May 23, 2018

Posted by in EDITORIAL

Basarab NICOLESCU – Nichifor Crainic şi Vintilă Horia: umbre şi lumini

Clasînd bogata corespondenţă a lui Vintilă Horia, donată Bibliotecii Aman din Craiova de fiica scriitorului, Doamna Cristina Horia, am descoperit două scrisori importante. Prima scrisoare este cea a lui Nichifor Crainic (1889-1972), adresată lui Vintilă Horia la data de 14 mai 1972 şi expediată la data de 26 mai 1972. Vintilă Horia îi răspunde la data de 18 iunie 1972[1]. Am fost surprins, de la bun început, să constat că Vintilă Horia a păstrat o copie a răspunsului său, fapt foarte rar în bogata sa corespondenţă. El considera, cu siguranţă, că mărturia sa trebuie să rămînă pentru istorie. De altfel, Vintilă Horia a considerat necesar să publice el însuşi conţinutul integral al celor două scrisori în „Revista Scriitorilor Români” la sfîrşitul anului 1972[2], după moartea lui Nichifor Crainic.

Relaţia dintre Vintilă Horia şi Nichifor Crainic este binecunoscută. Vintilă Horia a avut întotdeauna o atitudine deferentă şi admirativă faţă de Nichifor Crainic. El aprecia la Nichifor Crainic teologul şi filosoful naţionalismului. Îi era recunoscător pentru faptul că Nichifor Crainic l-a acceptat drept colaborator al revistei „Gîndirea” atunci cînd el avea 20 de ani şi pentru faptul că l-a ghidat în lecturile sale. Dar Nichifor Crainic nu îi era un maestru. O spune însuşi Vintilă Horia: „Prin octombrie sau noiembrie 1934 a avut loc întîlnirea cu Nichifor Crainic. Dintre oamenii de seamă pe care i-am cunoscut, cu care am avut relaţii mai mult sau mai puţin prelungite, de care mă mai simt încă profund legat? Care dintre ei m-a însemnat cu un sigiliu mai durabil? Primul a fost, fără îndoială, directorul Gîndirii. Ion Pillat, Oscar Walter Cisek, Lucian Blaga, Tudor Vianu, Giovanni Papini, Eugenio d’Ors, Werner Heisenberg, Ferdinand Gonseth, Raymond Abellio, Ernst Jünger. […] Nici unul nu mi-a fost ceea ce se numeşte un maestru. Fiecare m-a perfecţionat într-un fel sau într-altul, cu mai multă sau cu mai puţină statornicie, cu mai densă sau cu mai firavă lumină. Tuturora le datoresc o bună parte din mine însumi, o nuanţă de a fi”.[3]

Mare i-a fost uimirea lui Vintilă Horia primind, după trei decenii de întrerupere a legăturilor lor, scrisoarea de la Nichifor Crainic: „Mă uitam la plic, recunoşteam scrisul mărunt şi regulat, şi nu mă hotărîm să-mi cred ochilor”.[4]

