May 23, 2018

Posted by in EDITORIAL

Mircea A. DIACONU – Titu Maiorescu şi E. Lovinescu. Pagini despre voinţa politică şi voinţa critică (I)

Paginile acestea nu sînt despre E. Lovinescu, cum s-ar putea crede – şi dacă sînt omagiale (se vor împlini 75 de ani de la moartea marelui critic în iulie 2018), sînt numai prin forţa lucrurilor. În fapt, am tot recitit Maiorescu în anul care a trecut, mi-am negat ideile şi-am revenit la ele cu mai  multă fervoare, am demonstrat ulterior că tot ce ştiam părea edificat pe o temelie şubredă pentru ca să revin apoi la opiniile anterioare, în fine, am citit ce s-a scris mai ales despre actualitatea lui; la Ipoteşti, în cadrul unui Seminar Eminescu, am organizat eu însumi cu studenţi de la Cernăuţi, Suceava, Bălţi şi Iaşi o dezbatere despre actualitatea ideilor din În contra direcţiei de azi în cultura română. Dar studiul pe care sper să-l scriu despre Titu Maiorescu, mi-am dat seama, are nevoie de aceste pagini introductive despre felul cum l-a receptat E. Lovinescu.

Şi voi porni de la o întrebare, pe cît de simplă, pe atît poate de necesară. De ce scrie E. Lovinescu  studiile despre Titu Maiorescu şi despre posteritatea lui critică, de altfel întregul ciclu junimist din anii ’40?! Fără doar şi poate, Lovinescu doreşte să-şi consacre propria construcţie ideologică prin intermediul autorităţii maioresciene; victoria lui Maiorescu este/devine şi victoria lui. După toate disputele purtate în perioada interbelică (cu reprezentanţi ai diferitelor forme de fundamentalism naţional, de la Crainic la Iorga şi nu numai), cele două studii ar trebui să fie loviturile de graţie date localismului anti-europenizant – iar cuvintele din zona confruntărilor, folosite aici, nu sînt întîmplătoare: fără ca acest fapt să eludeze contemplaţia, Lovinescu  a fost un luptător. Unul care a trebuit să-şi impună ideile pe un teren ostil şi parcă nu suficient de maturizat, iar la începutul anilor 40, ameninţările sînt iar de actualitate: „De zece, cincisprezece ani cultura şi literatura română sînt minate de o serie întreagă de fenomene îngrijorătoare legate în bună parte de consecinţele războiului trecut. Oricum s-ar numi, toate sînt bazate pe carenţa raţiunii, a logicei, a maiorescianismului, proclamat «inactual»” sau, cum avea să spună Lovinescu  peste cîteva rînduri, pe lipsa de cultură. Tocmai de aceea, într-un fel anume, el pare să se afle în postura în care se afla Titu Maiorescu, adică e obligat să facă operă de pionierat, de adecvare a unor principii fundamentale, de iniţiere în cultura majoră a unei culturi – fricoase, complexate, ameninţate, narcisiste – fascinate parcă de minorat[1].

În fapt, studiile despre Maiorescu sînt deopotrivă operă de sfîrşit de carieră şi operă de context. În ambele cazuri, instrumente în apărarea şi validarea propriei poziţii. Or, despre ce poziţii e vorba? Lovinescu  militează[2] pentru principii liberale (adică moderne, id este europene) şi pentru autonomia esteticului, ilustrare, în fond, tocmai a depăşirii localismului pe care-l consideră nu semnul unei identităţi imuabile, ci al unei situări retrograde. Marea bătălie a lui Lovinescu  este să demonstreze că lumea românească este una de tip occidental – că occidentalismul e unul de imitaţie e o fatalitate, aşa încît o artă centrată pe valori locale, mai ales atunci cînd e angajată în relevarea specificului, nu face decît să-şi asume o poziţie periferică. Convingerea lui (o dorinţă prezentată drept convingere) este că lumea românească a devenit una matură, adică liberală, este o societate de tip occidental-iluminist, fundamentată pe principiile drepturilor individului, raţionalismului, statului de drept, parlamentarismului, separării puterilor în stat. E societatea deschisă a lui Karl Popper, căci Lovinescu  se luptă cu fascismul, cu naţionalismul, cu comunismul, chiar cu ceea ce unii (folosind propria-le strategie, nu le voi da numele), printr-o folosire cam abuzivă a conceptului lui Antoine Compagnon (devenit astfel marea salvare a culturii române), vor numi, în ultimii ani, „anti-modernism”[3]. Militantismul său e în această direcţie, iar cele două studii ar trebui să fie nu doar dovada unei victorii[4], ci şi un nou mijloc de convingere: Lovinescu  intuieşte că a vorbi despre o realitate dorită ca şi cum ar fi reală înseamnă, de fapt, a o impune, a o institui: cuvintele creează, nu doar în manieră mistică şi romantică, realitate. Cu toată natura lui optimistă, tocmai întîmplările de ultimă oră îl fac pe Lovinescu să creadă că victoria, chiar dacă numai pe termen scurt, e în pericol[5]. Concluzia lui este că lumea românească se supune în mod fatal modelului european, chiar dacă s-a ajuns la acest model nu pe cale naturală, evolutivă, ci de sus în jos, prin impunerea formelor de civilizaţie. Adică prin voinţă politică.

Dar, pledînd pentru principiile unei societăţi deschise, deci liberale, Lovinescu, care n-a fost angajat politic, trebuie să găsească soluţii pentru ieşirea dintr-un impas. Căci Maiorescu, cum am văzut deja într-o notă anterioară, spirit raţionalist, logic, tolerant şif erm deopotrivă, la care Lovinescu se raportează ca la un model, pe care îl prezintă ca fiind paradigmă originară, a făcut politică militantă raliindu-se Partidului Conservator, fiind, deci, în tabăra opusă liberalilor. Liberalilor, nu şi principiilor liberalismului, spunem noi, dar Lovinescu  trece uşor peste această chestiune. În locul unei analize atente a sistemului ideatic maiorescian care include şi ideile formulate în discursurile sale politice, Lovinescu  interpretează ideologia lui Maiorescu astfel încît să devină favorabilă propriei construcţii teoretice. La rigoare, am putea spune că  Maiorescu este sacrificat pentru ca principiile sale (ale lui Maiorescu, nerecunoscute însă ca atare; ale lui Lovinescu, deopotrivă) să învingă. Despre ce este vorba? Este limpede că şi Maiorescu, şi Lovinescu vizează europenizarea societăţii româneşti. Ambii vor fi, în fond, acuzaţi de cosmopolitism (Maiorescu chiar de către liberali – liberalii din vremea sa, fireşte!), incriminaţi că trădează specificul, că atacă identitatea naţională, că ar ameninţa, prin faptele lor critice, păstrarea ei. Ce tristeţe, în fond: să fie acuzaţi de lipsa de patriotism tocmai ei, care doresc să aplice unei lumi balcanice, şi deci corupte singura soluţie eficientă pentru salvare[6]. Şi dacă putem vorbi de actualitatea lui Maiorescu – chestiune pe care o vom aborda mai tîrziu –, putem s-o facem înainte de toate în acest sens, al aderării la principii şi valori europene, fapt care nu înseamnă nicidecum un atentat la identitate. În fapt, Maiorescu susţine liberalismul, chiar împotriva liberalilor, principiile democratice împotriva celor care le declamau, o educaţie care să facă democraţia posibilă şi funcţională împotriva celor care purtau drapelul democraţiei, dar care puteau să exploateze tocmai incultura maselor (s-a dovedit că militantismul său a fost o iluzie; dar nu e el de vină pentru asta). Se poate democraţie fără educaţie? Dacă Maiorescu formulează implicit o astfel de întrebare, ea este cu atît mai valabilă astăzi, cînd formele de manipulare şi îndoctrinare (pe vremea lui Titu Maiorescu nu putem vorbi nici măcar despre copilăria lor) sînt mult mai sofisticate, cînd, ca în anii interbelici, democraţia, şi prin urmare şi liberalismul de tip iluminist, cu excesele sale însemnînd corectitudine politică, discriminare pozitivă etc., pare să fi eşuat. Or, actualitatea lui Maiorescu, a lui Lovinescu însuşi, e cu atît mai evidentă azi, într-o epocă ameninţată, cum spune Cristian Pîrvulescu, de iliberalism, epocă de criză structurală în care formele difuze de totalitarism fac posibilă / necesară trimiterea la U.Eco şi la conceptul său de Ur-fascism[7].

