May 23, 2018

Posted by in Comentarii Critice

Cristian LIVESCU – Poezia şoaptei dintre umbre: Elisabeta Vartic

„Poemul – coloană de foc/ într-un haos de flăcări/ cu râsul cenuşii pe buze”

În mediul publicistic al revistei ieşene „Opinia studenţească”, pe când la cârma ei se aflau Ştefan Mitroi şi Daniel Condurache, s-a format Elisabeta Vartic (n. 5 febr. 1954, com. Vânători, jud Neamţ), poetă alternând perioadele vizibile, de stăruinţă în afirmare, cu cele de eclipsă şi nepăsare, pentru care merită puţină arheologie literară. Legenda familiei se lăuda că bunicul, Gheorghe Vartic, muncitor forestier, ca şi fiul său Vasile, din Lunca-Vânători (aşezare pe valea Nemţişorului, vecină cu Humuleşti şi Târgu Neamţ), erau din acelaşi trunchi genealogic cu Tinca (Ecaterina) Vartic, „ţiitoarea” şi soaţa supusă a lui Ion Creangă în partea finală a vieţii sale. Despre această femeie s-au păstrat puţine date certe asupra originilor (s-a vorbit între altele de o provenienţă etnică armeană!), ştiindu-se doar că un bun prieten al ţicăuanului, diaconul Vartic, o adusese la Iaşi, spre a fi în voia dificilului ex-popit şi a-i face pe plac, mai ales în privinţa bucatelor, în reţeta lor tradiţională de acasă, de la munte, neapărat cu borşuri grele de buruieni, sarmale grase şi poale-n-brâu. Se spune că era prima căreia Creangă îi citea din scrierile lui. De unde era ea venită, dacă nu de undeva, dintr-un sat din susul Ozanei? Mama poetei, Maricica Vartic, n. Teodorescu, avea uşurinţa de a compune poezii şi e autoarea unui volum postum, „Pacea amurgului” (1997), cu o prefaţă de Andrei Ciurunga, bardul cătuşelor şi al „umbrelor de gratii”. Fiica îi moşteneşte pasiunea şi se avânta în facerea de versuri bucolic-genuine, cu ecouri labişiene, pe când frecventa, la Iaşi, cursurile Facultăţii de Istorie şi Filosofie, secţia Psihologie, smulgându-i admiraţia poetului Ioanid Romanescu, care îi girează debutul în nr. 6/ 1974 al revistei „Convorbiri literare”: „Rănită de moarte ciuta gonea/ spre ultimul loc de popas./ Suflete alb, luminând în răscruci,/ oare cui să te las?// Copaci sfâşiaţi i se-aruncă în drum,/ ea fuge mereu şi mereu./ Opreşte-te, sfântă făptură… mai stai,/ acest zvon e-al galopului meu.// Lumina tresare pe botul căzut/ încet, în ţărână, mugind./ Atâta doar, suflete alb, ţi-a rămas,/ să luneci pe ape de-argint.” (***); sau: „Mi-e dor de mireasma amar-a cireşului/ tăiat din genunchii copilăriei,/ aştept să-şi desfacă florile fagii/ în pădurea adâncă de umbră.// Nici azi nu mai ştiu dacă sunt/ cărarea ori visul de-atunci, lărmuirea,/ ce-mi susură încă în vine, arzândă…” (nu mai ştiu). Vrea neapărat să publice un volum, dar nu reuşeşte să se remarce decât cu o plachetă de câteva file, proprie epocii, La ţărmul cuvântului, 1979. apărută la Botoşani, unde a fost repartizată ca stagiară, la Laboratorul de sănătate mintală din oraş (între 1979-1984).