„Te vor mira aceste rînduri, – îi scrie Nichifor Crainic – scrise din consideraţia ce ţi-o port şi numai din asta. Ştiu toată povestea ta cu ţara. Cînd am fost scos din închisoare după 15 ani de huzur, am fost numit redactor la Glasul Patriei[5]. Am căzut tocmai pe campania împotriva ta. Cînd m-am lămurit despre ce e vorba am spus imediat responsabilului politic al epocii că eu nu pot să scriu şi să particip la această infamie. I-am explicat cinstit şi ce însemnează pentru un român premiul ce ţi s-a dat. M-a înţeles şi campania a încetat. N-am avut nici un profit. Tu fuseseşi forţat să renunţi la premiu. De la scandalul cu tine, în România mentalitatea s-a schimbat aproape fundamental. Aceasta mai ales [„datorită” – N. N.] şefului Statului, care vede lucrurile mult mai larg şi mai realist, adică mai româneşte. În consecinţă, de curînd a luat fiinţă în Bucureşti o mare „Asociaţia România” ai cărei membri fondatori sînt un rezumat a tot ce are ţara mai de valoare, de la savanţi la artişti, la şefii cultelor religioase, la muncitori şi ţărani. Scopul ei este, pe cît se poate, împăcarea unanimă cu toţi românii împrăştiaţi în lume care sînt peste un milion şi jumătate. Nu le cere nimeni să fie comunişti. Dar dat fiind prestigiul de care azi România se bucură în lume, mai ales datorită politicii lui Ceauşescu şi realizărilor magnifice din ţară, se crede că tot ce e român sau s-a născut în România poate fi mîndru de maternitatea ei. Patria oferă tuturor bucuria împăcării şi aderării la fiinţa ei spirituală prin această Asociaţie, iar cine poate e binevenit să colaboreze fie economic fie cultural, înlesnind relaţii de prietenie cu ţara unde şi-a făcut un rost în viaţă. […] Ai avea, dragă Vintilă, prilejul să afle ţara că exişti şi mulţi să se bucure citindu-te acum cînd ai ajuns un nume celebru peste hotare. Te opreşte ceva să devii membru principal al Asociaţiei România? Îţi scriu eu, care am făcut 15 ani de închisoare, care am lucrat 10 ani după aceea la Glasul Patriei ca să-mi cîştig existenţa, care n-am fost considerat scriitor decît în ultimele zile cînd am 83 de ani şi altele şi altele. Tu ştii mai bine ca oricine că nu sînt plătit pentru a îţi scrie, ci pentru dragostea mea dintotdeauna, pentru care mi-am cheltuit toată viaţa, dragostea mea pentru această ţară acum mai considerată ca oricînd în lume. […] Talentele noastre azi sînt în străinătate şi pe cît ştiu mai toate pornite de la „Gîndirea”. Mi-ar plăcea ca înainte de moarte să vă văd pe toţi împăcaţi cu Patria voastră care ea însăşi vă întinde braţele şi ştie că are ce să vedem ca s-o admiraţi şi s-o iubiţi ca pe mama noastră”.

„Glasul Patriei” era o fiţuică de propagandă comunistă adresată exclusiv exilului, de inspiraţie sovietică, condusă de George Ivaşcu. Ea „era redactată de foşti deţinuţi sau de intelectuali care aveau interdicţia de a semna în presa literară curentă.[6]». Alături de Nichifor Crainic şi George Ivaşcu, îi găsim pe Constantin G. Giurescu, Ion Vinea, Henriette Yvonne Stahl, Păstorel Teodoreanu, Şerban Cioculescu, Radu Gyr, Vladimir Streinu, Athanase Joja, Constantin Noica.

Nichifor Crainic a scris în „Glasul Patriei” 135 de articole şi trei poezii. În particular, a scris infame articole contra marilor exilaţi români şi articole de preamărire a regimului comunist[7]. Voi da doar două exemple.

„Mircea Eliade este un sexolog maniac” […] – scrie Nichifor Crainic în 1963. „Mircea Eliade acordă erotomaniei sub formele cele mai rătăcite şi mai morbide un rol preponderent ca mijloc de contopire cu absolutul […] În realitate Mircea Eliade este un pornograf maniac care îşi difuzează obsesiile sub forma înşelătoare a studiilor erudite […] Pornografia lui constituie patronajul „spiritual” al legionarilor renegaţi”.[8]

Un desen despre „iluzionistul Mircea Eliade” acompaniază articolul.

