May 23, 2018

Posted by in Poezii

Christian W. SCHENK

Prefaţă

 

Primul cuvînt se-aşează pe o foaie Împerecheat cu semne şi simboluri, Apoi furtuna vieţii îl îndoaie

Rupînd din sine tot mai multe goluri.

 

Tot mai adînc se-apleacă nemurirea Speranţei care înteţeşte

Amprenta trecătorilor, iubirea -.

 

Abia a început şi se sfîrşeşte

Uitîndu-şi pana, pagina şi firea.

 

 

Tu eşti Tu

 

Respiră

respiră-ţi coloana purtată pe spate cu lumea întreagă căzută în ea

 

Inspiră cavoul creat din segmente de oarbe narcise culese de Fay

 

Pătrunde lumina creată de bezna umbrelor tale uitate de noi

 

Treci peste treapta coastelor rupte spre cuibul herodic al primelor fraze ce nu te-au uitat

 

Iartă pămîntul şi iartă păgînii

ce-şi rup inocenţa

în vreascuri de foc.

 

 

Nimic nu e cum pare

(Xurafa)

 

Sub palmier, cînd aţipesc, Acele nopţi arabe,

Încet, încet se risipesc În cîteva silabe.

 

Mă dor orbitele, trezesc

Cuvinte, toate fade,

În amintiri care păzesc

Doar povestiri de babe.

 

Cu ele cad şi eu, trăiesc

Amurgirile tot mai slabe

Ce-n nimbul vremii vieţuiesc

În amintiri neghioabe.

 

Încet – mai mult – se risipesc În cîteva silabe,

Sub palmier, cînd mă trezesc, Poveştile arabe…

 

Şi cartea mi-e grădină

 

Cu fiecare nouă rană, cu fiecare lovitură

mi se deschide înc-un ochi

prin care învăţ poate vedea mai bine, prin care pot cuprinde-ntreaga beznă te se învăluie în jurul meu.

 

Cu fiecare ochi ce se deschide văd multele dorinţe care-n flux mă copleşesc cu-a lor  venire,

dar văd şi cum se-ndepărtează în reflux.

 

Cu fiecare nouă rană, cu fiecare lovitură o nouă filă dintr-o carte

trece încet spre următoarea iar cartea asta mi-e grădină ce-o port oglindă-n buzunar.

 

Fiul

 

Pe Golgota, un cavaler

Al vredniciei înţelepte,

S-a înălţat astăzi spre cer

Biruitor al cauzei dreptate!

 

A încărcat păcatul lumii

Pe umerii săi biciuiţi

Lăsînd sub cruce dorul mumii

Şi ochii-n lacrimi chinuiţi.

 

A coborît strălucitor

Ducînd spre noi un curcubeu

Plin de un har izbăvitor

În numele lui Dumnezeu!

 

Ars poetica

 

Compune un vers ca pe-o scrisoare Ce-o scrii iubitei prima dată,

Scrie nebun să simţi că doare Cuvîntul ce îi dai răsplată.

 

Scrie de parcă mîine moartea Te va cuprinde-n hăul ei Cerîndu-ţi din cuvinte partea Cea ultimă, cu care-nchei.

 

Scrie trecutul şi prezentul

De parcă n-ai mai fi-n curînd, De parc-ai scrie testamentul Urmaşilor ce stau la rînd.

 

Scrie nebun, cu frenezie, Ba aprig, ba mai uşurel: Aşa să scrii o poezie

Şi celelalte…  tot la fel!

 

Sărac poet?

 

Puţinul care ţi s-a dat

E mult mai mult decît ai cere, Mai mult din cîte ai aflat

În cea mai crîncene durere.

 

Dar eşti bogat, mult mai bogat Căci ţii în mănă un stilet Înfipt într-un întreg regat

De poezii, căci eşti poet!

 

Fiul rătăcitor

 

N-ai vrut s-asculţi de ce ţi-am spus, N-ai vrut s-asculţi de mine

Şi ai plecat, şi tot te-ai dus

Prin ţările străine.

 

– Şi ce ai găsit pe unde-ai fost,

Comori şi nestemate?! Acolo ţi-ai găsit un rost, Dar şi multe păcate!

 

N-ai vrut s-asculţi, şi-acum ce eşti Cu bani şi cu avere,

Şi cu o tolbă de poveşti

Acum la revedere?

