May 23, 2018

Posted by in Proza

Val BUTNARU – Ultimul profet adevărat

(fragment din cartea în curs de apariţie) 

  1. Acum, nimeni nu mai ţine minte cu ce ocazie sau în ce împrejurări automobilul în care se afla impresarul Gică Toader s-a rătăcit prin satul Diţeşti, de pe Valea Prahovei. Am tot răscolit prin arhive, uneori însoţit de Amalia, dar n-am găsit niciun indice în acest sens; astfel, sînt în drept să presupun că automobilul lui Gică a ajuns şi s-a defectat în această localitate dintr-o pură întîmplare. Dintr-un hazard al sorţii, cum se spune sau poate al istoriei, aş adăuga eu.

         Dar nimic nu-i întîmplător, totul e rînduială!

Aşadar, cînd înainta greoi pe o stradelă întortocheată, stîrnind un nor pufos şi auriu de colb rural, Daimler-ul impresarului Toader s-a oprit în mijlocul drumului ca un catîr încăpăţînat. Şoferul a deschis capota şi s-a aplecat gînditor peste motor, iar Gică a hotărît să-şi mai dezmorţească picioarele. A coborît şi a făcut vreo doi paşi spre prima uliţă care începea chiar la colţ. A observat că la gardul unei case se adunase o ceată de băieţi de vreo 10-12 ani, comentînd ceva foarte agitat. S-a apropiat de ei astfel încît nimeni să nu-l observe, fiind ajutat de un dud gros de vreo patru metri în diametru. Dincolo de gard, bătătura din faţa casei continua, lateral, pînă la colţul îndepărtat al cocioabei. Mai departe – doar lanul de porumb din spatele casei. De după colţul îndepărtat apăreau, pe rînd, două fete, să fi avut şi ele cam 10-12 ani, care prezentau audienţei un fel de spectacol de teatru. Ascuns după copac, Gică Toader a văzut-o mai întîi pe una dintre fete păşind pe ‘’scena’’ din depărtare. După ce s-a închinat publicului, copila s-a întors cu spatele, s-a unduit preţ de cîteva minute, după care şi-a scos chiloţii, demonstrînd un funduleţ acoperit cu buburuze roşii, s-a aplecat pios spre o tulpină de porumb care creştea chiar în faţa ei şi a sărutat o frunză. După ce şi-a tras chiloţii, juna actriţă a dispărut subit după colţul salvator. Audienţa a rămas vădit nemulţumită de prestaţia tinerei vedete, de conceptul estetic, dar şi de abordarea artistică, în ansamblu. Băieţii adunaţi la gard fluierau, ţipau şi înjurau precum cei mai subtili cunoscători în materie de teatru. După ce spiritele s-au calmat, de după colţ a ţîşnit a doua fată şi impresarul a tresărit, remarcînd trasăturile feţei, uimitor de fine, ţinuta graţioasă şi privirea uşor trufaşă.

Mai tîrziu va afla că o cheamă Maria Mihăescu.

Înainte de a-şi începe numărul, Maria, ca o actriţă cu mare experienţă, a păstrat o pauză lungă, scrutînd cu privirea publicul care fremăta în aşteptarea unui spectacol de zile mari, şi abia după asta a început să-şi ridice încet poalele rochiei. Tinerii spectatori o urmăreau cu sufletul la gură. Maria tot avansa cu săltatul poalelor şi ajunsese pînă la brîu, încît i se întrezăreau chiloţeii albi. Suspansul atinsese cote maxime. Simţind că spectatorii sînt pregătiţi să savureze finalul, elaborat minuţios şi cu suficiente detalii picante, Maria, cu cealaltă mînă, a început să-şi dea jos chiloţii. Tot atît de încet cum îşi ridicase poalele rochiei, poate chiar mai încet. Cînd micul obiect vestimentar a căzut la pămînt, a ridicat un picior şi a păşit peste acesta. Maria calculase exact efectul prestaţiei sale artistice. Publicul electrizat a izbucnit în ovaţii şi urale. Emoţionată, le-a trimis tuturor bezele, fapt care a dus la căderea poalelor lungi peste genunchi, ascunzînd în felul acesta obiectul admiraţiei şi al entuziasmului general. Gică Toader a mai remarcat firescul şi naturaleţea fetei şi şi-a spus că în acest sat prăfuit a descoperit un diamant care îl va face bogat.