 

 

 

Iar în articolul „Trădători şi renegaţi – Emil Cioran”, apărut în 1962, Nichifor Crainic afirmă cu seninătate: „În şleahta detractorilor trădători şi renegaţi care s-au lepădat de ţara românească pe care astăzi încearcă să o împroaşte cu noroi, face parte şi un neînsemnat scrib, pe nume Emil Cioran […] Emil Cioran, «filosoful» de azi al demenţei apostatice, a fost un parazit ca oricare altul […]. […] s-a făcut adorator al unui asasin terorist în rîvna de a se impune cît mai iute ca «filosof» al anarhiei legionare pe fundalul macabru al sîngelui vărsat şi de a face o carieră cît mai rapidă […] Cameleonizat în filosof francez, Emil Cioran a devenit apologetul ferocităţii legionare şi justificatorul camuflat al asasinului Horia Sima, pe care, fără să-l numească, îl preamăreşte ca «tiran» […]”. Nichifor Crainic continuă evocînd «[…] parcursul istoriei naţionale de care un nemernic, ca Emil Cioran, se leapădă cu neruşinarea caracteristică vînzătorilor de neam şi ţar㻓.[9]

Un desen de Neagu Rădulescu[10], de un uimitor grobianism, acompaniază articolul.

 

 

 

Desigur, Nichifor Crainic a suferit mult şi nu îmi pot permite să îl judec. Dar nu mă pot împiedica să fiu totuşi de acord cu Marian Popa, care scrie: „Atitudinea oficială, indiferent de explicaţiile sale politice interne şi externe, a fost incalificabilă […]”[11]. Într-adevăr, faptele sînt fapte şi documentele sînt documente: nu le putem omite.

Am încercat totuşi să îi înţeleg motivaţiile sale profunde. Din paginile memoriilor sale Zile albe, zile negre[12], am descoperit, dincolo de aparenţe, un personaj extrem de ambiţios şi un oportunist fără scrupule. De exemplu, deşi îl considera pe Corneliu Zelea Codreanu un „asasin terorist” el nu a ezitat, cînd a văzut că vîntul îi este prielnic lui Codreanu, să devină mentorul lui: „Aproape doi ani, Codreanu nu întreprinsese nimic fără să îmi ceară sfatul, declarase public că, neavînd doctrină şi program, ceea ce scriam eu era doctrina şi programul lor. Canalizasem un izvor şi izvorul ajunsese fluviu”.[13] Ascuns prin ţară între 1944 şi 1947 sau din închisorile de la Văcăreşti, Jilava şi Aiud, Nichifor Crainic nu ezita să trimită scrisori lui Petru Groza (pe care îl cunoştea personal) şi altor demnitari comunişti, pentru a îi convinge de dorinţa sa sinceră de a contribui la edificarea patriei socialiste. Pînă şi Securitatea recunoştea: „Ioan Dobre, zis Nichifor Crainic, a dovedit, începînd încă din anul 1950, că în concepţiile sale au intervenit unele schimbări pozitive, ceea ce a permis folosirea lui în rîndurile deţinuţilor contrarevoluţionari, aducînd o contribuţie însemnată în stabilirea şi cunoaşterea activităţii clandestine legionare”.[14] Ce voia, în fond, Nichifor Crainic? Să publice şi să fie cunoscut de semenii săi din România comunistă. Dar, pînă la moartea sa, nimic nu i s-a publicat în ţară. Cruzimea stăpînilor lui comunişti a fost fără margini. Cu fina sa inteligenţă ironică, Marian Popa intitulează capitolul pe care i-l consacră in Istoria sa „Aşteptînd pînă la moarte şi după: Nichifor Crainic”[15].

„Campania” evocată de Nichifor Crainic în scrisoarea sa către Vintilă Horia, este, bine înţeles, campania lansată de autorităţile din România contra lui Vintilă Horia cu ocazia primirii premiului Goncourt: „Cînd m-am lămurit despre ce e vorba am spus imediat responsabilului politic al epocii că eu nu pot să scriu şi să particip la această infamie. I-am explicat cinstit şi ce însemnează pentru un român premiul ce ţi s-a dat. M-a înţeles şi campania a încetat”. Aşa a fost oare? Cum am putea verifica pe bază de documente că Nichifor Crainic l-a apărat pe Vintilă Horia? Şi cine era acel „responsabil politic al epocii” căruia i s-a adresat Nichifor Crainic?