 

Să revenim, însă. Soluţia evoluţionistă, bazată pe adevăr intrinsec, pe care o formulase Maiorescu în 1868  cînd publica În contra direcţiei de azi în cultura română, e combătută de Lovinescu, care crede că soluţia paşoptiştilor, soluţia necritică, violentă, dar de impact, a revoluţiei concretizate în preluarea formelor de civilizaţie e singura eficientă. Căci nu ai timp să parcurgi un traseu logic de sute de ani – care a dus în mod natural spre liberalism, dar poţi copia rezultatele. Lovinescu consideră că acestea aveau să-şi creeze fondul, că aceasta e singura soluţie pe care practica a validat-o deja. Exemplul japonez, invocat în Istoria civilizaţiei…, este extrem de elocvent. Are mai puţină relevanţă că Maiorescu nu rămîne prizonierul propriei teorii de tinereţe şi că în activitatea politică reperul teoriei formelor fără fond e substituit de adecvarea la concret, de pragmatism; Lovinescu îl asociază în permanenţă cu teoria formelor fără fond. De fapt, îşi construieşte teoria din Istoria civilizaţiei române moderne raportîndu-se la paradigma maioresciană, de care are nevoie, ca de un contra-model, tocmai pentru a-şi impune propria teorie. De aici şi simplificarea ei sau, mai exact, reducerea la forma abstractă, pur conceptuală. Poate că, dacă a devenit un „brand românesc”, cum s-a spus (v. Constantin Schifirneţ), teoria formelor fără fond a devenit şi datorită lui Lovinescu, care o transformă într-un cal de bătaie, cu atît mai eficient pentru sine, pentru impunerea propriei teorii şi a ideilor europenizante, cu cît este mai celebru. Forme fără fond… Sînt cuvinte invocate adesea, în contexte multiple, cu o autoritate care nu se mai bazează pe cunoaşterea gîndirii maioresciene, nici a paternităţii sale, ci doar pe simplificarea teoriei lui. Vom reveni, de asemenea, şi asupra acestei chestiuni. Ce trebuie să precizăm, din nou, este că, în fapt, Lovinescu  trebuia cumva să rezolve acest impas: modelul la care se raportează, şi care a contribuit decisiv la întemeierea României moderne, a făcut politică militantă alături de Partidul Conservator, adversar, oricîte tentative de aderare la liberalism vor fi existat, al liberalilor din vremea sa.

 

Prin urmare, cred că există suficiente argumente pentru a rediscuta viabilitatea portretului pe care i-l construieşte Lovinescu magistrului său; pe fondul mişcărilor culturale şi politice ale perioadei interbelice din întreaga Europă, explozive în anii ’30, mişcări de negare a valorilor iluministe[8], Lovinescu militează pentru modernitate şi pentru ideea de intelectual sustras angajării politicii. Nu constituie chiar ei marele pericol al democraţiei? N-aveau ei să ofere materie suficientă pentru trădarea intelectualilor? Din bastionul pe care şi-l construieşte, cumva izolat de tumultul public, el apără aceste valori în faţa valului de mişcări fundamentaliste, care angajează intelectuali de forţă. Aşa încît, Lovinescu caută şi găseşte în Maiorescu un model, învingător pe terenul ideilor literare, lingvistice, juridice, şi un model uman, înainte de toate: superior, sustras concretului, cu privirea îndreptată spre orizont – dar deopotrivă un contra-model. I-ar fi lipsit lui Maiorescu acea puritate a angajării pe care a practicat-o el, militant pentru valorile europene, neangajat însă în politica practică. De aici imaginea recurentă în cultura română – notă identitară chiar –, exploatată puternic în anii comunismului, că intelectualul nu trebuie să facă politică activă; de aici, atenţia pe care o acordă secvenţei finale din Direcţia nouă… (de recitit!), care are drept consecinţă identificarea lui Lovinescu însuşi, un militant în fond, cu un contemplativ, sustras bătăliilor concrete. Dar Lovinescu n-a fost doar un contemplativ, cum n-a fost, de altfel, nici Maiorescu.

 

Pe scurt, Lovinescu lansează ideea că Maiorescu e un învins politic, iar acest fapt are cel puţin două, dacă nu cumva chiar trei, cauze: 1. angajarea politică ar fi fost una superficială şi nu răspundea chemării intime a criticului; în felul acesta, sugerează Lovinescu, înfrîngerea ar fi fost, şi în plan personal, şi în planul ideilor, mai puţin semnificativă; înfrîngerea n-ar şubrezi portretul exemplar pe care i-l construieşte; 2. ideile pe care Maiorescu le susţinea, de pe o platformă ne-liberală, id est conservatoare, erau în mod esenţial eronate, fapt dovedit înainte de toate de faptul că timpul nu le-ar fi validat. Mai mult decît atît, 3. Lovinescu  îl proiectează pe Maiorescu într-o paradigmă a răzbunării: interesele lui, imediate şi de ordin personal, ar fi periclitat victorii oricum puţin probabile, pentru că se fundamentau pe principiile teoriei formelor fără fond. Ciudat cum omul care îi apare lui Lovinescu ca fiind exemplar tocmai prin capacitatea de a se sustrage istoriei, concretului, intereselor meschine, omul acesta ar fi fost, atunci cînd face eroarea de a pătrunde pe teren politic, tocmai victima lor.

