May 23, 2018

Posted by in EDITORIAL

Alexandru ZUB – Istorie, mit şi demitizare. Marginalia

Am ales anume această temă, a cărei actualitate mi se părea neîndoielnică. De o bucată de timp, se discută intens în lumea specialiştilor de Revoluţia franceză, despre mesajul şi reverberaţiile ei în lume, despre metamorfozele suferite. Opţiunea mea nu trebuie să mire. La bicentenarul Revoluţiei, am publicat, împreună cu alţii, un volum despre impactul acelui „eveniment“ în lumea românească, încercînd să vedem tocmai procesul de expansiune, reverberaţie ş.a.m.d. Literatura de specialitate, nu tocmai lesne de asimilat, mai ales în spaţiul francofon, comportă discursuri multiple şi e semnificativă pentru soarta marilor evenimente din istorie, supuse la distorsiuni şi inadecvaţii, asimilări şi respingeri. În cazul Revoluţiei din 1789, acest lucru a devenit exemplar, pe seama unei reflecţii ce are deja o lungă istorie. Aş spune că istoriografia Revoluţiei franceze e la fel de pasionantă ca Revoluţia însăşi. La distanţă de un secol, în 1889, disputele erau încă în plină vigoare şi s-a simţit nevoia unui verdict pentru ca lumea să accepte, în fine, ceea ce părea esenţial în respectivul corp de idei. La révolution c’est un bloc! Expresia a făcut carieră, „blocul“ s-a impus treptat, unele fisuri au fost identificate numai cu timpul, ajungîndu-se abia în a doua jumătate a secolului XX, prin François Furet şi colegii săi de generaţie, la un nou discurs coerent asupra fenomenului. Este şcoala demitizării Revoluţiei franceze, din care se degajă o imagine mult mai nuanţată.

S-a scris enorm pe această temă. Eu însumi am căutat să grupez un set de reflecţii, sub titlul La sfîrşit de ciclu (despre impactul Revoluţiei franceze), tocmai fiindcă aveam impresia că ciclul s-a încheiat. După două secole, se întîmpla o mare răsturnare pe continent, echivalentul unei alte revoluţii, aceasta făcută împotriva comunismului, afectînd soarta multor naţiuni din Europa şi obligîndu-ne, evident, să regîndim fenomenul în ansamblu. Poate că astăzi lucrul acesta nu mai surprinde pe nimeni. Se emit discursuri multiple asupra evenimentului, iar pluralismul istoriografic e un bun cîştigat. Dispunem de imagini complementare, multiple, care participă la explicarea evenimentului. Mitizată îndelung şi intens, Revoluţia e demitizată sub ochii noştri sub multiple unghiuri. Era firesc, pe de o parte, ca istoriografia, ca discurs asupra istoriei, să facă acest lucru, să ia distanţă faţă de fenomen, să-l descrie şi redescrie, analizîndu-l cu instrumente ce au cunoscut o semnificativă îmbunătăţire. În această perspectivă, propria noastră istorie reclamă ajustări importante, în acord cu ceea ce se întîmplă mai peste tot în lume. Istoriografia însăşi e definită ca o dispută între critica trecutului, adică a discursului anterior, şi efortul de reconstrucţie. Traditionskritik und Rekonstruktionsversuch, spune un istoric german (Ernst Shulin), analizînd fenomenul. S-a produs şi acolo un discurs demitizant, poate chiar înaintea celui din Franţa. Mă gîndesc îndeosebi la Ernst Nolte, care a discutat fenomenul nazismului, într-un fel mai nuanţat, punîndu-l în ecuaţie cu aventura comunistă. El a iniţiat mai tîrziu un schimb epistolar pe această temă cu F. Furet, după ce apăruse Le passé d’une illusion, ampla reflecţie asupra secolului XX, cu toate confruntările, mizeriile, extremismele lui. Este o corespondenţă semnificativă pentru tipul de analiză ce se practică acum în istoriografie pe seama marilor evenimente. Furet a ţinut să observe cu acea ocazie că discursul istoric nu e deloc uşor de realizat astăzi.