Poemele de început consumă repertoriul ruralist şi htonic, în elanul tandru-moldav al rodirii şi germinaţiei senine, cu hohote şi efuziuni de trăire plenară în universul elementar-ţărănesc: „Caut vremea cireşelor amărui/ cu miezul de soare…/ Trudnic, satul îşi desprinde pleoapele,/ bunica doarme adânc, sub iarbă îi cresc genele verzi;/ am dat chiot livezii; cioburi de strachină/ înfipte în bulgări/ şi florile-paştelui nasc frânturi de-amintire./ Ard frunzele vechi ale toamnei,/ tata le-a dat foc într-o seară,/ e joia-mare de primăvară/ şi soru-mea îşi muruieşte rochiţa cu zeamă de urzici şi de stevie/ vaca roşcată rumegă alene, cu soarele-n coarne/ lângă părul cel mare,/ mama cântă văruind grajdul,/ găinile-au început să ouă bulgări galbeni/ şi e soare!/ E soare în cerdac, pe viţa de vie/ cu seva abia pâlpâind în tulpinile brune,/ e soare/ în peretele şandramalei roşii/ e soare şi în turla bisericii argintii profilată pe brazi;/ pe casă, pe pietre, pe ţărână e soarele,/ noi ne jucăm cu el, fugărindu-l până seara…/ ne jucăm de-a ascuns cu soarele…” (Soare şi somn, în amintire) Fie şi pentru acest poem superb, placheta merita să apară. Am avea aici un text de tranziţie, de la bucolismul mitizant şi comercial post-labişian, spre ludicul ironic, ceea ce s-ar putea traduce cu dorinţa de aderare la programul „generaţiei în blugi”, condusă reformator de Stoiciu şi Coşovei. Intrase nu pentru multă vreme în cercul literar întemeiat de Lucian Valea (1924-1992), poetul cu domiciliul forţat la Dorohoi, despre care Gellu Dorian avea să spună că „făcea o boemă de lux, de persona grata, tăind frunze de laur hymeric prin cofetăriile botoşănene şi pe terase”.

 

„Nesfârşită e setea,/ neobosită truda/ cioplitorului de miracole”

Semnele ralierii cu noua sensibilitate, dar şi ale maturizării devin mai clare în volumul de debut De vorbă cu Mnemosyne (Junimea, 1983), unde Elisabeta Vartic face captivă în titlu zeiţa tutelară a frondei optzeciste. Se ştie, titanida Mnemosyne, personifica memoria în mitologia greacă, fiind fiica lui Uranus și a Geei, din unirea ei cu Zeus născându-se în Tracia cele nouă muze călăuzitoare oricărui act de creaţie şi care sălășluiau în pădurile Heliconului și Parnasului. Memoria figura ca ameninţare, ca armă combativă a poeziei tinere din deceniul nouă al secolului trecut şi instiga totodată la reţinerea documentară a episoadelor de suferinţă decupate din cotidian, un cotidian cenuşiu, anost, sufocant. La poeta nemţeană, scenele mitice se desprind dintr-un orizont absolut, pentru a face faţă spaţiului intimităţii: „Blând, trupul meu,/ în vasta-i singurătate,/ atârnă greu/ ca un copil suspendat între viaţă şi moarte.// Peste suflet, văl de cenuşă/ ca o ninsoare impură,/ despărţirea din gând bate la uşă,/ semn de tristeţe pe frageda-ţi gură.// Imne de laudă/ nalţ robilor din calea ascunsă!/ Cine mă caută/ în primăvară, din floare în frunză.// E sortit râului,/ mersului veşnic;/ simt lumânarea/ topindu-se-n sfeşnic!// Nu e doar dorul/ dorul – durere/ ce-n adâncuri de spaţii/ învolburându-se piere,// ci e tumultul/ vieţii din tine/ care se năruie/ să mă-nlumine…”(Nu e doar dorul) Atitudinea lirică depăşeşte notaţia confesională, merge pe sugestie, evitând convenţia şi vâlva de arenă.

