor comparat, de onomastică, toponimie etc. pot fi păcălitoare, trimiţînd spre o falsă intenţie de monografie.

Şi spunem că este o falsă intenţie de monografie, deoarece naratorul foarte atent are alte două piste. Pe de o parte este vorba de descrierea foametei (acte, actanţi, consecinţe, imagini) în pagini care au valoare de remember: „Cum totul se secătuise, chiar frunza pădurii îşi pierduse prospeţimea verdelui, cărările şi pămîntul căscau crăpături în care ţăranii băgau mîna pînă-n cot şi beţe de aproape un stat de om. Fîntînilor li se istoveau izvoarele de la o zi la alta. Oamenii vegheau din vreme ca, peste noapte, să se adune apă în fîntîni şi între primii să apuce un fund de ciutură cu apă limpede ca lacrima.” Pe de altă parte este vorba de surprinderea unui proces de re-mitizare, într-un sat pîngărit de ideologii noi, de aventuri sociale postbelice, un sat în care spaima de apa revărsată îi mai adună o dată pe oameni în locuri sigure, ca la începuturi, dînd imbold pulsiunilor primare şi, implicit, ritului. Din clisă, fetişcanele satului (sunt minunate elementele de portretistică revărsate de-a lungul romanului şi fixînd chipuri de oameni într-o zbatere între viaţă şi moarte) re-fac, dintr-o memorie colectivă, pe acel care ar fi putut să salveze satul de secetă, Caloianul: „Chipurile, păpuşa de clisă era bărbat, dar fără pantaloni, doar aşa…îmbrăcat cu vrej de volbură şi verdeaţă iar la gît, împletită stîngaci, o coroniţă din flori viorii, aduse dintr-un smoc pus la icoană de măicuţa Catrina încă din vara trecută. Floricele uscate erau cît hăul şi pîrăul, dar astea de la icoana măicuţei erau hăruite… Cînd l-a terminat, Niţa l-a pus pe două foi groase de brusture. ”

Vechiul obicei al Caloianului capătă însă note ce depăşesc valenţele ştiute. Adus de apă, găsit între crengi, o mogîldeaţă („un om de apă cu ochi de cenuşă”) redimensionează trăirile, spaimele, emoţiile de tot felul.  Sunt secvenţe foarte bine articulate, în care este loc şi pentru un minimal umor ce ţine de receptarea rurală a fiinţei ce se adăposteşte la un moment dat… inclusiv în ieslea vacilor. Ca orice minune însă, nici această arătare nu va ţine mult, cunoscînd inclusiv căderea în derizoriu, atît de specifică înţelegerii omeneşti. Repetînd traseul mitic, în sens invers, „omul de apă cu ochi de cenuşă” se va reintoarce în valurile matriciale iar lumea îşi va vedea de ale ei.

În secvenţe finale bine articulate, romanul Linei Codreanu fixează cadrele continuităţii naturale: anotimpurile se succed, pruncii se nasc după legea firii, oamenii se duc şi vin iar apa lasă noi urme: `…Valea Macului desfăşura un tablou uriaş în care, pe încercănarea văii apărea un copac gigant cu trunchiul prăvălit în albia Canalului. Vinişoare de apă se împleteau ca zeci de ramuri care se îngroşau pe măsură ce se scurgeau către făgaşul trunchiului. După aspectul arterelor despicate spre cer, apa săpase în osînza dealurilor mai puţin, mai mult, mai larg ori din ce în ce mai spornic.” Cu o bună asumare a unui mare volum de cărţi de calitate parcurse pînă acum, Lina Codreanu aduce către noi geografii intimizate şi caligrafii autorizate cu povestiri ce abia acum pornesc spre lume, în modalităţi epice de reală calitate, ce impresionează prin naturaleţe şi forţă imagistică, în primul rînd.

Revista indexata EBSCO