 

Ai fost poet cînd ai plecat

Şi-acuma bogăţia

Tot ce ai avut ţi-a cumpărat, Ba chiar şi poezia.

 

N-ai vrut s-asculţi, şi eşti străin

Cu împliniri necoapte, Cu împliniri ce nu revin;

Aşa mi-am spus azi noapte!

 

Prin Tine

 

Toţi îşi regăsesc casa toţi alungaţii

toţi drogaţii toţi beţivii toţi ei alţii

toţi îşi regăsesc casa.

 

Uită-te-mprejur şi iată unde ţi-e vatra

unde ţi-e focul unde ţi-e pragul uite şi iată

că nu eşti departe.

 

Un fel de motto:

 

O lacrimă ce-mi trece prin cuvinte

Nu lasă timp durerilor din sînge

Să însoţeasc-aducerile aminte

A-ntregului pierdut care mă plînge -.

 

***

Mormintele vorbesc

 

Mormintele vorbesc alene Printr-un suspin de crizanteme Cu veşnicia-n care toate Cuprinse-s în singurătate.

 

Cei morţi vorbesc acelor care Umblînd pioşi pe o cărare Îşi amintesc cu drag de-acei Plecaţi în pace dintre ei.

 

“- Noi am trecut peste nevoi, Ce sîntem noi veţi fi şi voi, Dar nu se trece orişicum;

Doar de trăieşti vei ştii şi cum!”

 

O doamne, şi zideşti!

 

Tu cine eşti străine, Ce zeu te-a plămădit Să stai în veci cu mine La rău cît şi la bine, În viaţa mea zidit?

 

Eşti umbra din oglindă Şi pasul încîlcit

Ce se strecoară-n tindă Din urmă să mă prindă, Sărman nedumerit.

 

În lume nu mai plînge Nimenea, nici nimic, Doar zeul îţi mai frînge Din ochiul care strînge O lacrimă pe-un dric.

 

Sînt eu acel ce-n lume

E dus fără alai

Spre veşnicile mume, Acele fără nume, Pomană să le dai?

 

Te-ntreb – acum la moarte – De ce mi-ai spus să vin

În lumea ce împarte Totul doar dintr-o carte;

 

Fiindcă-ţi sînt străin?

 

O, nu! Eu sînt hainul A tot ce s-a ivit,

Eu sînt întreg pelinul, Simbolul şi veninul Celor ce i-ai zidit!

 

 

Paşi poticniţi

 

Ca un fum dintr-o ţigară se împrăştie puterea fiecărei zii ce trece,

nimeni nu mai vrea porunca logicului

A Urma.

 

Lacrimile atîrnate de frînghiile luminii

– nori de zdrenţe –

îşi sugrumă libertatea gravităţii

şi tristeţii.

 

Bocetele sugrumate lîngă catafalcuri goale nu-şi mai plîng

decît destinul.

 

Drumului i-e dor de casă; vatra doarme fără visul fiului rătăcitor.

Mîinile-s împreunate

 

 

Cuvinte despicate

 

Amorfe muribunde tîmple în fluvii de metafore fecundează

fecioria rarelor cuvinte.

 

Ţin pumnii strînşi sub mreaja de cuvinte şi cat cu dinţii încleştaţi

în rădăcini de oratori genetici.

 

Fraze siameze dau din aripi tomnaticelor frunze dînd armuri de glorii despicate în cuvinte.

 

Trecerea e fecundă;

timpul mort!

 

Vita brevis

 

Străzile se-nchid în urma Celui ce ascunde frica Mielului pierdut în turma Dintre Moarte şi Nimic.

 

Rugăciuni se pierd prin spice:

Unul tace – altul zice Ce trecutul îi prezice;

 

Apoi tăcînd flămînzii-n cor Se-opresc în zori la abator.

 

Nu e frică, nici curaj, Doar speranţă de furaj -.

 

Mîinile împreunate

Se desprind de suferinţa Greului lăsat în suflet De o coamă şi-o copită Părăsită,

Adormită…

 

Satul a rămas în urmă,

Drumurile desfundate

Şi-au pierdut farmecul vremii,

Casele mici şi plăpînde Şi-au pierdut grinzile sure

 

Şi obloanele şi lumea Forfotindă –  şi pe mine.

 

Nu mai ştiu unde mi-e casa, Am uitat cum se păşeşte Într-un sat în care muma

Îşi aruncă pruncii-n baltă

Într-un sac legat la gură.