În schimbul unei sume de bani şi cu acordul bucuros al mamei care lucra spălătoreasă la un neamţ şi se gîndea cum să scape de povara din casă, Gică a urcat-o pe Maria Mihăescu în maşina lui ca s-o ducă la Bucureşti.

Maria părea mai bucuroasă decît mamă-sa că scapă de satul ei prăfuit şi că începe o viaţă nouă. Şi o muncă nouă. Impresarul Gică Toader le-a lămurit în detalii în ce va consta această viaţă şi, mai ales, această muncă, dar Maria l-a întrerupt.

– Domnule, nu ne explicaţi de două ori acelaşi lucru, nu sîntem proaste!

Gică s-a uitat atent la fetişcana care stătea semeaţă în faţa lui, cu mîinile în şolduri şi cu greutatea corpului lăsată pe un picior. A făcut asta fiindcă a înţeles că anume astfel, cu mare atenţie şi însutită responsabilitate, trebuie să trateze acest diamant neşlefuit pe care tocmai îl ridicase din praful unei ulicioare întortocheate din Diţeştii Prahovei.

 

  1. Era la început de iulie; cald, poate chiar mai cald decît se obişnuia pentru această lună insuportabilă. La Bucureşti se înserase. Căutînd să nu prea iasă în evidenţă, George Ranetti se plimba agitat, uşor nervos, s-ar putea spune, în preajma casei Miţei din piaţa Amzei. De ce era nervos George Ranetti? Fiindcă niciodată nu putea şti cînd va apare ea: peste o oră, mult după miezul nopţii sau deloc. De data asta, însă, era hotărît s-o aştepte oricît: avea să-i ceară explicaţii, trebuia să discute nişte lucruri importante, mai ales în lumina ultimelor investigaţii şi a descoperirilor făcute de el. Încă n-a decis dacă această istorie picantă va fi publicată în Universul.

‘’Asta va depinde numai de Miţa, îşi spuse ziaristul înfierbîntat. Să vedem dacă mă va trata şi în continuare cu acel aer al ei nesuferit de aroganţă provincială şi cu acea privire rece şi trufaşă. Să vedem! Dar poate că dumneaei va înţelege, totuşi, gravitatea situaţiei în care se află şi, de această dată, îşi va schimba atitudinea faţă de mine.’’

Pîndind-o pe Miţa în faţa casei, George Ranetti nu ştia că şi el, la rîndul lui, este urmărit de o pereche de ochi atenţi şi geloşi. Pe partea opusă a străzii, lipită de zidul unei cafenele şi ascunsă după o coloană care o făcea greu de observat, Nicoleta se frămînta de pe un picior pe altul. Să fi trecut vreo oră de cînd îl urmărea, dar tot nu găsea suficient curaj să traverseze uliţa şi să se apropie de el. Nu îndrăznea să-l abordeze sub nicio formă, mai ales după ultima lor discuţie, cînd a alungat-o brutal şi a acoperit-o cu cuvinte de ocară. Şi avusese tot temeiul! George a aflat de la un prieten de-al lui din Legiune că Nicoleta are misiunea să-l supravegheze, pescuind orice informaţii care ar putea fi utile Căpitanului şi Mişcării. Ceea ce nu conştientiza ziaristul era banalul fapt că, între timp, fata se îndrăgostise de obiectul muncii sale.