Calitatea acestei figuraţii este discreţia narcisistă. Memoria e văzută ca un eden umbros, o viaţă subterană, care ascunde cochilii de adevăruri şi trăiri desprinse de viaţă. Altfel spus, Mnemosyne este stăpâna meleagului dinlăuntru al fiinţei, ca în mişcarea curgătoare a unui fluviu imaginar: „Aici nu pătrunde lumina decât arar,/ aici înfloresc numai amintirile;/ muzica lor e o cădere ameţitoare de polen/ ce-mi acoperă ochii, gura, sufletul…// Sunt gata să alunec în somnul cel din adâncuri/ înfricoşată că exist…// Osmoza în care trăiesc/ mă asemuie plantelor/ care există doar înlăuntru/ Ele nu-şi tem fiinţa ascunsă/ de ploaie, de sunete de năluciri -/aceea e doar aparenţa;/ substanţa adâncă le e înlăuntru/ în galbenă coaptă sămânţa-miracol/ îngemănarea morţii cu viaţa//Astfel amintirile/ sunt calde şi pline cochilii/ de abur, de forme, de clinchete;/ astfel şi amintirile sunt/ viaţa noastră cea dinlăuntru,/ sămânţa rotundă şi plină/ de adevăruri perpetue…” (Tărâm imaginar) În dezbaterea abia deschisă asupra memoriei, dăm şi peste o interpretare alegorică interesantă a mitului orfic, adaptată la poziţia cărţii, unde Euridice semnifică trecutul (adică aducerea-aminte, viaţa adevărată care curge în albia ei himerică), asupra căruia – dacă te întorci să-l recuperezi, să-l priveşti în faţă – îi strici misterul, îi spulberi datul organic; Orfeu trebuie să lase intactă lumea însoţitoare, care vine tăcută din urmă, şi să să se uite numai înainte: „Şi mergem aşa, unul după atul,/ de-o viaţă/ (când se va sfârşi oare drumul acesta?)/ Deschid o poartă, închid o poartă,/ încalec pe-o apă, alunec pe-o stea,/ desigur, tu mergi cuminte în urma mea,/ tu, câine credincios, trecutul meu, Euridice!/ Dacă mă-ntorc, te spargi în ţăndări/ cu toate ferestrele tale,/ trecutul meu, Euridice,/ dar eu privesc înainte şi merg înainte,/ îmi şuieră în urechi,/ aerul glasului tău îmi ţipă în sânge…/ Dar tu mergi, credincioasă Euridice, de-o viaţă/ în urma mea,/ mereu astfel, cuminte,/ şi eu de-o viaţă merg înainte,/ merg înainte cu tine în urma mea,/ alunec pe-o apă, încalec pe-o stea…// Se va sfârşi, oare, vreodată, drumul acesta?” (Trecutul meu, Euridice)

 

„este insuportabil/ să mai rămân o singură clipă/ în acest crater de mult stins”

Remarcabilă această construcţie mitică, în care accentul pe memorie pune în ecuaţie funcţia trecutului ascuns – o Euridice, a cărei frumuseţe dăinuie doar dacă nu e „atinsă” de unda de şoc a văzului obişnuit. Aici, în această relaţie magică, se află şi poezia, din sursa fără istov a închipuirii: „Cântând, dincolo de mine/ se face lumină orbitoare, înaltă,/ de parcă armoniile/ s-ar revărsa peste trupul şi sufletul meu,/ precum ape freatice…” (Dincolo de mine) Mai există însă o memorie, susţine Vartic, pe lângă aceea „adâncă”, freatică, pozitivă; o memorie malefică, arahnidică, veninoasă, la pândă, cu care se dă mereu o luptă surdă: „Nu e bine să ai/ memoria zilelor tale,/ a nopţilor./ Amintirile sunt/ case de păianjen,/ ele trebuie vânate şi ucise mereu/ chiar dacă înfloresc la loc…// O, cum mai înfloresc amintirile/ pe măsură ce le dai foc,/ le strici, le elimini/ din viaţa ta,/ ele continuă să se nască/ în tine, din viaţă, din morţi/ ca nişte orhidee…// Simt mireasma lor stranie/ de flori păgâne/ ucigătoare.// Amintirile/ mă vor veghea desigur/ când voi muri/ de moartea mea bună, memoria…” (Ca nişte orhidee)

