May 23, 2018

Posted by in MOZAIC

Barbu ŞTEFĂNESCU DELAVRANCEA – Cum suntem guvernaţi

Atâta sărăcie, morală și materială, și atât desgust de viață a copleșit neamul românesc, încât este de datoria oricărui om de bine să se întrebe cu hotărâre: oare nimic din bărbăția de odinioară nu mai trăiește? Nici o credință nu ne mai poate deștepta din lâncezirea în care ne-am afundat până dincolo de creștet? Sfintele datine apucate din străbuni, drepte și de omenie, s’au stins în orașele noastre pentru a se preface în uitare de sine, necinste și nemernicie?

Căci unde să fie oamenii care să vegheze și să se jertfească pentru popor? Unde sunt marile gândiri care se întrupau în fruntașii națiunii spre mântuirea ei? Și cum s’au dat afund obiceiurile simple și curate care țineau pe fitece om în paza binelui său fără de a clinti pe cel al tuturora? Unde sunt legile și oamenii ieșiți din noi numai pentru noi, care să ne cârmuiască și să ne zoriască către un viitor mai bogat și mai demn?

Dacă am fi crezut, fără vr’o îndoială, că viața noastră ca popor liber și viguros și-a zvântat cele din urmă picături de trai firesc, cu alte vorbe, dacă am fi crezut că nimic nu mai trebuie să așteptăm nici de la mintea noastră, nici de la legile pământești, nici de la soartă, nici chiar de la spaima d’a ne vedea pierind pe nesimțite, atunci orice întrebare a noastră ar fi fost zadarnică, fără răspuns, fără vr’un țel.

Când însă ne adunăm laolaltă nesfiindu-ne nici de prigoniri, nici de jertfe, credința noastră e că poporul românesc are și mai multă viață decât răbdare, are și mai multă conștiință de sine decât copilărie d’a suporta pe grumajii săi încălicarea celor răi și perverși; când ne strângem în jurul unor idei, după părerea noastră, drepte și mântuitoare, noi împărtășim siguranța că răul și spaima tuturora nasc nu din legile noastre ci din legile străine cari ne guvernează, nu din moravurile curatului nostru sânge ci din veninul apucăturilor străine cu cari mai marii noștri de astăzi ne altoiesc orașele, comunele și cătunele, că, în sfârșit, nu lipsa de o minte românească ne duce la pieire ci nemila celor cari astăzi cârmuiesc vitreg în fruntea poporului cu legi aduse de peste nouă țări, legi pe care le fac pentru a le călca chiar ei și le calcă pentru a născoci altele noi, altele cu care să ne descânte și să ne adoarmă neștirea în care ne-au îmbrâncit.

Noi dar nu ne credem pierduți ci rătăciți; noi ne simțim abia cumpănindu-ne pe buzele prăpastiei dar nu în fundul ei, căci adevăratul rău e peste noi dar nu e nici în noi, nici de la noi.

Și am fi rămas d’o parte, oricare ar fi fost uimirea d’a ne vedea pierind, dacă am fi socotit că poporul nostru și-a trăit veacul, cheltuindu-și întreaga vitalitate și căzând d’o bătrînețe sceptică, putredă și fără vr’o speranță de lecuire.

Dar când ne simțim un popor tânăr și nedoborât de atâtea încercări grele, când abia ne-am deschis ochii și abia ne-am ridicat pe picioare, să răbdăm oare a ne năvăli: nepăsarea față cu drepturile cetățenești, lăcomia d’a jertfi pe toți în vederea unui câștig personal, adormirea oricărei iluzii, singurile cari dau energie unui popor, și nepăsarea de lege, de legea care numai ea povățuiește drept energia unui popor?

Aceasta ar fi și nebunie și crimă.

Dreptul de a trăi al unui popor naște din conștiința că nu și-a stins puterile vieții, și răscoala noastră [provine ?, n. M.P.] din dreptul legitim de a trăi.

Și iaca de ce ne adresăm către toți oamenii de bine și de credință în poporul românesc, punându-le în vedere de azi înainte:

cum constituția noastră nu mai există decât ca un basm pe care fitece [h]omuncul d’al guvernului îl povestește cum îi vine mai la socoteală în petrecerile din adunările legislative;

cum cei care au uzurpat puterea ne chinuesc în legi pe care poporul nu le înțelege căci nu sunt scoase din firea și datinele lui;

cum, în genere, averea publică se preface în fantezii;

și cum, în sfârșit, noi răbdăm în spinare, într’un chip nefiresc, o clasă ignorantă și desfrânată.

Iar dacă aci am rămânea, ar fi să constatăm ruina noastră și nimic mai mult.

