May 23, 2018

Posted by in Poezii

Daniel CORBU

MAŞINA  DE  INVENTAT  IDEALURI

Aproape că spusesem toate cuvintele

împuţinîndu-mă

şi priveam printre gene cum îmi mor

secundele unui alt timp unei alte lumi.

MI SE PĂREA CĂ AUD GONGUL DIN CER

semn că se-apropie corăbiile cu prieteni

din Ordinul Metaforei

şi mi se părea că Dumnezeu mă priveşte

prin lucarne fierbinţi.

Dar seara a venit un fel de înger

stătea chircit pe singurul fotoliu din camera mea

un înger zgribulit şi tăcut.

Şi pe cînd cineva îmi făcea semne din sicriul

prea strîmt îngerul palid repeta refrenul

acela aulic  al concordiei omeneşti

ce umblă tuturora prin creier la cea mai

nepotrivită oră.     I-am spus îngerului:

Tu n-auzi că noapte de noapte cineva sapă

în mine-un mormînt

şi nu auzi neodihna cum îşi desfăşoară corpuştii

pe amorţitele căi ale aşteptării?

Atunci el a scos din sîn un ghemotoc

de fire-ncîlcite de toate culorile

„Pentru că nu excelezi în gîndirea abstractă

priveşte, aceasta e Spaima!”

 

I-am spus îngerului cel zgribulit şi abulic:

NU VEZI CUM  ATÎRN  DE

CRUCEA CUVINTELOR DE PARCĂ-AŞ

ATÎRNA DE PĂCATUL PRIMORDIAL?

Toţi iubiţi păsările doar păsările care

mor cîntînd

dar nu vezi cum zi de zi mă surp

şi deodată

de greutatea unui cuvînt voi muri?

 

APROAPE CĂ SPUSESEM TOATE CUVINTELE

ÎMPUŢINÎNDU-MĂ

şi priveam printre gene cum îmi mor

secundele unui alt timp

unei alte lumi.

 

 

 

MUNCH  NOICE  FOR  NOTHING

(Cade şi masca liniştii)

Cade şi masca liniştii.

Mă gândesc la cei care-au fost de faţă

la moartea primului zeu

la cei care-au întors capul şi-au văzut Sodoma în flăcări

la febra  saliva şi gloria celulară

a oricărui muritor.

 

Cade şi masca liniştii.

Se-nalţă în schimb EROII DE HÎRTIE AI DOMNULUI

ROLLAND BARTHES

CUVINTELE OBOSITE DE LUME.

Poate că trebuie să existe

un haos final  o harababură a semnelor

o vlăguire a păcatului primordial

momentul cînd emoţia-şi întinde plasele

şi aşteaptă prada uşoară

iar iluziile se transformă-n cadavre

pe care oamenii uită

să le mai îngroape.

Cade şi masca liniştii.

Iar eu poate fără noimă întreb:

Voi chiar mă vedeţi prin umbra acestui

fir de speranţă îmi cîntăriţi vorba privirile încrucişate pe

lucruri deseori scrîşnitul din dinţi şi lehamitea

VOI CHIAR MĂ VEDEŢI PRIN RAZA DE FRIG

A ACESTUI ACORD MONOCORD?

 

ŞAH  ORB

O, Feodor Dostoievski, în paginile tale apune luna

şi răsare Moartea!

Osîndit ca şi tine

probez labirintul şi deşertul barbar

apoi strig:

DACĂ NUMAI PENTRU ATÎT AI FĂCUT OMUL, DOAMNE,

E PREA PUŢIN!

Apără-l, Doamne, pe prietenul meu mort de fericire

pe cîmpurile sintaxei,

pe actorii aşteptînd replici şi gesturi suflate din

culisele lumii!

Ocroteşte-i, Doamne, pe fumătorii de marijuana

pe cititorii în stele

pe beţivii din gări şi din porturi modelînd norii magelanici

ai depărtării!

Apără-i pe artiştii boemei, cei alunecaţi

în alcooluri

şi nu te bucura cînd vezi cam li se chirceşte

steaua

şi cum li se usucă trecutele glorii!

APĂRĂ-I, DOAMNE, PE RĂTĂCIŢII ÎN INIMA MEA!

 

ÎNĂLŢAREA  ŞI  DECĂDEREA  UNUI

DISTRUGĂTOR  DE  TOTEMURI

Orice ai spune nu e de-ajuns!

Ai putea depăşi o mie de praguri

ai putea traversa într-o clipă

Grădinile suspendate

ai putea flirta cu poeţii acestui timp

deşi niciunul dintre ei n-a scris

Divina Comedia.

Ai putea alege drumul profeţilor

cadenţînd fraze înecate-n mister

sau proslăvi biciul atîrnat în

panopliile zilei.

Nimic nu-i de-ajuns!

Ai putea petrece o viaţă la

capătul frînghiei

răstălmăcind profeţia unui cuvînt.

 

DOAMNE,  AR  TREBUI  SĂ  ŞTERGI

LUMEA  ASTA

Doamne, ar trebui să ştergi lumea asta

s-o pulverizezi în Neantul atoatestăpînitor

pentru că nu prea ţi-a ieşit.

Tu ştii mai bine că o greşeală recunoscută

e pe jumătate iertată

şi că iertarea e semn de renaştere, Doamne.

Poţi desigur s-o pui în curriculum

în magna biographia citită de cei ce vor apărea

din demnitate şi milă divină.

Mare Arhitect, Mare Anonim, Mare Nevăzut

Signore, Tată care nu te-arăţi niciodată

şi care ne-ai dat spre trăire doar semnele tale

în schimonosita durere de-a fi

ne-ai dat gîndirea limitată şi oarbă

umilinţa de-a trece în fugă prin faţa

nevăzutului

şi ne-ai dat cruzimea cu care-nghiţim

păsări, oi, porci, broaşte, şopîrle

iar pe gura cu care le-nghiţim

să răsară cuvinte şi deseori metafizice fraze

iar prin orificiile de eliminat apa şi hrana

să slobozim şi sămînţa

de întreţinut specia.

Doamne, dacă Absolutul există

de ce mereu ni-l ascunzi şi de ce

cu atîta cinism zideşti instituţia tainei?

 

Dacă un cal încoronat poate fi confundat

cu iedera

o spînzurătoare cu balul de fluturi

o, homo captivus aşteptînd sărutările morţii,

de ce iarba e verde

sîngele roşu

iar cerul la nesfîrşire opac!

 

Pentru că nu prea ţi-a ieşit

Doamne, ar trebui să ştergi lumea asta

şi cu neasemuită artă

s-o pulverizezi în Neantul atoatestăpînitor.

Revista indexata EBSCO