În totul, ne spune Lovinescu, Maiorescu este emblematic în oricare alte ipostaze, nicidecum în cea politică. Este portretul dihotomic care-l ajută pe Lovinescu să iasă din impas. Altfel, cum să vorbeşti despre „degetul de lumină” al criticului şi, în acelaşi timp, să-i conteşti fundamentul ideologic al întregii sale activităţi? După ce-i reduce teoria culturii exclusiv la principiile teoriei formelor fără fond, eludînd aspectele practice care decurg din ea, şi o face pentru că are nevoie de un adversar redutabil pentru a-şi construi propria viziunea, cum să-l mai propui pe Maiorescu ca model – şi nu numai pentru vremea sa, una tulbure, care va exploda în scurtă vreme, ci pentru o umanitate în general şi fatalmente „personală”, subiectivă, trăind fervent? Singura soluţie este să construieşti un portret care plasează la periferie activitatea politică a lui Titu Maiorescu, considerată oricum nesemnificativă, eronată, interesată. La drept vorbind, chiar dacă a lansat ideea abstragerii din concret, conceptualizată apoi în teoria impersonalităţii înainte de toate a artistului, Maiorescu a fost un luptător şi pe terenul bătăliilor literare, lingvistice etc., chiar dacă a livrat drept paradigmatică imaginea intelectualului sustras concretului. La drept vorbind, nu ţinea acest fapt de retorica, atît de bine stăpînită de Maiorescu, a învingătorului? Nu a cîştigat Maiorescu în cîteva dintre bătălii chiar practicînd superioritatea? Mie mi se pare că Lovinescu citeşte de-contextualizînd sau schimbînd contextele, că deformează afirmaţii sau ignoră detalii, în fine, că propune o lectură interesată, care să asigure viabilitatea şi victoria propriilor idei. Altfel spus, Maiorescu e sacrificat, fapt cu atît mai puţin vizibil cu cît portretul, în ansamblul său, e unul apologetic. A contribuit la acest fapt şi receptarea cărţii lui Lovinescu, a lui Lovinescu însuşi. Nu am în vedere perspectiva imediată, a unui Călinescu, de exemplu – suspect să nu fie crezut din cauza cunoscutei adversităţi, aproape patologice, faţă de Lovinescu şi a spiritului polemic cu metodă care i-a hrănit verdictele şi care construieşte un Maiorescu ne- sau anti-lovinescian (carierist etc.), nici a lui Tudor Vianu, care, în Istoria literaturii române moderne, pare să pornească de la perspectiva lovinesciană, dar construieşte sub semnul obiectivităţii reci, academice, de parcă ipoteza lui Lovinescu n-ar fi existat. Faţă de reacţia călinesciană, avem aici un fel de epigonism întors, care ne trimite, poate, către anxietatea influenţei. Nu avem în vedere, deci, receptarea imediată (asupra ei se poate detalia), ci receptarea de după anii dogmatismului socialist. Reintrat tîrziu în circuit, în contexte puternic ideologizate, era mai bine ca Lovinescu să fie recuperat prin opţiunea lui pentru autonomia esteticului. Felul în care îl citise el pe Maiorescu era cel puţin convenabil în anii ’60-’70. În felul acesta, şi Lovinescu, deşi militant europenizant, pentru valori liberale şi moderne, părea insensibil la politic. Concluzia firească era ca scriitorul să rămînă pe terenul artei şi să nu se hazardeze în zone care-i sînt străine, precum cele politice, civice, etice[9].

 

Fireşte, ipotezele lansate trebuie şi argumentate. Şi vom începe prin a relua pur şi simplu ideea, formulată explicit de Lovinescu, că Maiorescu e, ca să parafrazăm, om politic fără voie, sau împotriva voinţei sale, idee fără doar şi poate capitală, care structurează întregul studiu din moment ce antepenultimul capitol – conţinînd explicit întrebarea şi un răspuns aflat dincolo de orice îndoială – se numeşte chiar „A fost Maiorescu un om politic? Inactivitatea lui în domeniul politicii interne”. Teza lansată e consecinţa perspectivei propuse de-a lungul întregii cărţi – şi, după răspunsul negativ din titlu, Lovinescu revine în primele rînduri („Aceeaşi întrebare se poate repeta; fost-a Maiorescu un adevărat om politic? Privind noţiunea omului politic în esenţa şi absolutul ei, răspunsul e: nu”[10]), pentru a detalia ulterior: „Nu e numai vorba de lipsa de temperament şi de ambiţie politică mărturisită în repetate rînduri şi dovedită prin atîtea acte de dezinteresare faţă de putere. N-a avut pasiunea ei şi nu l-a împins la lupta politică rîvna de a ajunge, de a-şi face o carieră; n-a intrigat ca să fie ministru” (Idem, p. 606)[11]. Să precizăm o chestiune importantă: la începutul studiului, Lovinescu  vorbise de polemistul Maiorescu şi conchidea că „superioritatea polemicii lui Maiorescu pleacă, înainte de toate, de la dreptatea cauzelor pe care le apără” (Scrieri, 7, 183)[12]. Precizează: „aproape nu există în întreaga lui operă o pagină polemică, pe care vremea să n-o fi verificat în spiritul ei general, cea ce înseamnă că a pornit de la o intuiţie justă”(183). Victoriile lui Maiorescu s-ar explica aşadar prin faptul că avea „intuiţia adevărului”. Or, cum să ne explicăm faptul că intervenţiile lui Maiorescu în Cameră, discursurile lui politice, ca deputat sau ministru, nu sînt plasate de Lovinescu – care le citeşte parcă în fugă, mai degrabă ignorîndu-le – în categoria intervenţiilor polemice? Mai mult decît atît, opinia acreditată de Lovinescu este că, cu toată arta de a pleda care a stîrnit nu o dată admiraţie chiar printre adversarii politici – fapte consemnate narcisist de Maiorescu în Însemnările zilnice –, din bătăliile politice ar fi ieşit învins. Iar una dintre cauze ar releva, spune Lovinescu, tocmai eroarea cauzelor apărate, poziţionarea greşită a polemistului. Altfel spus, Maiorescu ar fi avut intuiţia adevărului în multe chestiuni, nu şi pe teren general cultural, şi nu pe teren politic. Stau lucrurile într-adevăr astfel? Adică lucra Maiorescu în spiritul timpului în ceea ce priveşte limba, dreptul, literatura (şi invocăm aici acele domenii care constituie direcţia veche), dar nu şi în ceea ce priveşte şcoala – şi ne oprim la acest aspect pentru că vom apela la viziunea lui Maiorescu, atît de contestată de Lovinescu însuşi, în fond, şi de aproape toată posteritatea lui, asupra educaţiei? Să fi devenit ministru al Instrucţiei Publice cineva care avea o platformă total eronată? Intuind inconsecvenţa, Lovinescu se întreabă în capitolul conclusiv referitor la politicianul Maiorescu: „Lipsit de ambiţii şi de voinţă de putere, fost-a Maiorescu lipsit de orice combativitate? Nu.” (607), spune el, pentru a explica ulterior: „Combativitatea lui pur ideologică n-a avut, totuşi, un echivalent politic. Cu toată incisivitatea spiritului său, discursurile lui n-aveau căldura ce mişca masele” (608). Nu cumva este o mică diversiune la mijloc? Se poate vorbi aici despre mişcarea maselor, despre funcţia aceasta agitatorică a limbajului? Dar Maiorescu vorbea în Parlament – despre aceste discursuri e vorba, iar în Parlament încerca să convingă şi, în Parlament, discursurile lui frisonau. Dar Lovinescu impune ideea că, dintre junimişti, Petru Carp era omul politic, în vreme ce lui Maiorescu i-a rămas poziţia de lider cultural: „Carp a fost, în adevăr, şi prin caracter şi talent un mare om politic. Nu şi Maiorescu. Cu tot talentul lui oratoric, a preferat să rămînă în urma lui Carp. De pe urma unei vieţi politice de peste 40 de ani n-a rămas o singură lege.” (610). Ca argument, în acest sens, Lovinescu invocă chiar cuvintele lui Maiorescu din prefaţa volumului IV al Discursurilor: „nu a rămas după urma mea nici o reformă legislativă” (apud E. Lovinescu, Scrieri 7, 610)[13]. Dar cum trebuie citite aceste cuvinte? Exprimă ele indiferenţa? Exprimă negarea propriilor idei? Asumarea unui eşec?! Oricum, în totul, Istoria politică… vorbeşte despre victoria poziţiei sale, a ideilor sale, care s-au concretizat în întemeierea, prin respectarea punctelor esenţiale ale Constituţiei pe care tocmai liberalii le încălcau, a României moderne. Vom invoca aici doar cîteva cuvinte din Precuvîntare: „Ceea ce într-adevăr trebuie să ne atragă o deosebită luare-aminte este tranziţia ţării noastre de la starea precară a unor Principate elective spre consolidarea unui Regat ereditar, şi mai ales îndrumarea spiritelor conducătoare în politică de la uşurinţa răsturnării lui Cuza-Vodă şi de la pornirile antidinastice din întîia parte a domniei lui Carol I spre deplina recunoaştere a autorităţii Regelui de către toţi bărbaţii politici din ziua de azi. // Ce deosebire între 1866 şi 1896, ce schimbare a cugetelor în decursul a 30 de ani, şi ce îndreptăţire a încrederii în viitor!”[14]. Maiorescu nu se dezice de bătăliile pe care le-a purtat şi de adevărurile în care a crezut, pe care le-a slujit. Faptul ca atare că-şi strînge discursurile politice în volum şi că le precede de acele „introduceri” care vor forma Istoria politică a României pledează tocmai pentru adevărul convingerilor lui, pentru victoria principiilor sale, care, în fapt, concordă cu cele ale lui Lovinescu însuşi. Amîndoi doresc o Românie modernă şi europeană; diferenţa e numai de metodă, lucru pe care îl spune / îl constată, de altfel, Lovinescu însuşi.