Volumul De vorbă cu Mnemosyne nu a trecut neobservat. Confruntarea cu colegii optzecişti avea să se producă cu prilejul ediţiei a II-a a Colocviilor de poezie de la Târgu Neamţ, din iunie 1985, întrunirea junilor scriitori ai momentului, organizată de Daniel Corbu, când poeta se integrează grupului poetic din Neamţ, de care până atunci stătuse la distanţă. A fost la mijloc şi o noapte valpurgică, zvăpăiată, cu foc de tabără, la Băile Oglinzi. Şi tot atunci a avut loc, la Muzeul „M. Sadoveanu” din Vânători, înfiinţarea Cenaclului creatorilor de literatură din judeţul Neamţ. „O poveste frumoasă cu mulţi poeţi şi nopţi frumoase, cu multe vorbe despre şi întru Poezie”, în dominanţă ieşeană, nota despre Colocvii, în Jurnalul său, Aurel Dumitraşcu, liderul grupului. Tot el consemnează primirea cărţii Elisabetei Vartic şi surpriza produsă de materia ei (v. Carnete maro, Jurnal 1982-1990, vol. II, Conta, 2011, p. 10). Părea inclusă, adaptată definitiv unui nucleu care îşi conturase identitatea şi ţinuta valorică. După acest episod cordial, cu sporadice apariţii, se retrage inexplicabil şi pentru multă vreme din viaţa literară, ruptură asumată şi pusă pe seama carierei. E posibil să fi existat şi alte motive. N-a stat însă, a continuat să scrie. Între timp, se mutase profesional la Spitalul de psihiatrie din Tulgheş, Harghita, pănă în decembrie 1990, iar mai apoi la Spitalul de boli nervoase din Piatra Neamţ.

Va trebui să aşteptăm până în 2013, când îi apare următoarea carte, Loc pentru inimă (Princeps Multimedia, Iaşi), cu poeme scrise într-un interval larg, şi care continuă cele câteva obsesii tematice iniţiale ale autoarei – spaţiul rural, înstrăinarea ca exil, drama memoriei, textualizarea ochiului lăuntric şi, nu în ultimul rând, ratarea erotică. E un volum inegal, cu relief variat, cu piese bine alese, alternând cu altele ocazionale, menite să dizolve din energiile dovedite anterior. Spectaculos în continuare este efortul de a face din memorie lentila de mărire a unor halucinaţii sau a unor episoade de viaţă proiectate în mitologic, unde realul se topeşte în vizionar. Imaginea se alcătuieşte simplu, din elemente fruste, nu superficiale, ci mereu atinse de aripa umbrei, a negativităţii: „O, când va fi să mă strigi, să te strig/ din umbra grea a Timpului, lăsată/ ca o perdea cenuşie peste ochiul de frig.// Să nu te întorci, să nu priveşti înapoi;/ca surâsul de crin înflorit să-l desferec/ eu voi veghea nevăzut, cu mâinile sloi…// Şi ochii tăi de umbră îi simt în lacuri adânci, necuprinse!/ Mi-e teamă: trupul de plantă să nu-nvie/ când îţi vor fi mâinile, pleoapele stinse.// Târziu, pe a Trecerii albă cărare/ urzită-n tăceri sau cuvinte/ nu vom mai purta nici nume, nici veşminte:/ în câte-un copac preschimbat, fiecare.” (Noul cântec al Euridicei) Încet-încet, viaţa se retrage în umbră, în elemente de cadru, dând curs unei restanţe textualiste, care înviorează patosul liric, fie şi într-o modalitate nostalgică, decuplată de fiorul de triumf al acestei stări, polarizate între verb şi memorie: „Se face frig/ în cuvinte/ se face-nserare// ţi-aduci aminte/ de tainicul zbor/ tăcut şi mare?// numai cireşul/ vrând să însemne/ dorul de lume: nălucă// poate-nţeleptul/ să facă semn/ şi luându-şi steaua să fugă…// se face noapte/ în amintire,/ somnul mă caută// ştie-mi de ştire/ lumea ca nor/ căreia-s laudă.” (Lumea ca nor)

 

„Tu nu privi în urmă, ni-i pieirea/ de n-om zbura de-a pururi înainte”