 

Curcubeu

 

Un vers s-a înălţat spre cer Cînd pe pomi ca un mister Prin degetele unui zeu Sclipi pe cer un curcubeu.

 

Metafore se-adună-n stele Sclipind mai tare printre ele, Sclipind în ochi ca dorul meu Dup-un adînc de curcubeu.

 

Dactilele străbat lumina Din Israel pîn la Medina Unde profeţii-n semizeu Aşteaptă clipa-n curcubeu.

 

Cuvîntul cade pe pămînt

Nici prea frumos şi nici prea sfînt, Ca un profet în mausoleu: Cuvîntu-i doar un curcubeu…

 

Cartea nescrisă

 

Cu paginile larg deschise

Stă cartea-mi risipită undeva; Frumoase-s cărţile nescrise, Căci le va scrie cineva…

 

Cele nescrise

 

Dactilele îmi tropăie prin minte şi versurile îmi cerşesc ieşirea dorind mereu o altă-mbrăcăminte spre a-şi găsi prin ele nemurirea.

 

Se-ngrămădesc cuvintele mărunte

În geana ochilor perdea;

Dac-un cuvînt cerşit ar fi o punte Eu nu aş trece peste ea!

 

Tu mă petreci

 

Iubirea ţi-o aud cum se strecoară Prin catifeaua sufletului meu, Plăpîndă scurgere, ca prima oară

Cînd nu ştiam nimic din ce-am fost eu.

 

Acuma însă braţul se ridică Sfios, să prindă foşnetul trecut; Zadarnic însă, totul e risipă Naiv pe tot ce încă n-am ştiut.

 

Te las iubire strînsă între gene

Înnobilînd aducerile aminte

Ca tînără să-mi fi, lăsată-n vreme

În forma veşnic nouă şi cuminte.

 

Eu nu te plîng, de ce te-aş plînge oare?

M-ai petrecut atîţia ani la rînd Ca cea mai dulce şi suavă boare

Ce-mi vei petrece dusul în curînd.

 

 

Cînd sufletu-i doar trup

 

Am înjurat cum nu puţini înjură şi am tăcut

trecînd prin multe pagini,

şi am furat cum nu puţini furară şi m-am ascuns

afară după temniţi,

am închinat pelinul cu duşmanii şi mi-a fost frică

să nu-l beau pînă la fund,

mi-am pus cătuşă să nu par prea liber dar am rămas cu ea de-ncheieturi

şi-acum mă-ntreb cînd totul veştejeşte:

n-am drept să-nvăţ şi eu cum se trăieşte?

 

În virtute

 

 

Cineva a numit ziua de ieri

destrăbălată,

un altul a numit ziua de azi clandestină

iar altul an numit-o pe cea de mîine

tîrfă.

 

De ce?!

Probabil fiindcă era obsedat de terminaţiile în ă ca: batjocură

politică literatură cultură

mi mai ales

tu mă tu  fă tu că… păcat

că n-a-nţeles toate sensurile.

 

Reminiscenţele i-au rămas în gît şi de atunci se articulează

fără excepţie cu …ă

 

Gust sărat

 

Tăcerea valurilor ce se bat

îmi trece prin pupile,

simt doar aroma lumii-ntregi

şi gustul ei sărat.

 

Mă doare bucuria ei iar greul ei mă-ncîntă,

străbat cu gîndul mări întregi de vaiete şi plîngeri.

 

Tăcerea valurilor

îmi trece prin pupile

dar am uitat că lumea-s eu

ocnaş de mii de zile.

 

 

Refacere

 

Stelele se sparg în cioburi lăsînd beznei locul sacru unde visele se-ncheagă spre-mpliniri de cuget greu după care iarăşi iese noaptea

cu noi stele împrejur închizînd în ea tot negrul cioburilor de dintîi.

 

Tăcerea se trezeşte

 

Pe linişte pluteşte-acel cuvînt ce se va naşte pentru prima oară sub genele acelui ce-a venit

să ispăşească-n fiecare zi

păcatele în care ne simţim

– în urletele noastre – fericiţi.

 

Tăcerea

se trezeşte-n zori de noapte ca-n miez de zi

să-i sufocăm speranţa.

 

 

Înclină-te

 

Nu vezi cum florile se-nclină sub greutatea primelor miresme ascunse în petale de culori

spre a slăvii preştiutoarea mînă ce darnică le-a mîngîiat sămînţa?