Cît de nedrept este în fond Lovinescu! Constată sec că între 27 iunie 1871, cînd a ţinut primul discurs ca deputat, şi 18 decembrie 1974, cînd a ţinut primul discurs ca ministru, adică în doi ani şi jumătate, Maiorescu a avut doar treisprezece intervenţii la tribună: „puţin în comparaţie cu activitatea tenorilor parlamentarismului epocei (Nicolae Ionescu, Giorgio Brătianu, B. Blaremberg etc.)”. Ce glumă bună! Aceştia sînt tenorii parlamentarismului? Nu face aici Lovinescu o eroare similară cu aceea cînd vedea în Ghe. Brăescu în vreme ce-l ignora pe Caragiale?[15] La drept vorbind, cum vom încerca să demonstrăm, Maiorescu chiar trasează cîteva din direcţiile de conduită ale Parlamentului, din regulile de comportament, ca să zic aşa, ale parlamentarismului, iar una dintre ele se referă tocmai eludarea problemelor personale în dezbaterile din Parlament, care ar trebui să se construiască exclusiv la nivelul principiilor, eventual al dorinţei de a convinge.

Aşadar, Maiorescu ar fi avut „intuiţia adevărului” pe teren lingvistic, estetic, juridic etc., dar ideile susţinute pe teren politic ar fi fost eronate, chiar şi numai pentru faptul că timpul nu le-a validat. Cum ideile lui Maiorescu vor fi prezentate distinct, ne interesează deocamdată felul cum le rezumă, prezintă, analizează Lovinescu. Or, spunînd că „Atitudinea criticei junimiste faţă de procesul de formaţie a statului şi a civilizaţiei noastre nu e, aşadar, eronată în constatările sale şi mai ales în lipsa de aderenţă între fond şi formă, ci în faptul că-şi închipuia că putea fi altfel” (Scrieri 7 – 221), el subordonează activitatea politică a lui Titu Maiorescu teoriei formelor fără fond, aşa cum a fost ea formulată în 1868. E ca şi cum discursurile politice propriu-zise nici n-ar mai fi citite, concluziile părîndu-i-se de la început evidente. Tocmai de aceea lectura lui Lovinescu  simplifică, deformează şi manipulează. Şi dacă există cîteva încercări de apropiere de adevăr, ele sînt mai degrabă formale şi fără rezultate – iar Lovinescu le plasează în surdină şi le abandonează foarte repede.

 

Astfel, într-un loc în care spune că, „punîndu-se strict pe terenul evoluţionismului englez, critica junimistă” ar fi ignorat starea de fapt a societăţii noastre pentru care „procesul de formaţiei a civilizaţiei […] nu putea fi decît revoluţionar”, Lovinescu  precizează: „e drept că numai în parte şi adesea numai teoretic” (vol. 7 – 215). Precizare esenţială! Aşadar, doar „în parte” şi, iată, „numai teoretic” junimiştii ar fi ignorat starea de fapt care obliga la preluarea formelor de civilizaţie modernă. Iar în cazul lui Maiorescu, dacă avem în vedere ideile formulate în discursurile sale politice, teza se nuanţează şi mai mult. Dar precizarea aceasta e ignorată cu totul în interpretările pe care le propune E. Lovinescu. În acelaşi sens, el spune explicit că „atitudinea junimistă era mai mult principială decît faptică” (7 – 223). Şi este elocvent felul în care interpretează în acest context un fragment din finalul Direcţiei noi, din 1872. După ce prezintă în rezumat „eroarea” lui Maiorescu de a încerca să legifereze distrugerea instituţiilor de învăţămînt superior, el îi invocă afirmaţia citată de noi ceva mai devreme: „Tot ce este astăzi formă goală în mişcarea noastră publică trebuie prefăcut într-o realitate simţită şi, fiindcă am introdus un grad prea înalt din viaţa din afară a statelor europene, trebuie să înălţăm poporul nostru din toate puterile pînă la înţelegerea acelui grad şi a unei organizări politice potrivită cu el” (apud 222). „Comentariul” lui Lovinescu se rezumă la cuvintele introductive („Cu cît mai cuminte e fraza aceasta tot a lui Maiorescu” – ibidem) şi el exprimă satisfacţia că Maiorescu ar abdica de la principiile din 1868. De altfel, Lovinescu  continuă cu următoarele observaţii, de bun simţ: „Aşadar, nu mai e vorba de distrugerea formelor, a Academiei, a universităţilor, a conservatoarelor, ci de întărirea lor prin măsuri de consolidare şi selectare; progresul nu iese din distrugerea formelor, ci din creşterea inversă a fondului pentru umplerea fondului, prin acţiunea înceată a timpului şi a oamenilor de guvernămînt” (p. 222-223), iar în continuare, mai invocă un fragment (scris în 1870) relevant pentru schimbarea atitudinii maioresciene: „De altminteri, trebuie să concepi Constituţia şi ca o şcoală de exerciţiu pentru popor. Întrebare: Este ea acum nepotrivită şi pentru noi? Răspuns: Da. Dar altă întrebare: Dar, cu toate astea, sileşte ea, cu timpul, poporul să reflecteze asupra sa însuşi, deoarece, încolo, gîndeşte aşa de puţin – şi îngăduie ea apoi, mai mult decît altă Constituţie, poporul devenit mai matur să se înalţe prin propriile sale puteri? – Eu cred că tot da. Şi, întru atît, e bună” (223). Fragmentule cu atît mai relevante cu cît aparţine Însemnărilor. Caracterul lor intim poate fi o dovadă că Maiorescu chiar aşa gîndea. Iar Lovinescu  – care regretă că aceste note nu sînt publice[16] – ar fi trebuit să verifice dacă în practica propriu-zisă, în viaţa imediată, această mutaţie este vizibilă. De ce nu verifică Lovinescu felul în care practica maioresciană reflectă şi este expresia unei schimbări. Or, Lovinescu continuă să spună că nu e vorba despre nici o schimbare. Mai mult, ca parlamentar, Maiorescu n-ar fi dorit decît să legifereze „«eroarea» teoretică”[17]. De altfel, nota din Însemnări anunţă observaţia din finalul Direcţiei noi, citată ceva mai devreme. Doar că Lovinescu  preferă să treacă peste toate aceste detalii şi să identifice poziţia publică (deci şi politică) a lui Titu Maiorescu exclusiv în afirmaţiile din 1868. Prin urmare, un lucru e cu adevărat surprinzător: dacă Lovinescu constată că Maiorescu îi validează în cîteva locuri, fie ele şi private, teoria, de ce continuă să-l incrimineze? Mai mult, dacă aceste afirmaţii ale lui Maiorescu sînt din 1870 (cea din Însemnări) şi din 1872 (cele din Direcţia nouă), atunci de ce interpretează ideile lui politice referitoare la învăţămînt, din momentul cînd ajunge în Parlament şi apoi, ca ministru, în Guvern, ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat? Mai exact, ca şi cum ar fi expresia criticismului junimist întemeiat pe evoluţionismul englez şi nu expresia unei angajări eficiente şi practice în europenizarea societăţii româneşti? E ca şi cum, inconsecvent (faptul că schimbarea opiniei era formulată în Însemnări, deci nu era publică, e cu atît mai elocvent), Maiorescu ar fi revenit la o poziţie pe care între timp o abandonase. Iată de ce cred că Lovinescu  ignoră cu bună ştiinţă contextele – şi simplifică cu scopul de a se putea lupta cu o imagine, construct mental, care să-i legitimeze şi să-i justifice propria teorie. De fapt, nu Maiorescu conta, cu toată admiraţia reală – ci dorinţa sa de a convinge lumea românească interbelică, spre sfîrşitul ei furtunos, că valorile europene sînt, pentru ea, singurele posibile.