Iată de ce Nicoletei îi venea foarte greu să depăşească starea ei de frică. Se temea să nu fie respinsă încă o dată, ultima, poate.

Cînd simţi că oboseala s-a cuibărit temeinic în oase, iar Miţa întîrzia să apară, eşuînd astfel planul ei de a declanşa un scandal monstru şi de a-i acuza pe ambii de purtări necuviincioase, Nicoleta ieşi din conul protector de întuneric şi se apropie de ziarist.

– Dar bine, monşer, începu ea jovial, pe aici ţi-e redacţia? În plină stradă ţi-ai găsit să-ţi scrii dumneata articolul pentru numărul de mîine?

Luat prin surprindere, George îşi întoarse, speriat, capul şi văzu figura spălăcită a celei care îl urmărea la tot pasul. Cu părul ei de-o culoare nedefinită, strîns la ceafă într-un coc neglijent, gîtuit de un elastic gros, se uita zeflemitor la ziarist, gura deschizîndu-i-se spasmodic, timp în care limba i se plimba pe buze, oprindu-se, în final, în colţul gurii. Era un tic nervos dobîndit în urma unor interogatorii. A fost arestată şi bătută crunt de poliţia bucureşteană pentru activitatea ei politică, dar a reuşit să fugă din celulă, ajutată de camarazii din Legiune care au mituit un comisar.

George îşi dădu seama că tînăra e pusă pe scandal şi îi propuse să meargă la cafeneaua de peste drum, să discute.

– Asta dacă dumneata promiţi să te comporţi civilizat, îi spuse ziaristul.

Nicoleta necheză ceva nedesluşit, îi întoarse spatele şi  porni cu paşi mari, milităreşte, spre bodega de la colţ. George o urmă şi, intrînd în încăperea iluminată cu cîteva lămpi de gaz, o pofti la o masă îndepărtată, chiar la peretele opus. Comandă două şvarţuri şi se pregăti s-o asculte chiar dacă ştia totul ce voia să-i spună.

– De-o săptămînă nu ai mai dat de ştire şi nici nu răspunzi la bileţelele mele, începu îmbufnată fata.

– Nicoleta, mi se părea că am lămurit toate aspectele legate de relaţia noastră, răspunse el. Şi pe urmă, ţi-am mai spus, că am mari neplăceri la ziar din cauza relaţiei cu dumneata. Asta mai ales de anul trecut, cînd în Gîndul a apărut o poză de-a dumitale alături de Căpitan.

– Să nu-mi vorbeşti despre neplăcerile dumitale de la ziar! explodă tînăra. Laşii ceia ai dumitale se tem pînă şi de umbra Căpitanului mort! Mort din cauza ticălosului dumitale de rege care a ordonat să-l sugrume!

– Dar nu e regele meu, făcu a dezvinovăţire George, implorînd-o totodată să nu facă scandal şi să-şi potolească vocea, nu de alta, dar să nu dea poliţia peste ei, că intră în bucluc ambii.

– Nu mă mai învăţa dumneata ce să fac! Mai bine vezi-ţi de curva ceea a dumitale care se culcă cu tot Bucureştiul şi-ţi rîde dumitale în nas. Uite cît eşti de jalnic! Umbli în genunchi ca să-i cerşeşti o privire binevoitoare, că de o noapte de amor nici nu poate fi vorba, şi ea le-o suge tuturor neisprăviţilor de regi, generali şi negustori. Nu te înţeleg, George, cu talentul dumitale, ai ajuns să te milogeşti în faţa unei femei desfrînate? Nu te înţeleg, la ce mai speri dumneata? Mai ales acum, după ce dumneata ai publicat în Universul articolul dumitale în care ţi-ai bătut joc de prostituata de lux Maria Mihăescu, de viaţa ei plină de aventuri scandaloase, de bicicleta cu care se plimbă ca o neruşinată pe Calea Victoriei şi, în sfîrşit, după ce dumneata ai numit-o Miţa Biciclista, poreclă ce s-a lipit atît de bine încît Bucureştiul nu-şi mai aminteşte adevăratul ei nume, ei bine, după toate acestea, la ce mai speri dumneata? Miţa nu e chiar o proastă care să nu înţeleagă că numele pe care i l-ai dat dumneata, o va însoţi toată viaţa ei, ba chiar şi dincolo de mormînt. Crezi că o să te ierte vreodată pentru asta?