Noi însă, care avem credința nestrămutată că poporul românesc e sărăcit de alții iar nu de el însuși, că viciile care bântuie patria lui cuibează numai în clasa astăzi conducătoare, că zăpăceala în care e îmbrâncit provine numai din chinul formelor noi și schiloade în care se încearcă a’l încătușa cei ce țin într’o mână netrebnică frumosul său destin, nu ne vom mărgini numai a’i apăsa pe ranele care’l chinuesc, ci vom căuta a’i povățui cu sinceritate și grijă remediile cari socotim că’l vor vindeca.

Și deocamdată, pentru astăzi, care sunt cele două mari idei ce trebuesc să conducă pe oamenii ce țin în mânele lor soarta unui popor? Cari sunt cele din urmă hotare în care noi ne-am strâns și care ne vor susține în lupta ce deschidem? Noi unii, care nu credem că un popor este o turmă a câtorva oameni, nici rezultatul unui eveniment izolat din viața lui, nici mai puțin păpușa ignoranților de uliță, nu ne mai îndoim d’a admite două legi generale, și eterne, care stau d’asupra oricărui popor:

  1. Legea istorică care unește strâns șirul evenimentelor din trecut cu prezentul unui popor; care înnoadă faptele lui ca belciugele unui lanț; care transformă încetul cu încetul viața lui; dar nu’i îngăduie a’și născoci într’un moment moravuri absolut noi și diferite absolut de cele de până ieri; care nu admite trecerea violentă și nepregătită de la toate formele de cârmuire la unele cu totul străine conștiinței sale surprinse de o mână de pseudo-visători, mai adesea ambițioși și de rea credință.
  2. Legea progresului care, fiind rezultanta tuturor descoperirilor ce mintea omenească le dă la lumină, îndeamnă popoarele întru a’și îmbogăți traiul, a și’l ușura, înlesnindu-le mijloace noi de a produce, de a transforma și de a crea ceea ce până ieri exista în natură dar nu le era cunoscut.

Și neținând seama de aceste două mari adevăruri cum ar putea oare un om de stat să conducă un popor când s’ar trezi înălțat pe umerii lui?

Căci poate cineva să șteargă după plac moravurile unui popor și să decreteze altele noi? Poate să paralizeze, printr’o condică de legi, o întreagă năzuință istorică? Poate, neținând seamă de gradul de cultură al unui popor, să îi împuie forme noi de viață care nu i se potrivesc pe cap și pe talie fără a’1 zăpăci și a’l înșela, fără a’l da pe mâna demagogilor care veșnic au trăit din obscuritatea formelor noi?

Un om care nu ar cunoaște nici poporul în mijlocul căruia s’a ivit, nici progresele practice pe care cealaltă lume le-a făcut, cum ar putea să se amestece în legi care privesc dezvoltarea agricolă, industrială și științifică a poporului său? În acest caz ar fi să nădăjduim că, bunăoară, un Calmuc, care n’ar ști nici că am fost vreodată ca națiune, nici cum am fost, nici cum suntem, ar putea să ne decreteze legi de guvernare, și că vr’o câțiva miniștri: unul care neștiind să citească ar putea să ne organizeze școlile, altul care neștiind să adune ar putea să ne plămădească legi financiare, un al treilea pentru care nu s’a inventat nici cuțitul de masă ar putea să ne organizeze armata, în fine altul care nu știe nici că lâna se toarce ar putea să ne deștepte industria națională.

Și la noi în țară, sub îndoita ignoranță, de trecut și de știință, a guvernului actual, lucrul tocmai așa s’a petrecut și se petrece. Poporul a închis ochii zece ani în șir, iar miniștrii, adunați de pe oriunde de către eternul prim-ministru :

ne făuresc legi de guvernare care nu ni se potrivesc, căci niciunul din ei nu’și cunoaște poporul nici în prezent nici în trecutul lui;

amețesc lumea cu amintiri despre niște mișcări naționale pe care nici nu le-au făcut, nici nu le-au înțeles, și nici au minte de a le înțelege vr’odată;

ne scutură vistieria și ne înglodează în datorii ale căror dobânzi ajung la jumătate [din] venitul țării, fără a se sinchisi de tristele legături ce există între datoriile crescânde ale unui popor și crizele monetare și economice în care trebuie să se înfunde din ce în ce;

ne mânjesc ochii cu drumurile de fier fără a mai visa de șosele, adevăratele artere prin care ar mai putea circula săraca avuție a sătenilor noștri;

ne strigă că țara noastră este o țară agricolă, că singurul nostru izvor de viață este brazda, și din atâtea milioane împrumutate nici o lăscae nu au dat pentru împrăștierea învățământului agricol.

Iaca cum ne guvernă inimile mici și capetele înguste, ignoranța și corupția. Iaca cum ne duc la pieire aceia pentru care trecutul nostru nu există, pentru care poporul e o turmă fără voință și fără simțire, și în capul cărora știința nu ocupă nici locul ce’l ocupa în creierul lui Tubalkain.

 

(„Epoca”, 1.2, 17 noiembrie 1885)

Revista indexata EBSCO