Într-adevăr aşa este. Istoriografia cunoaşte o continuă revizuire. Cel care lucrează în domeniu practică o continuă autocritică, luînd distanţă în raport cu miturile, pe care le produc alţii şi cu propriile mituri. De aceea, ca să folosesc formula lui H. I. Marrou, istoria-cunoaştere nu se raportează doar la fenomenele istorice, ci deopotrivă la propria istorie. Astăzi vorbim chiar de o ego-istorie, iar Pierre Nora, cel care a îngrijit faimoasa sinteză colectivă Lieux de mémoire, acum două decenii, a imaginat un corp de confesiuni, de mărturii produse de istoricii înşişi, luînd fiecare distanţă faţă de propria meserie. Să ne amintim că un Edgar Quinet, la sfîrşitul Romantismului, într-o epocă ce păstra încă vii amintirile Revoluţiei franceze, a scris o Istorie a ideilor mele. În acelaşi fel îşi va intitula A. D. Xenopol o carte de memorii, de autoanalize, care este şi astăzi demnă de interes, pentru că defineşte condiţia istoricului, la începutul secolului XX, într-un fel mai avizat.

Între timp, acest efort de autocunoaştere şi autocritică a ajuns să fie mai bine orchestrat, căutîndu-se fisurile, elementele de incongruenţă care pun disciplina noastră în situaţia de a-şi revizui discursul. În Franţa această atitudine a fost stimulată din multe direcţii. Lingvistica, antropologia culturală, etnologia, sociologia ş.a. au contribuit la renovarea discursului istoric, cu repercusiuni semnificative şi în spaţiul cultural românesc, chiar dacă aici domina încă discursul unic. Unii istorici, nu puţini, au căutat să se racordeze la mersul domeniului, aşa cum se exprima el în zonele neafectate de comunism.

De ce mit şi demitizare în discuţia de azi? Am mai vorbit pe această temă, aici, însă era un alt auditoriu, iar tema e susceptibilă, evident, de aprofundare.

De la începutul anilor ’90, există şi în cultura română o direcţie a demitizării, în cadrul căreia istoriografia a produs deja lucrări importante. Purtător de steag este profesorul Lucian Boia de la Universitatea din Bucureşti, mai cunoscut în spaţiul francez decît în cel românesc, pentru că acolo a început să publice lucrări mai generale, sinteze pe anumite teme, vizînd mai ales istoria imaginarului, problematica relaţiei cu celălalt, care este una dintre cele mai interesante în vremea noastră. Lucian Boia a publicat, în acest domeniu, lucrări demne de atenţie, ajungînd să dea o sinteză Istorie şi mit în conştiinţa românească, urmată de alte două lucrări mai speciale, una despre Două secole de mitologie naţională, alta despre România ţară de frontieră, sintagmă ce are deja un lung parcurs pe mapamond, fiind utilizată acum şi în discursul demitizant. Este un efort în plus de a reciti istoria pornind de la clişeele prezente în studiile istorice, în manuale, în manifestările publice comemorative, în monumente. Totul intră, de fapt, în această ţesătură inefabilă care este mitul, iar continua mitizare ţine de conduita umană în ansamblu. În perioada interbelică, unul din cele mai înalte spirite din spaţiul francez, Paul Valéry, spunea că mitul este inerent fiinţei umane, că producem mituri aşa cum respirăm şi că nu ne putem debarasa de ele oricum. Ele ne împresoară inevitabil şi tot ce putem face este să le conştientizăm, adică să le asumăm, integrîndu-le în economia existenţei noastre.