 

E cu atît mai de neînţeles faptul că, deşi ştie cum gîndea Maiorescu (Lovinescu nu ezită să reproducă de două ori fragmentul elocvent din Însemnările lui Titu Maiorescu[18] în care acesta vorbea despre faptul că, inevitabil, Constituţia devine o şcoală de educaţie pentru popor), emite ideea, dragă lui  şi în Istoria civilizaţiei…, că junimiştii, conservatorii în general, în imposibilitatea de a nega Constituţia, ar adera la ea doar din teama de a nu fi obligaţi să accepte o lărgire a libertăţilor pe făgaşul deja deschis[19]. Să imaginezi o astfel de ipoteză ar fi aiuritor şi hazardat (din acolo de faptul că e un proces de intenţie care nu se bazează pe nimic – o simplă speculaţie), dacă n-ar fi pur şi simplu ilogic[20]. În 1870, cînd îşi notează în Însemnări cuvintele anterior citate, Maiorescu nu era implicat în activitatea politică. Ce temeri să fi avut, aşadar? Prin ipoteza aceasta, lui Maiorescu i se atribuie, s-o spunem clar, o conduită  imorală (id est conjuncturală şi meschină). Dar cum să accepţi că în 1872, în Direcţia nouă…, ca şi în Însemnări, în 1870, el recunoaşte/acceptă că formele pot crea fondul[21], şi apoi să afirmi că acceptarea ar fi doar de formă şi că prin reformele propuse în Parlament ar urmări distrugerea lor, devastarea învăţămîntului?  Asociind ideea formelor care-şi creează fondul cu principiul fundamental al liberalismului[22], Lovinescu  nu-i dă nici o şansă lui Maiorescu, preferînd să-l îngheţe în formula din 1868. Şi chiar dacă la rădăcina reformei pe care Maiorescu doreşte s-o realizeze (mărturie stau tot însemnările din 1870) se află principiile formei fără fond, aplicarea ei în anii cînd devine deputat şi ministru relevă coordonatele unui sistem a cărui valoare constă tocmai în depăşirea ideilor fantaste ale liberalilor, rămaşi pe terenul frazeologiei, rupţi parcă de realităţile concrete, şi crearea unui cod pragmatic de aplicare a principiilor Constituţiei – care are drept finalitate realizarea unei societăţi moderne. Ca să concluzionăm: Maiorescu nu devine constituţional din teama că libertăţile Constituţiei s-ar putea extinde, ci pentru că el însuşi înţelege, cum o şi spune, că „a da înapoi e cu neputinţă”, iar ceea ce trebuie făcut este să ridice poporul la nivelul formelor deja împrumutate. Bătăliile lui Maiorescu, aşa cum vom încerca să demonstrăm, se înscriu într-o viziune sistemică fundamentată pe ideea că principiile societăţii deschise prezente în Constituţia de la 1866 trebuie şi aplicate, nu doar vehiculate „platonic”, cum o făceau liberalii. Folosim acest cuvînt, platonic, întîlnit des în discursurile politice ale lui Maiorescu, dar şi în monografia lui Lovinescu. Maiorescu se referă la ideile platonice ale colegilor săi din Parlament, Lovinescu se referă tocmai la Titu Maiorescu. În subcapitolul ultim al cap. XXIII, care tratează problema studiului Despre învăţămîntul public, nefinalizat şi publicat de Titu Maiorescu în „Convorbiri Literare” în 1870, Lovinescu  îi reproşează lui Maiorescu „platonismul” ideilor, caracterul lor pur teoretic („Proiectul e o înseilare de dorinţe platonice «să se», fără nici o indicaţie de ordin practic «cum să se». Fraze goale şi tendinţa de centralizare” (270). Or, ajuns în Parlament sau în Guvern, în multe din discursurile sale politice Maiorescu, propunînd soluţii practice, le reproşează tocmai adversarilor politici, liberalilor, platonismul, apelul la idei pur fanteziste, nedublate de soluţii concrete pentru ca formele să creeze cu adevărat fondul. În tot cazul, Lovinescu  asociază reformele lui Maiorescu exclusiv cu principiile teoriei formelor fără fond. Împotriva opiniei formulate cîndva, că aderenţa lui Maiorescu la principiile evoluţionismului erau doar în parte şi teoretic asumate, formulează opinia că tocmai „practica” ar dovedi închiderea lui Maiorescu în formula rigidă a principiilor formelor fără fond.