Fără să-şi fi propus neapărat, Elisabeta Vartic participă la clarificarea unor fulguraţii reflexiv-mitice, pe un fond htonic-tradiţional. Ea gândeşte poezia: se vede ţăranca purtată de taina umbrei orfice, între dealuri, fascinată de văgăuna pătimirii tenebrale: „În scorbura lucrului ai pătruns ca în templu –/ surâsul tău avea gust de blestem,/ de pierzanie// te-ai îndemnat să aluneci/ pe rotunjimea amară a pietrelor/ şi să surâzi –/ o vară de aur sunător/ e sufletul,/ deschiderea ochiului spre înlăuntru;// tu recunoşti brusc/ în tine, zeiţa…” (În tine zeiţa…) Pe acest traseu ontologic, poezia înseamnă deschidere a privirii „spre înlăuntru”, un fel de a da la o parte aluviunile realului, pentru a afla adâncul esenţial al lumii. Eposul rural nu face decât să configureze, cam rudimentar, această coborâre spre o altă cunoaştere, la care îmbie „sigiliul” pietrelor şi „ochiul deschis” al fântânilor: „Dacă ne-am risipi în neant/ fără urmă, spre a ne uita,/ această fericită singurătate/ din miezul fiinţei s-ar înălţa.// Cu râsul acestei nopţi/ pe buze, în vechiul hotar/ dintre fiinţare şi moarte,/ beau otrăvitul nectar./ Eu sunt iarba, lăsaţi-mă să lucrez,/ vifor, surpare şi citadelă,/ verdele ploii în risipire,/ corabia cu o singură velă.// Eu sunt ploaia îndrăgostiră de primul meu curcubeu;/ noapte unică, singurătate,/ colorează în alb sufletul meu.” (Fericită singurătate) E pus la cale surghiunul într-un arbore pustnic, preluând mesaje elementare: „Scriu din exil:/ în copacul ciudat, fără umbră,/ am fugit/ şi singurul rod eu îi sunt// când locuiam pe pământ, printre voi, construind/ statui de însingurare/ pe care gurile voastre le-au proslăvit// am ştiut/ că doar astfel, nevăzut,/ dacă dispar,/ veţi iubi/ chipul firesc al memoriei.” (Din exil)

Prin tehnica „privirii înlăuntru”, şi mai interesantă este altă convenţie care se desluşeşte acum, cu o inversare ingenioasă de roluri – ţăranca de la munte Euridice, în voia miracolelor, îşi caută Orfeul pierdut în neant şi nu-i poate vedea decât umbra din imperiul absenţei: „Parcă ar fi un străin/ adulmecând o poartă străină/ în căutarea unui ochi orb/ prin care să privească înăuntru/ cerşind tăcut o bucată de pâine/ şi o felie de umbră/ din roata copacului.// Dacă războiul s-a sfârşit/ între mine şi absenţa ta,/ eu m-am întors/ ca o fiară pe urmele pânditorului/ să-mi reazim o clipă fruntea/ de un loc cunoscut, mai trăit,/ de care atât m-am temut/ că toate mişcările frunzelor/ înspre muguri şi înapoi// erau gloanţe de vânătoare/ slobozite în Timp/ până când/ sufletul mi s-a preschimbat/ într-o imensitate de ochi,/ ciuruit de gloanţele infame/ ale memoriei…” (Parcă ar fi un străin) Ce şi-au spus cei doi, între hăuri, pe marginea văgăunii? „Eu nu am viitor. LI,/ a spus el, nici trecut,/ iar tu nu trăieşti/ şi cu acestea zise/ îşi închegă un vis neştiut,/ singur, în scorbură…” (Vis) Dacă citim bine, aceasta chiar e o surpriză! Euridice-vie să-l caute în infern pe iubitul ei, Orfeu-mort! Textul ascunde o enigmă ale cărui resorturi nu le ştim întrutotul… E un fel de a simţi difuz, de a pipăi materia umbroasă, în migraţia ei subterană: „Simt umbra neagră: e în tine acum,/ ca un zid mă înăbuşă,/ îmi sfărâmă visul/ (Eu sunt la cine te gândeai, eu sunt!…)/ Odaia din turn, golită de sens,/ îşi reface abisul…” (Intrare în abis). „Printre coline de vis înserarea/ ar poposi ca o tainică umbră./ Ce blândă-mi va fi lunecarea/ spre peştera sumbră…” (Un singur cuvânt) Plimbarea prin negurile interogative scoate trecutul din penitenţa abstractă a contemplaţiei: „Văd umbrele noastre rătăcind prin lagunele ceţii/ ca-n vaste saloane: ale Memoriei spaţii adânci,/ necuprinse…” (Miracol, în amintire)