Discursul demitizant sprijină cunoaşterea de sine şi dialogul cu celălalt. Prin el se poate dobîndi o împăcare cu trecutul, dar nu cu un trecut unic, imuabil, ci cu o pluralitate de trecuturi, fiindcă orice individ are perspectiva lui, iar o notă de subiectivism există în orice lectură, în orice reconstrucţie istorică. Este obiectiv, în sensul dorit de pozitivişti, cel care nu e în stare să fie subiectiv, spunea Nicolae Iorga, acum un secol, remarcînd că în definitiv subiectivitatea e o trăsătură inerentă, insinuîndu-se la orice discurs istoriografic. Trebuie să o cunoaştem pentru a lucra în cunoştinţă de cauză. Din punctul de vedere al analizei noastre, a conştientiza prezenţa continuă a mitului este o exigenţă cognitivă, reclamînd eforturi conjugate din partea istoriografiei, dar şi a altor domenii care fac parte din ceea ce Fernand Braudel numea maison des sciences de l’homme: o imensă cupolă, sub care se adună, solidare, toate disciplinele capabile să furnizeze cunoaştere pe seama omului, a omului în timp şi spaţiu, a omului diacronic, care nu e acelaşi oricînd şi oriunde, cu toate că există şi elemente de permanenţă, de continuitate, pe linia speciei sau a unor comunităţi etno-culturale. Vorbim de om, ţinînd seama de timp, de loc, de circumstanţele concrete. Editura Polirom a scos, la Iaşi, mai multe volume despre tipul uman în diverse perioade şi spaţii geopolitice, alcătuind o serie în care intră omul egiptean, omul Greciei clasice, omul Renaşterii, omul Luminilor, omul romantic, pînă aproape de zilele noastre. H. R. Patapievici s-a ocupat nu demult de omul recent, ca produs al marilor mutaţii din ultimele secole, pentru a-l defini şi explica pe cît posibil.

Desigur, există şi adversari ai demitizării, cu programe de construcţie mitologizantă, cum s-a întîmplat mereu şi se întîmplă cu atît mai mult în vremea noastră. Naţiunile tinere, îndeosebi, au această vocaţie de a imagina un trecut pe care nu-l pot proba, asemeni noilor îmbogăţiţi, care simt nevoia să probeze un trecut onorabil, asemeni micilor nobili care îşi construiesc arbori genealogici somptuoşi. Aşa se întîmplă şi în genealogiile istorice, pornind chiar de la textele cele mai venerabile. S-a mistificat enorm, s-a falsificat destul, uneori, sub semnături ilustre. Să ne amintim că, în secolul XIX, în multe zone ale continentului, s-au produs asemenea falsuri. Ele sînt la fel de vechi ca istoria scrisului.

În ce ne priveşte, ca români, pe măsură ce se elabora un discurs naţional, întemeiat pe istorie, pe documente, pe mărturii, au existat şi reacţii contestatare, polemici cu rost identitar, mai ales de la finele secolului XVIII, cînd românii din Transilvania au adoptat un program regenerativ, construind un discurs mai articulat, pe care se vor întemeia apoi cultura şi statalitatea României moderne. Acestui discurs i s-au contrapus negaţii referitoare la vechimea, originea latină şi continuitatea etno-culturală. O, români, români ai Daciei, ce purtaţi un mîndru semn / De-origine, istoria acum fie-ni îndemn, clama moldoveanul G. Asachi (1812), abia întors de la studii, evocînd astfel mai toate elementele ce aveau să contribuie la forjarea unui discurs naţional. Mai întîi, el vorbea de români şi de Dacia, sugerînd o dublă rădăcină, cu o istorie stimabilă. Pe această linie vor merge multe interpretări, mai tîrziu, unele înclinînd a favoriza fibra latină, altele manifestînd multă simpatie, dacă nu chiar exclusivism, pentru dimensiunea dacică. Pe la 1840, un inginer, Alexandru Popovici, preconiza un dacism la limită, însă fără nici un ecou. În acelaşi timp, Kogălniceanu scotea Dacia literară şi Arhiva românească, elaborînd argumentele unui discurs naţional, deja bine închegat, la 1843, în faimosul Cuvînt pentru deschiderea cursului de istoria naţională. Găsim în el mai toate elementele pe care se vor sprijini paşoptiştii ca să proclame resurecţia colectivă pe temei istoric şi cultural. Autorul trecuse prin Franţa, unde amintirea revoluţiei era atît de puternică, iar de acolo a plecat în Germania, unde Berlinul l-a întîmpinat cu idei liberale şi o filozofie de tip organicist, personificată de Ranke şi Savigny. La fel de importantă era însă doctrina reformistă (Stein, Hardenberg), pe care tînărul moldovean a asimilat-o temeinic, ca să o pună apoi în practică în calitate de om politic. Raportarea la normele apusene şi la „concertul european“ era de pe atunci o linie de conduită, la care vor subscrie numeroşi comilitoni.