Acestui Maiorescu, fixat în formula de la 1868, lipsit de ambiţie, om politic împotriva voinţei sale, inconsecvent şi cumva oportunist (cum să defineşti altfel, mai blînd, acceptarea Constituţiei din teama unor noi reforme?), sau numai meschin, Lovinescu  îi mai adaugă o dimensiune: asemenea oamenilor politici din vremea sa, Maiorescu ar fi un simulant, care, invocînd principii, îşi rezolvă problemele personale de la tribuna Parlamentului neputîndu-şi reţine ranchiunile. N-ar importanţă că, în Istoria sa politică, Maiorescu însuşi sancţionează adesea balcanismul concretizat tocmai în trădări, în traseism politic, în inconsistenţă ideologică, în revărsarea intereselor personale peste cele ale ţării. Lovinescu nu invocă aceste fapte; de le-ar fi invocat, Maiorescu ar fi apărut şi ca ipocrit. Prin urmare, acţiunile sale politice s-ar justifica, dacă nu prin încercarea de a aplica teoria formelor fără fond (păcat capital!), atunci prin încercarea de a-şi distruge adversarii din viaţa civilă. N-a avut Maiorescu ambiţii politice, dar le-a avut pe acelea personale. Figura impersonală, plasată deasupra lumii concrete (acesta e Maiorescu pe care Lovinescu ni-l propune în efigie), ne-apare deodată în poziţia meschină a celui care vede în cariera politică o cale de a se răzbuna sau de a-şi rezolva problemele personale. Politica lui Maiorescu, ideile lui majore ar fi dirijate pur şi simplu de ranchiună, de dorinţa răzbunării[23]. Dorinţa lui Maiorescu de a elimina cîteva catedre universitare, alte iniţiative legislative s-ar fi înscris în paradigma epocii. „Situaţii de felul acesta erau, aşadar, normale într-o epocă de mare instabilitate şi de răzbunare politică” (Vol. 7, p. 584), conchide el. Aşadar, nici vorbă de principii (o mască doar), ci interese meschine, răzbunări balcanice, dorinţa de a-şi suprima adversarii. Iată: „Cea dintîi grijă a tînărului deputat fu, în chip natural, strămutarea luptei ieşene dintre «Junimea» şi «fracţiunea liberă şi independentă» pe scena mai răsunătoare a tribunei parlamentare” (280). Şi, totuşi, ipocrizia, duplicitatea lui Titu Maiorescu nu sînt doar ipoteze, căci, ne spune Lovinescu: „nu e mai puţin adevărat că (lupta, n.n.) lua un caracter personal şi se manifesta oblic, prin suprimări bugetare” (282).

Să fi fost vorba şi de principii, de un sistem şi de o gîndire ne-platonică, adică de pragmatism, de soluţii concrete pentru situaţii (mai ales bugetare) concrete? Lovinescu le pune în plan secundar: „Chestiunea era incontestabil principială, dar, în practică, ducea, fără anchete, fără înscenări de procese dezonorante, la acelaşi rezultat: la suprimarea adversarilor prin suprimarea catedrelor, chiar dacă una din catedre ar fi fost cea de literatură română” (281). Şi dacă ipoteza lui Lovinescu se susţine?! În cazul acesta, cum să ne explicăm că, ajuns ministru, Maiorescu îl reîncadrează pe N. Ionescu în învăţămînt? Din cinism? Din masochism?[24] Cum să ne explicăm apoi faptul că militează pentru libertatea presei, tocmai el, despre care presa crease cele mai bizare acuzaţii? Să nu fi fost vorba şi despre principii? Să se fi aflat în spatele acestor intervenţii şi un sistem, altul decît cel care să însemne aplicarea mecanică a ideilor din În contra direcţiei de azi…?  În fond, cît de uşor trece Lovinescu peste chestiunile referitoare la libertatea presei. Le acordă abia o pagină şi jumătate, deşi numai faptul că Maiorescu apără libertatea presei deşi fusese o victimă a ei ar fi putut suscita interesul (v. Scrieri 7, p. 287).

În toată monografia de cîteva sute de pagini, într-un singur loc, atunci cînd discută „Proiectul de lege pentru instrucţiunea publică, ianuarie 1876, în discuţia parlamentului”, Lovinescu invocă ceva ce ar putea semăna a sistem. O face în trecere, corect, deşi simplificator, şi fără a insista pe angrenajul de ansamblu pe care-l viza Maiorescu. E vorba despre un subcapitol, de altfel, un singur paragraf, demn de reprodus: „Adevărata piatră de încercare a întregei concepţii asupra învăţămîntului a lui Maiorescu se condensează în proiectul de lege pentru instrucţiunea publică, prezentat şi apărat în şedinţele Camerei de la 21 şi 22 ianuarie 1876. Elementele lui esenţiale îşi trag în parte fiinţa din ciorna de program din 1870. Puţin de observat în privinţa învăţămîntului primar, decît doar reînfiinţarea şcoalelor normale de învăţători, victime ale diverselor remanieri ministeriale. La învăţămîntul secundar, înlocuirea gimnaziilor vechi cu o învăţătură clasică prin gimnazii reale cu predarea «cunoştinţelor complete trebuincioase» – ca o stavilă împotriva funcţionarismului şi îndreptarea tinerimii spre îndeletniciri practice. Desfiinţarea, fireşte, a internatelor. Obligaţia titlurilor academice pentru toţi profesorii. La Universitate, vechea lui idee a desfiinţării Facultăţii de litere şi filosofie de la Iaşi, sub cuvînt că «ţara nu are destui profesori cu înaltă cultură cerută pentru a ocupa catedrele a două facultăţi de filosofie şi litere organizate într-un mod suficient»; în schimb, extinderea facultăţii de ştiinţe de la Iaşi, spre a putea transforma în Şcoală politehnică şi crearea unei Facultăţi de teologie tot la Iaşi. / Tendinţa generală a proiectului era întoarcerea spre realităţi, spre învăţămîntul practic, între altele şi pentru crearea unui tiers état (comercianţi, fabricanţi, manufacturieri, industriaşi etc.), pentru «a nu face prin instrucţiune un stat incapabil de a putea exista ca proprie activitate economică»” (299-300). Într-adevăr, cîteva din datele sistemului maiorescian sînt prezente aici, dar simplificate enorm. De altfel, e o schematizare fără nici un comentariu, căci orice comentariu ar fi putut să prejudicieze construcţia lovinesciană despre viziunea maioresciană asupra învăţămîntului, pe care Lovinescu o plasează cînd sub  imperiul răzbunărilor personale, cînd sub acela al aplicării gîndirii sale evoluţioniste, restauratoare, sau, cum o numeşte Lovinescu , conservatoare, a fondului care ar trebui construit înaintea formelor.

Dar ne oprim deocamdată aici.

 

 

[1] Spune E. Lovinescu: „T. Maiorescu n-a fost un cugetător original; meritul lui nu trebuie căutat în noutatea gîndirii, în inventivitatea ipotezelor sau în arhitectonica unui sistem, ci în adaptarea unor principii estetice de mult verificate în cultura apuseană la împrejurările vieţii noastre culturale de acum şaptezeci de ani. Situaţia din acea vreme era atît de înapoiată şi de haotică, bîntuită fiind şi de febra crizei de creştere ce produce senzaţii euforice, încît aplicarea celor cîteva principii elementare ale lui T. Maiorescu în cadrele literaturii române a apărut o acţiune revoluţionară şi chiar antinaţională, şi a fost primită cu o înverşunare nepotolită timp de mai multe decenii; numai încetul cu încetul ea s-a limpezit ca singura linie posibilă de evoluţie a culturii noastre în prelungirea tuturor celorlalte culturi” (Scrieri 8, 1980,  p. 262-263).