Poeta pare că a deprins un transcript al dialogului şoptit dintre umbre, dintre om şi umbre, punând la încercare răsfăţul metaforic: „ochiul tău cugetă albii lunare”, „pe celălalt ţărm, singură, mă uiţi”, „ca o pasăre de apă/ înger în cer înecat”, „zeiţe nălbesc/ pânzele nemuririi”, „uit lumea şi pe mine mă uit”, „pe miriştea somnului dansez”, „priveşte la pajiştea arsă ce-nfrigurată ne-adapă”, „sunete vagi în risipă”, „suntem călătorii/ cei însetaţi de pustiuri”; „când umbra adapă rostirea”, „lac întunecat cu himere”, „sufletul tău de pasăre”, „albe rostiri de minuni închegate”, „în iarba de gânduri a şarpelui”, „ascultă-mi tăcerea în roua din pruni”, „durerea că-n floare eram”, „iubire – stigmat,/ scorbură veche,/ uitat arhetip/ într-un crater…”, „fântâna îşi suie în cer tânjirea”, „neştirea de tine/ umblând ca o dragoste/ în transă”. Sunt argumente textuale ce ne-au îndemnat să luăm în serios această autoare ivită deodată din zona însoţitorilor discreţi, puţin vizibili, retraşi de zgomotul social, care şi-a decantat în timp discursul, orientându-l spre notaţia crispată a datului mitologic, confruntat cu adevărul de viaţă. Sigur, construcţia poemelor e uneori deficitară, fragmentele strălucesc mai mult decât întregul, căderile în torpoare intimistă abundă într-o secţiune finală, dar important e traseul, senzaţia de trăire concomitentă în mai multe straturi temporare, cu povara unui eros rătăcit în absolut. Depărtată de fibra optzecistă, Loc pentru inimă e o carte de răspântie spre o poezie grav-existenţială.

 

„Mi-am adunat toate umbrele/ şi-am intrat, obosită, sub prispă/ lângă şarpele casei”

Recenta apariţie, Viscol de iarbă (Papirus Media, 2018), făureşte alte regresiuni nostalgice sau recuperează piese lirice din diverse vârste creatoare, de data asta dând satisfacţie undei textualiste, neglijată în scenariul cărţii precedente. Se văd unele inabilităţi în angajarea cotidianului, dar de remarcat este probarea unui alte tonalităţi, unde efectul de umbră devine strident: „Pietre se nasc obosite,/ în friguri/ şi dureroasa mea umbră/ însoţindu-mă/ la rău şi la bine// …refuzul meu de a încerca/ ziua cu dinţii/ să nu se spargă/ şi rămân la tine/ în patul de flori mov/ rostogolindu-mi/ sfera de lacrimi/ şi merg apoi la Daniel/ Corbu, care împarte/ inimi în agora (!?)/ şi strigă: veniţi, luaţi,/ trăiţi şi cântaţi,/ totul e nebunească pierdere/ când el îşi plimbă/ între două pustiuri/ singurătatea, ca pe un câine…” (Pietre se nasc) Se autoparodiază când spune că ar vrea să vadă pe uliţa satului o „căruţă cu umbre”. Adieri de cuvinte, peşteri din enigme de gânduri, fântâni cu ecouri de prevestire, şerpi scriind hieroglife în iarbă – tot agrestul se textualizează. Chiar şi reluarea stingheră a experienţei mnemosynice e transpusă în registrul comercial-retoric: „Mi-e gura arsă de miresme/ cum numai brazii ştiu s-adie/ la răstimpuri/ şi cald este în lume boare de cuvinte/ ce-şi risipesc aromele spre nemişcare./ Care din noi se va întoarce?/ Limpedea ţărmului lumină/ se preschimbă-n fluturi/ când trecem/ înspre cea din urmă poartă…” (O taină) Cât priveşte călătoria euridiciană, şi ea şi-a risipit misterul, şi-a pierdut urma, nu mai duce la limanul deplinei revelaţii, dramă cuprinsă într-un poem cu totul straniu: „Azi am urcat muntele/ până la tine, prin labirint,/ însă nici urma piciorului tău nu era/ în ferestrele casei sedeau lucrătorii/ şi mă priveau: ea e fata/ cu rochie sângerie, ciudata!/ Daţi-i florile albe din poartă să plece!// Fată blestemată,/ în papuci alb/ Fată blestemată,/ în papuci albi ca miezul muntelui!/ El a plecat, el nu mai este,/ nu e nici un secret, nici poveste…/ Ia-ţi florile albe şi du-te,/ poate el chiar în clipa aceasta urcă alt munte;/ pe noi nu ne doare durerea ciudată/ din ochii tăi mari de fecioară înecată,/ el a fost aici, a trăit, a trecut,/ apoi a râs şi s-a dus;// Călătoria e în tine, am uitat-o în tine,/ o, clipa aceea de-aş fi oprit-o/ atunci, de-aş fi ştiut!…/ Drum cu încăperi prin care treceam nevăzând/ ca şi când/ ele prin mine-au trecut!// De-aş presimţi lumina prin care te clatini…/ în arbori de gesturi/ cu frunze şi fructe amare,/ cu coajă, cu miez,/ şi mi-aş aminti/ de tot ce ştiam/ că poate fi şi n-a fost!” (Călătoria oprită din uitare) Şi aici, ca şi în alte texte de hrubă, de pribegie în sepultura telurică, locul unde se împreună stările, realul se pierde în mit şi mitul se pierde în realul distorsionat.