Integrarea în civilizaţia europeană era visul aproape nesăbuit al multor generaţii şi avea să devină realitate de pe la jumătatea secolului XIX. Franţa a contribuit în bună măsură la împlinirea lui, dar trebuie să recunoaştem că şi din spaţiul german ne-au venit numeroase impulsuri clarificatoare, care au sprijinit crearea României moderne. Kogălniceanu, Junimea, cu spiritul ei critic, Maiorescu, Slavici, Eminescu, Xenopol ş.a. se revendică, motivat dar nu exclusiv, de la lumea germană. Să adăugăm şi acel interes pentru etnopsihologie (Völkerpsychologie) care avea să influenţeze mai multe domenii umaniste, dar mai ales istoria, graţie lui A. D. Xenopol mai cu seamă. Elemente noi se vor adăuga, la finele secolului XIX, prin achiziţiile psihologiei experimentale (C. Rădulescu-Motru). După anchetele iniţiate de B.-P. Hasdeu, Al. Odobescu, N. Densusianu, pentru valorificarea tradiţiilor populare, se făcea încă un pas înainte, prin Noua revistă română, pe linia autocunoaşterii colective. După primul război mondial, această publicaţie se va numi Ideea europeană.

Ar trebui să adaug că discursul despre sine al lumii româneşti n-a fost întotdeauna hiperbolic, nici măcar pozitiv, cum s-a crezut. Unele sinteze de la începutul secolului XX prezentau destul de nuanţat lucrurile, cum a făcut Dumitru Drăghicescu în volumul Din psihologia poporului român, care a fost retipărit în zilele noastre. Se puneau, acolo, în lumină şi lipsurile comunităţii, fibra slabă a „celulei româneşti“, dacă e să folosim o expresie a lui Titu Maiorescu. Sînt şi altele, din timpul marelui război şi de mai tîrziu (Ştefan Zeletin etc.) la care nu ne putem însă opri. Controversele de atunci (a se vedea substanţialul corp de texte alcătuit de Iordan Chimet, Dreptul la memorie, I-IV) sînt şi astăzi subiect de discuţie, mai ales că unii dintre militanţii de atunci au făcut carieră, fie şi mondială, cum e cazul lui M. Eliade, E. Cioran, E. Ionescu.

Dezbaterile din perioada interbelică au fost nespus de vii şi au motivat încercarea lui Mircea Vulcănescu de a sistematiza teoretic, metodologic, o problematică menită, în definitiv, să contureze o nouă disciplină, acea ştiinţă a naţiunii pe care a elaborat-o, cu ajutorul unei întregi şcoli, Dimitrie Gusti. Sociologia naţiunii era, atunci, un element nou, deşi, tentative similare se făceau mai peste tot în lume. O călătorie a lui Gusti peste ocean a produs ecouri extrem de interesante tocmai prin coerenţa privirii sale, prin noutatea analizei pe care o propunea, în spirit monografic, convocînd aşadar toate ştiinţele umane şi definind cît mai riguros aceste fenomene.