[2] Militantismul e un cuvînt esenţial pentru înţelegerea lui E. Lovinescu. În fond, ultimele cuvinte ale cărţii lui testamentare, cartea dedicată posterităţii critice maioresciene, sînt următoarele: pe fondul recrudescenţei localismului creator, „criticilor noştri le incumbă datoria unei atitudini militante, bărbăteşti” (Scrieri, 8, p. 263).

[3] În planul creaţiei critice, faptele se prezintă, după Lovinescu, astfel: „Ca încheiere, în cadrul subiectului nostru, adică al lui T. Maiorescu, constatăm că pe linia lui sînt astăzi toţi criticii, conduşi de spiritual lui raţionalist, de logică, de principiul unei autorităţi tolerante, de disociere naţională, de smulgerea literaturii din vălmăşagul luptelor politice, urmînd calea proprie realizării pur estetice” (s.n.) (Scrieri, 8, 261).

[4] Existenţa celor trei generaţii postmaioresciene ar fi tocmai dovada „perenităţii” (Ibidem) direcţiei maioresciene.

[5] Tocmai de aici rezerva faţă de optimismul care pare să-l fi hrănit dintotdeauna. Ultimele paragrafe ale „Concluziilor” volumului care tratează posteritatea critică maioresciană lasă loc tocmai neliniştii, pe care încearcă să şi-o învingă prin ideea lipsei de liniaritate a funcţionării principiilor iluministe. Iată: „În destinul postum al lui T. Maiorescu distingem însăşi formula procesului de formaţie a oricărei culturi, al cărei progres îl putem presupune «indefinit», şi trebuie să-l credem aşa, pentru a găsi o îndreptăţire a activităţii noastre altfel paralizată; – este însă sigur că nu se desfăşoară liniar, printr-o evoluţie treptată spre scopuri considerate ca adevărate idealuri ale omenirii; nu creşte din sine, ineluctabil, prin destinul germenului ce-l conţine, – ci se dezvoltă prin popasuri, prin întoarceri la poziţii de mult depăşite, prin contradicţii violente ce par a-i dezminţi continuitatea şi organicitatea. Drumul progresului nu e drept, nu e nici măcar în zig-zag, ci dominat de acel principiu de «corsi» şi de «ricorsi» al filozofului italian, înaintînd şi retrăgîndu-se, făcînd şi desfăcînd într-un continuu proces de creaţie şi de destrămare, de Meşter Manole zădărnicit de forţele destructive ale nopţii. Deşi văzut cu ochi contemporani, progresul pare adesea o stare pe loc, cînd nu o întoarcere la forme de mult întrecute, el este totuşi real şi se înseamnă într-o linie ascendentă, chiar cînd e curmat de secole de involuţie” (Ibidem, p. 262).

[6] Reproşul i se va face şi lui I. Negoiţescu, cel mai lovinescian – în bune şi în rele – dintre critici. De aici, reacţia lui Mircea Martin, de la sfîrşitul textului despre Negoiţescu din volumul Radicalitate şi nuanţă. De citit! Spune Mircea Martin: „Şi, totuşi, acest degustător avizat ş subtil al tuturor savorilor literare autohtone şi străine, acest incoruptibil estet a fost un om pentru care problema morală exista. Meditaţia de ordin etic nu lipseşte din valorizările lui estetice”. Iar apoi: „Ce l-a făcut pe Ion Negoiţescu să-şi asume asemenea risc în ciuda unui trecut de puşcăriaş politic şi a unui «dosar» care-l făcea extrem de vulnerabil? Deloc «înrăit» de închisoare, arborînd o sociabilitate (rod al educaţiei, desigur) şi chiar o anume frivolitate (decurgînd din ardoarea trăirii estetice), criticul a descoperit acea fibră morală care l-a ajutat să refuze compromisurile. Incoruptibilul estet nu s-a lăsat corupt de puterea politică. I-a fost dat tocmai lui – lături de atît de puţini alţii – să salveze onoarea intelectualilor români. E bine să nu uităm acest detaliu din biografia lui. Şi a noastră, a tuturor!”. Apoi: „Să nu uităm că autorul acestei Istorii a literaturii române a murit împroşcat de noroaiele unei prese naţionalist-stupide care îl acuza că a fost detractor al lui Eminescu!” (Radicalitate şi nuanţă, Tracus Arte, 2015, p. 295-296).

[7] Cf. Cristian Pîrvulescu, Derivă controlată, în „Observator cultural”, nr. 914 (656), 15-21 martie 2018, p. 3.

[8] Cf. Z. Ornea, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, Editura Minerva, 1980. Cred că Z. Ornea este cel care, pentru prima dată la noi, prezintă piaţa de idei din Europa anilor ’20 din această perspectivă, a mişcărilor anti-iluministe, de dreapta, restauratoare, utopice, în fond, generate de eşecul unei societăţi raţionaliste care a intrat în fundătura primului război major al secolului XX, un război numit mondial.

[9] Europenismul lor, al lui Maiorescu şi Lovinescu, stîrneşte, în fond, răzbunări tîrzii, imediat după 1990, în felul în care, chiar critici care se consideră lovinescieni, îl receptează pe Negoiţescu.

[10] E. Lovinescu, Scrieri 7, 1978, p. 606.

[11] În Viaţa lui Titu Maiorescu (ed. I, 1986; ed. II, 1997), Z. Ornea argumentează în sens invers.

[12] Afirmaţia lui Lovinescu  e memorabilă: „Superioritatea polemicii lui Maiorescu pleacă, înainte de toate, de la dreptatea cauzelor pe care le apăra; s-ar putea răspunde că, dacă dreptatea e evidentă, nu mai e nevoie de polemică, dar nu e aşa; dreptatea nu e mai niciodată evidentă, ci controversată, implicată într-o reţea de incidenţe ce o deformează şi o denaturează; arta polemistului e de a o elibera din tot ce o acoperă şi o întunecă. El trebuie să plece însă de la conştiinţa masivă a dreptăţii pe care o apără; fără dînsa, totul devine un inutil joc formal. Au trecut aproape trei sferturi de veac de la prima luptă a lui Maiorescu – şi se poate afirma că aproape nu există în întreaga lui operă o pagină polemică, pe care vremea să n-o fi verificat în spiritul ei general, cea ce înseamnă că a pornit de la o intuiţie justă” (p. 183-184). După această primă calitate a polemistului Maiorescu, intuiţia justă, validată de istorie („nu vrea să aibă dreptate decît cînd o are”, spune Lovinescu  – op. cit. P. 184), urmează retorica: „Pe lîngă siguranţa tactică a delimitării obiectivului, în deosebire de pamflet, adică de atitudinea pasională, polemica lui Maiorescu are toate calităţile spiritului său: logica strînsă de ordin pur intelectual, fără revărsare afectivă, fără invectivă, fără niciun recurs la ură prin caricatură şi deformare, ci directă, cu argumente, cu fapte indiscutabile, expuse cu claritate, preciziunea, fără ostentaţie de erudiţie, ci redusă atît cît e necesar pentru a produce convingerea şi nimic altceva. Eleganţa şi proprietatea stilistică înlătură de la sine invectiva, atacul lăturalnic chestiunii, nu însă şi incisivitatea, causticitatea tonului, armele personale ale polemicei maioresciene” (Idem, p. 185). Or, discursurile de la tribuna politică se înscriu exact în această ţinută retorică, o retorică în care se întrevede o etică.