Cele mai reuşite poeme ţin de matricea agrestă a provocării vedeniilor din adânc: „Poate să fi fost/ numai o părere./ Pătrunsesem în noapte./ De mână. Cu iarba/ ca un concert de orgă…// Aminteşte-ţi. Respiră./ Caută. Răneşte-te. Ţipă./ Oglinzile toate s-au oglindit…// Poate să fi fost numai o iluzie./ Coborâsem în hăţişul sângelui./ Adânc. În rictusul buzelor/ doar întrebările – adâncite…/ Iarba creştea. Ca o apă verzuie,/ alb luminând,/ iarba se rostogolea, ca un viscol…// Înalţă-te. Cazi. Triumfă./ Uită. Singură, iarba-n oglinzi/ nu se repetă. Există.” (Viscol de iarbă) Şi ar mai fi o noutate: intrarea discursului într-o exaltare etno, de felul: „aceste vinuri roşii/ închise-n chiupuri mari”, unde reg. chiup semnifică un vas mare de lut ars, în formă de amforă, din turcescul küp; sau spune că – pe când „iruga se întâlneşte cu soarele” – o fată plânge „ca o silhuie, fără maramă”, sperând în alungarea blestemului, cu stinsul tăciunilor şi „duhul bulboanei ogoit”, unde iruga sau ieruga este iazul morii, canalul prin care se abate apa la moară; (spune O. Goga undeva: „S-a oprit trudita moară,/ Doarme apa la irugă,/ Răzimat pe coate-adoarme/ Un cioban întins pe glugă.”), iar silhui (derivat de la sihlă, pădure deasă cu copaci tineri), înseamnă rătăcit, bezmetic, înnegurat (la G. Coşbuc: „Nu s-astâmpăra/ Nici cât bați în palme, și-alerga silhuie,/ O trudea vreo taină și-ar fi vrut s-o spuie…”) Va recunoaşte: „Abia acum înţeleg eu, blestemata,/ ceea ce numai o dată în viaţă se poate pricepe…” (Cântecul fecioarei) Sursa acestor „primejdii cu dulce rost” e mereu aceeaşi: „Este inevitabil să-ţi scriu/ dragul meu subconştient…” Privită prin reveria scriiturii, viaţa se citeşte altfel decât în CV-ul de lexicon…

În Elisabeta Vartic avem realmente o poetă autentică.

Revista indexata EBSCO