Am amintit cîteva elemente care să sprijine ideea iniţială că discursul mitologizant a avut mereu şi un contradiscurs, o reacţie de contrapondere; că supravegherea istoriei nu vine numai din afară, din partea factorului politic, care simte nevoia de a se legitima astfel, ci şi din interiorul meseriei. Discursul autocritic este o permanenţă, cel puţin de la un timp încoace, alimentînd tendinţa spre profesionalism şi „obiectivitate”. În acest spirit, putem năzui să atingem obiectivitatea, dacă am controlat mereu terenul, luînd distanţă în raport cu tot ceea ce reprezintă mistificare, invenţie, fals, improvizaţie, diletantism. Istoria istoriei e plină de asemenea bizarerii. Să nu uităm că Hasdeu însuşi, un spirit la fel de fantast pe cît de erudit, a imaginat o Diplomă bîrlădeană pentru că avea nevoie de o asemenea verigă în demonstraţia lui, după cum avea să dovedească un istoric de mare acribie, Ion Bogdan. Gestul lui nu era fără precedent în cultura română. În epoca Unirii, cînd legitimitatea istorică era la mare preţ, s-a inventat Cronica lui Huru, cancelar al lui Dragoş Vodă, pentru a se oferi date despre „mileniul obscur“, îndeosebi despre perioada dinaintea „descălecatului“ din Moldova. Era un document semnificativ pentru epocă, dată fiind nevoia discursului naţional de a integra rapid texte de felul acesta. Din fericire, Cronica lui Huru a ajuns la o comisie din care făcea parte şi M. Kogălniceanu, iar textul a fost denunţat ca un fals şi trimis „la arhivă“.

Obsesia vechimii a născut uneori asemenea monştri. Explozia dacismului, semn de criză identitară, a făcut multe victime. O vedem şi astăzi în forme mai mult sau mai puţin spectaculoase, nutrindu-se adesea din vechi prestigii. Am amintit deja cîteva elemente. Eminescu însuşi a fost sensibil la această dimensiune şi a căutat să găsească o formulă de echilibru, de sinteză între ambele rădăcini. Au venit apoi alţii, care nu mai aveau aceeaşi măsură şi aceeaşi înţelegere şi au rezultat construcţii mirobolante de tipul Dacia preistorică a lui Densuşianu, care era totuşi rezultatul unei munci imense de achiziţie documentară, de analiză, de reconstruire a unui întreg univers, una ce merita să fie studiată ca o creaţie aparte. Numai că specialiştii au dezavuat textul, ca fiind unul de natură să inducă în eroare cititorul neavizat. V. Pîrvan n-a ezitat, după apariţia textului, în 1913, să-l declare „roman fantastic“.

Asistăm, acum, la o explozie de asemenea romane, în care adevărul şi ficţiunea se amestecă inextricabil. Nu se mai pot distinge adevărurile, cititorul e lăsat să plutească în confuzie şi în derută. S-ar putea aminti unele manifestări de asemenea natură care au avut loc relativ recent în România. Din păcate ele nu se menţin în limitele ştiinţei şi nu ascultă de comandamentele cercetării. Căutarea e legitimă, construcţia tezistă, născută din obsesii, trebuie să cadă sub incidenţa criticii.

Altfel, deschiderea istoricului e fără limită, orizontul său tematic şi documentar în continuă expansiune. Cînd, la începutul anilor 60, Émile Callot a publicat o carte despre ambiguităţile şi antinomiile istoriei, Fernand Braudel i-a scris un cuvînt înainte, în care făcea o luminoasă pledoarie pentru pluralism istoriografic, pentru legitimitatea oricărui demers susceptibil să ducă lucrurile mai departe. Ca istorici, spunea el – ne putem aşeza pe oricare dintre pătrăţelele eşichierului şi chiar pe linia infinitezimală ce le separă, cu condiţia de a nu exclude nici una din poziţiile în care se poate plasa istoricul. Matematicienii vor spune că posibilităţile sînt totuşi limitate, însă practic este vorba de un principiu al deschiderii totale, cel puţin din punctul de vedere al unei profesii ce se hrăneşte din ipoteze, căutări, alternative, imaginînd uneori istoria aşa cum n-a fost, în pofida reacţiilor ce se produc, nu mai puţin legitime.

 

Text prezentat în 2005 la simpozionul de la Memorial Sighet.

Revista indexata EBSCO