[13] Concluzia lui Lovinescu e susţinută de afirmaţii anterioare. Cînd trebuie să prezideze pacea de la Bucureşti, Lovinescu vorbeşte despre „omul care stătuse în umbră aproape jumătate de veac şi nu avusese ambiţia de a juca roluri politice” (p. 574). Un alt exemplu se referă la momentul în care Maiorescu ajunge prim ministru, la 28 martie 1912: „Iată-l, aşadar, pe T. Maiorescu la 72 de ani, după o viaţă parlamentară de 40 de ani, în fruntea unui guvern. Lipsit de un adevărat temperament politic, om de reflecţie şi de studiu, fără ambiţie, el se retrăsese de mult din arena luptelor politice, renunţînd încă din al doilea minister al lui Lascăr Catargi de a intra în guvern şi figurînd apoi numai silit de împrejurări în scurte apariţii fără nici o iniţiativă legislativă”. Ar fi fost împins în poziţia de prim ministru, unde „cu siguranţă, nu rîvnise să fie” (561).

[14] Titu Maiorescu, Discursuri parlamentare cu priviri asupra desvoltării politice a României sub Domnia lui Carol I, volumul I (1866-1978), Bucureşti, Editura Librăriei Socec, 1897. Citat din Titu Maiorescu, Istoria politică a României sub domnia lui Carol I, Ediţie, postfaţă şi indice de Stelian Neagoe, 1994, Humanitas, p. 9.

[15] Cu toate acestea, Lovinescu recunoaşte: „Nu i-a lipsit totuşi voinţa de a legifera; proiectul de lege pentru instrucţiunea publică se inspirase din vechea tendinţă ideologică de a ne întoarce spre realităţi, spre învăţămîntul practic «pentru a nu face prin instrucţiune un strat incapabil de a putea exista cu propria activitate economică». Încercase să înlocuiască gimnaziul clasic cu gimnaziul real […]; încercase să înfiinţeze şcoli normale de învăţători şi, încolo, să desfiinţeze internatele, unele facultăţi sub cuvînt că nu răspundeau realităţilor noastre, şi aşa mai departe. Privit azi, spiritul lui reformator ne apare minim; legea ar fi trecut, dacă pe lîngă ea n-ar fi introdus poate şi alte proiecte de desfiinţări de catedre ale cîtorva profesori ce se întîmplaseră să fie adversari politici; de aici, votul de blam ” (610).

 

[16] „[…] aceste rînduri, din nefericire numai cu caracter intim şi trecător şi nu public şi normativ” spune Lovinescu (p. 223).

[17] „«Eroarea» teoretică împotriva formelor, Maiorescu a încercat de mai multe ori să şi-o legifereze;în ciornele lui de program politic (dar aceste ciorne sînt din vremea cînd nu era încă parlamentar, n.n.),cît şi prin intervenţii parlamentare, ca deputat şi ca ministru, vedem intenţia lui de a desfiinţa o parte din învăţămîntul universitar, cît şi şcolile de bele-arte şi conservatoarele, ba chiar să lovească material şi în Academia română, ca fiind mai presus de realităţile noastre” (7, 222). Aşadar, iniţiativele lui Maiorescu ca deputat şi ministru sînt cauzate, în viziunea lui Lovinescu, de faptul că aceste instituţii, împrumutate din Europa modernă, n-ar fi încă adecvate societăţii româneşti. Eroare gravă, care deformează şi de-contextualizează, căci motivaţiile lui Maiorescu sînt, aşa cum vom vedea, altele.

[18] „Din această epocă găsim reflecţia politică, destul de luminoasă asupra concepţiei lui Maiorescu, pe care, deşi am mai citat-o o dată, o reproducem şi aici: «Dealtminteri trebuie să concepi Constituţia şi ca o şcoală de exerciţiu pentru popor. Întrebare: este ea acum nepotrivită şi rea pentru noi? Răspuns: da. / Dar (altă) întrebare: dar, cu toate astea, sileşte ea, cu timpul poporul să reflecteze asupra sa însuşi, deoarece, încolo gîndeşte aşa de puţin, şi îngăduie ca apoi, mai mult decît o altă constituţie poporului devenit mai matur să se înalţe prin propriile sale puteri? Eu cred că tot da. Şi întru atît, e bună. Şi plebiscitul francez a apărut timp de 18 ani ca un mijloc despotic. Acum, însă, s-a adeverit deodată ca un mijloc de progres. Il y a une force éducatrice dans la masse»” (7, 266).

[19] „Primejdia pentru Junimişti nu mai e, aşadar, o Constituţie, pe care ei o găseau cu mult prea înaintată faţă de realităţile ţării, ci posibilitatea ei de a se lărgi, căci reformele atrag reforme, în sensul mişcării iniţiale. Ei se vor pune de-a curmezişul tuturor încercărilor de revizuire: transformîndu-se apoi într-un partid «constituţional», făcîndu-se, adică, apărătorii unei Constituţii în care nu credeau. Teama de mai rău îi fixa pe o poziţie, pe care ei înşişi o judecau slabă. Teama nu constituie totuşi o ideologie şi nu poate fi un principiu  de guvern sau de program politic. Iată pentru ce Maiorescu n-o mărturiseşte în nota de mai sus şi preferă să se ralieze la un principiu liberal şi chiar revoluţionar al evoluţiei inverse a ridicării fondului la formă, prin exerciţiu şi practică” (267-268). Lovinescu vorbeşte altundeva despre „frica de alte libertăţi şi concesiuni (care) i-a prefăcut pe junimişti în apărătorii ei zeloşi şi chiar colaboratorii intermitenţi ai lui Brătianu” (224).

[20] Ca şi a spune că P. Carp (adică Junimea) „nu băgase de seamă că revoluţia fixase stîlpul nou al regimului: burghezia” (225), căci, dacă Maiorescu se luptă la nivel politic pentru un tip de şcoală, o face tocmai pentru ca ea să favorizeze întemeierea celei de-a treia clase, burghezia.

[21] Spune Lovinescu, conclusiv, după ce citase din Direcţia nouă: „Aşadar, nu mai e vorba de distrugerea formelor, a Academiei, a universităţilor, a conservatoarelor, ci de întărirea lor prin măsuri de consolidare şi selectare; progresul nu iese din distrugerea formelor, ci din creşterea inversă a fondului pentru umplerea formelor, prin acţiunea înceată a timpului şi a oamenilor de guvernămînt” (222-223).

[22] „E însăşi metoda liberală de a anticipa asupra realităţilor sociale prin principii absolute, ideale şi perfecte, care prin însuşi exerciţiul lor constituie o şcoală şi o educaţie politică”, spune Lovinescu (p. 267).

[23] Cum ipoteza e susţinută şi de Z. Ornea, va fi avînd ea un sîmbure de adevăr?

[24] Lovinescu  constată sec: „La intrarea lui în ministerul Lascăr Catargi, la 7 aprilie 1874, T. Maiorescu reintegră pe N. Ionescu la catedră fără a se integra şi pe sine”. Să-l fi integrat doar pentru a-şi satisface ulterior cinismul de a-l demite prin restrîngerea/desfiinţarea catedrei pe care o susţinea?

Revista indexata EBSCO