– Nu va avea încotro, rosti cu o voce sugrumată. Am aflat nişte chestiuni care vor provoca un scandal enorm în societate. Astfel va avea de ales: ori cedează, ori dau publicităţii tot ce-am aflat.

– Nu mai spune! rîse zeflemitor Nicoleta. Ce-ai putea să afli şi să dai publicităţii dumneata, un ziarist fără curaj şi demnitate?

– Nu mă crezi? se supără deodată Ranetti.

– Nu! rîse ea şi mai tare.

George făcu o pauză, chibzuind dacă merită să i se destăinuie fostei curiere speciale a Căpitanului. Cîntărind argumentele, îşi spuse că aşa ar fi chiar mai bine: trebuie să mai fie cineva la curent cu cele aflate de el, asta în cazul în care i se va întîmpla ceva urît.

– Ai auzit de plecarea Miţei la Paris de anul trecut? Se zicea că a cîştigat o bătaie de flori pe Champs Elysées…

Nicoleta încuviinţă tăcută.

– Ei bine, în realitate, coana Miţa Biciclista n-a fost la Paris! exclamă victorios George.

– N-a fost la Paris? Dar unde? întrebă mirată tînăra.

– Stai să vezi. Miţa rămase însărcinată – cu regele sau cu  generalul – n-am putut stabili univoc, dar calculele şi alte dovezi înclină spre rege: cînd s-a aflat vestea, şi pentru a se evita orice comentariu nedorit, Miţa a fost trimisă să nască la Călăraşi.

– La Călăraşi? De unde o ştii şi pe asta? întrebă cu admiraţie Nicoleta.

Ranetti o privi în acea clipă cu o anumită simpatie. Ar ieşi ceva din fata asta, dacă n-ar fi atît de milităroasă, îl fulgeră un gînd pe care îl şi alungă imediat.

– Da, o ştiu şi pe asta, confirmă ziaristul. Ei bine, tocmai acolo a fost trimisă Miţa şi tocmai acolo a născut, încredinţîndu-şi, apoi, pruncul unei familii fără copii.

La masa lor, din colţul cîrciumei, se aşternu liniştea. Ambii se aflau sub impresia acelor dezvăluiri uluitoare făcute de ziaristul înamorat, dar respins brutal de Miţa. George savura clipa de glorie a talentului său de jurnalist de investigaţii, iar Nicoleta…

Nicoleta se gîndi că această informaţie ar putea fi folosită de camarazii ei legionari în lupta contra regelui ucigaş, dar nu reuşi să discute cu nimeni nici după despărţirea de ziarist, nici mai tîrziu. Chiar în noaptea în care îşi luă rămas bun de George Ranetti a fost arestată de poliţia bucureşteană. De data asta, nu a mai putut scăpa.

Legionara Nicoleta Niculescu a fost torturată zile în şir şi arsă de vie in crematoriul de la Bucureşti.

În aceeaşi noapte, Miţa Biciclista apăru foarte tîrziu în faţa casei ei din Piaţa Amzei şi doar izbucni în rîs cînd auzi ameninţările lui George. Lăsă fără atenţie atît intimidările, cît şi rugăminţile lui fierbinţi şi intră în casă, trîntindu-i uşa în nas.

A doua zi, dimineaţa, ziaristul fu găsit mort în apartamentul pe care îl închiria.

Miţa va mai trăi încă 29 de ani, dar nu-şi va vedea copilul niciodată.

 

Revista indexata EBSCO