May 23, 2018

Posted by in Poezii

Adi CRISTI

(din volumul în pregătire Cu lupiii urlînd)

Păcatul cel mai mare e să ucizi

Nu lup

nu fiara-n saltul ei

ci urletul sau vorba

ce poartă-n fiecare

dreptul de a ne crede

că sîntem singuri zei!

 

Avem sau nu avem

mai mulţi perdanţi complici?

Cu colţi însîngeraţi

torn viaţa-n sticle mici

 

simple pocniri din cruce

cresc florile durerii

pe umeri şi pe buce…

 

Păcatul cel mai mare

e să ucizi

 

cu ochii injectaţi

de spaimă sau plăcere

cu mîna tremurînd

sau nu

plăceri, durere

sînt urme ce ne-mpart

între abis şi stele

 

păcatul morţii urlă

şi lupii se-nfioară

cad frunzele din noi

şi anii ne-mpresoară

sîntem un ghem de sfoară

dar nu de la covoare

din umbrele de-afară

de sub spînzurătoare

 

Tumba la tumba

 

plăcuta voce mă trădează

unde

sînt ani sau poate sînt secunde

cînd respiraţia tăcerea o pătrunde

de cred că-n mine moartea face tumbe

sau poate tumba saltului mortal

să fie veşnicia clipei sumbre

 

pe jos, prin praf

secunda face tumbe

tumba la tumba

tumba la tumba

rezistă respiraţia-n neunde

cu aerul tocmit de mercenari

 

plăcuta voce mă trădează

unde

se-aruncă voalul peste mare

sub valuri chipul mi-l ascunde

peştii se-ncurcă-n aripioare…

 

rămîn lipit de zid

arsura unui glonte

cu plumbul învăţat să strîngă-n braţe moartea

cum se mai ia de mînă

adînc, Eternitatea

mirosul tău de fiară

în nară mi se zbate!

 

Plăcuta voce mă trădează

unde

se pierde cercul printre tumbe

şi umbrele devin mai umbre

iar frunzele au gene sumbre

căderile în pas de rumba

presară icnete cu tumba

tumba la tumba

tumba la tumba

 

Plăcuta voce mă trădează

tumba

 

Uşor
Ana prin mine trecea

Încet, încetişor, încetinel

se ridică silaba-n cuvînt

şi cuvîntul devine inel

prin care trece fecioara

şi mîndrul petrece

să-i fi copac, copăcel

şi taină să-i fie cînd ea

prinde dorul de el

prinde dorul de ducă

în braţe nălucă

cu trifoi descîntat

să-l ia de bărbat

 

şi el alergatul

printre haine bărbatul

vede cum inimioara

bate-n cuie comoara

şi scoate femeia

din focuri scînteia

şi scoate un ţipăt

fugit pînă hăt

înţarcă bălaia

peste hărmălia

ce-stinge văpaia

 

Laie, bucălaie

laie, bucălaia

se stinge văpaia

pînă cade ploaia

şi stinge ogorul

şi adună poporul

la vreme de secerat

şi de îmbucat

ziua-n prag de seară

flacăra de ceară

sînul stîng de palmă

sîntul drept de armă

naşterea cu moartea

cu eternitatea

efemerul urcă

pîn la-cea poruncă

de-ţi atinge trupul

urletul şi lupul

tăcerea şi spaima

că-i prea mică blana

şi e-nghesuială

închisă-n afară

alta este vorba

ce acreşte ciorba

alta e femeia

care-ncurcă cheia

şi deschide gura

să-şi afle măsura

 

Cineva te iubeşte

 

prins

mă aflu desprins

 

trecut

sînt petrecut

 

închis

vorbesc dintr-un vis

nins

zăpada mă crede învins

 

scris

desprins din proscris

 

ucis

lipsit de înscris

 

aprinde

ochiul ca pe-o lumînare

şi picură ceară

în lacrimi direct

 

sînt cel care-am fost

sub formă de iarbă

şi cresc urma coasei

recitînd pe de rost

 

poemul

ce-mi face cu ochiul

ce-mi face cu mîna

cu capul îmi face

dar nu-nţeleg semnul

clipocind din găoace

 

sînt verde, sînt mov

sînt galben sau roşu

sînt cel ce a fost

sînt cel care este

mîna mea

se transformă în peşte

cineva din mine ţipă

sau urlă:

Vezi, nu te mişca,

cineva te iubeşte!

 

Cînd stelele cad

 

La jumătatea drumului

se întinde pătura

se scoate mîncarea

din traistă şi odihna

zăbava şi tihna

cît despre vin…

băutura îşi are

ea singură un ritual

destin

 

(doar seara apare

ca orice misterioasă

ascunsă sub voalul

purtat doar la bal)

 

şi bîjbîie

prin întunericul minţii

unde ar pute să fie

întoarcerea la mal

din larg regăsiţi

val după val

ca şi cum am silabisi

lumina dinspre negru spre gri

 

la jumătatea drumului

se descalţă drumul de noi

şi noi ne punem papucii

sau pur si simplu

rămînem goi

cum mai rămîn ochii

dezveliţi de-ntuneric

doar cu lacrimi în ei

înecaţi

în plînsul cu stele feeric.

 

Stare naturală

 

Vorbesc să mă auzi

tac să mă simţi

privesc ochii închişi

să-ţi văd căderea

vibrînd

după mîna întinsă

prin corpul tău căutînd

 

exişti cum exist

de parcă am fi singurii treji

cu visele încătuşate

ca şi cum  ne-am mîngîia

cu mîinile ţinute la spate

 

sau poate

sîntem deja mai mult decît ştim

cum mai este revărsarea de ape

mai mare decît albia care-o conţin

 

vorbesc, tac, mă scol

te ridici, alergi, te cobori

te ating, mă atingi

umbrele noastre se întinde

peste ele trece un cîine

şi mai mulţi călători.

 

Un lup mîncat de oaie

 

Am adus cu mine lupi

să-i preschimb în cîini de pază

sau să-i pun în blana oii

cînd un curios mă-ntrebă

”Cum dai oaia asta brează?”

 

Mai sînt lupi mîncaţi de oaie

chiar dacă-i o simplă glumă

dar şi fiara vrea să simtă

suferinţa oii-n crimă

 

chiar pe scena-nsîngerată

cînd mioara de la stînă

creşte spaima sfîşiată

în colţi gata s-o răpună

 

o morală dă din coate

vorbe multe ies în ploaie

cum există-n orice lup

unul tot mîncat de oaie

Revista indexata EBSCO