 

Înclină-te şi tu să simţi aroma acelei siguranţe ce îndeamnă grădinile să se întindă-n tine.

 

Înclină-te seminţei care poartă

în miezul ei cuvîntul de-nceput!

 

Acel ce e

 

Cine mai poate aştepta renaşterea ruinelor uitate

de tine şi de mine şi de toţi?

 

E unul undeva aproape, atît de-aproape

că nu-i mai ştim povara uitării ce o poartă pentru noi

în piept.

 

El cu răbdare, piatră peste piatră, renaşte tot

ce am pierdut demult!

 

Păcatul florilor din glastră

 

Fiul plecat încă n-a revenit

căci tatăl nu i-a spus să vină –

 

şi rătăceşte-n lume mult prea singur îngreuiat de pacostea ce-o poartă.

 

Îl dor copitele de cai nepotcoviţi, de aripile păsărilor ciunge,

de florile cîmpiilor în glastră, de uşurinţa noastră de-a păşi.

 

E-un fiu rătăcitor ce bate din poartă-n poartă; nimeni nu-l pofteşte

la masa lui,

la apa din fîntînă, o mînă

nu-i întinde nimeni

căci au uitat toţi cine e acela

ce poartă gîrbovit povara lumii.

 

O poartă singur aşteptat de tatăl

ce speră să i se deschidă poarta,

dar mîinile despreunate sînt!

 

Doar noaptea

cînd pe străzi colindă vîntul o mînă se apropie de alta

în amintirea unui vis plecat, nerevenit

în rătăcirea noastră!

 

Crucea din poartă

 

O casă părăsită

– e casa nimănui –

o temniţă uitată

şi strînsă între tîmple sub fruntea mea pierdută.

 

Zăvoru-i ruginit

şi geamurile-s sparte –

şi plouă nesfîrşit şi plouă cu imagini

ce nu mai au cuvinte.

 

Mă descompun

în totul ce visasem dar nimeni nu a pus în poart-o cruce!

 

Un vers cu şapte note

 

O toamnă veşnică compune

un vers cu şapte note şi versurile le îngîn cu pleoape-ngreuiate

de toamna veşnică ce-o port sub genele-mi morbide

de-atîta ploaie

şi de-un vînt

ce-mi fulgeră sub tîmple.

 

Un vers cu şapte note-mi cînt

dar uit că-s şapte note; la fiecare nou cîntat mai moare cîte-o notă.

 

În toamna veşnică s-a dus

şi versul şi solfegiul.

 

A mai rămas doar un cuvînt, şi-a mai rămas o notă

în toamna veşnică ce-o-ngîn c-o literă crispată.

 

Strîns între gene

 

Ca un copil netrebnic

– vîntul –

s-abate peste străzi

şi-şi cîntă-ndurerat adîncul

prin crăpături de lăzi

pe unde se abat doar cîinii

şi gîndurile mele fără căpăstru, fără ham,

fără stăpîni,

cu tot ce n-am

nici bune şi nici grele.

 

E ziua mea şi mă întreb de ce mereu e toamnă de ziua mea

şi-a tuturor

cei alungaţi netrebnici?

 

Suflet obosit

 

Mîinile sînt catedrale, degetele ture-nalte unde clopote se-nclină sufletului obosit.

 

Palmele se-mpreunează, degetele se îmbină

şi-un culcuş se naşte-n mîna veghetorului de veci.

Cu mine spre Colhida

 

Atît de mic e ţărmul meu de mare încît nisipul pare o clepsidră

iar valurile scurg acea chemare

spre ultima necunoscută hidră

 

ce mă cuprinde şi se-ntoarce-n sine ducîndu-mă spre locul neştiut

al sufletelor ce se duc spre bine în poala marelui Necunoscut.

 

Mă-ndepărtez din mine spre Colhida îngreuiat de ţărmul meu prea mic

şi mă tot duc să mă găsească crida acolo unde alţii n-au nimic.

 

Şi mă cufund dar marea mea e mică atît de mică cît un strop de rouă ascunsă-n lacrimi de aporetică

ba unul fiind, ba altul rupt în două.

 

Clepsidra mi-a umplut faleza pierzîndu-şi caracterul lui totemic lăsîndu-mă cu valul şi sableza

să nu rămînă-n urmă mea nimic.

Revista indexata EBSCO