Tonul răspunsului lui Vintilă Horia este plin de curtoazie, dar conţinutul scrisorii este biciuitor.

Refuzul lui Vintilă Horia de a accepta propunerea de colaborare formulată de Nichifor Crainic este categoric şi el este fundat pe trei argumente esenţiale, care merită să fie îndelung meditate în condiţiile României de astăzi.

Primul argument este absenţa oricărei scuze a Statului Român faţă de condamnarea sa drept criminal de război: „În 1946 am fost condamnat de un aşa zis tribunal al poporului la muncă silnică pe viaţă pentru păcate pe care nu le-am comis niciodată, printre ele acelea de a fi fost legionar şi… senator. Nu ştiu ca cineva vreodată să fi scuzat acea mîrşăvie, sau să fi încercat a repara în vreun fel răul definitiv care mi s-a făcut atunci”.

Al doilea argument al lui Vintilă Horia este, şi el, necruţător: „Istoria cu Premiul Goncourt (la care eu am renunţat, însă nu el la mine, păstrîndu-mi fără voie titlul de Prix Goncourt 1960), cel mai însemnat premiu literar obţinut vreodată de un Român şi răsplătit de reprezentanţii oficiali ai României de atunci cu scandalul cel mai mişelesc şi absurd montat cîndva împotriva unui scriitor. […] Nimeni n-a dat, de atunci şi pînă azi, vreo dezminţire, nimeni din partea ţării schimbate «aproape fundamental», cum îmi scrieţi, n-a încercat în doisprezece ani să corecteze acea inexplicabilă injustiţie”. Aluzia la complicitatea lui Nichifor Crainic este evidentă: nici el n-a dat vreo dezminţire.

În fine, al treilea argument este, şi el, de o deplină claritate: „Îmi propuneţi nu numai să ader la asociaţia „România”, dar şi să colaborez la o revistă. În ce calitate? Ca scriitor interzis în România? […] Schimbarea ar trebui, deci, să vină de la mine, cel fără vină, după cîte înţeleg. Nu văd de ce”. Vintilă Horia scrie: „Asociaţiei de care-mi scrieţi va convinge pe cîţiva scribi neînsemnaţi de peste hotare, cîţiva grăbiţi să-şi vadă numele tipărite oricum şi oriunde, însă nu se va bucura de adeziunea celor care fac cultură românească în străinătate. Aş vrea să mă înşel în prezicerea mea. Însă cazul lui Mircea Eliade e recent în mintea tuturor. Ca şi cazul meu”.

Este clar că dacă Vintilă Horia ar fi făcut cea mai mică concesie puterii comuniste, el ar fi fost astăzi Membru de Onoare al Academiei Române şi ar fi adulat ca mare scriitor de criticii literari din România. Dar el a preferat să rămînă un om liber: „Iată de ce vă adresez aceste rînduri, care nu sînt o justificare – nu am să mă justific faţă de nimeni aici pe pămînt, fiind ceea ce se cheamă un om liber, conştient de preţul infinit al propriei lui libertăţi […]”

Cu nobleţea spirituală care îi este atît de caracteristică, Vintilă Horia refuză să îl condamne pe Nichifor Crainic. El scrie în 1967, deci cu cîţiva ani înainte de a primi scrisoarea lui Nichifor Crainic: „Crainic a însemnat prea mult pentru mine, pentru a-l ponegri astăzi, cînd, după cincisprezece ani de închisoare, a fost pus să scrie despre lucruri în care nici el nu crede, nici cei care-l obligă să scrie. Eu simt de departe ce se întîmplă azi în sufletul lui, îi înţeleg teama şi bătrîneţea chinuită şi îl port mai departe în inimă aşa cum l-am ştiut, om din Gîndirea, oglindă a unei mari şi bogate în oameni vremi româneşti”.[16]

 

* Conferinţă la colocviul internaţional EXIPORA 2017 „Exilul românesc, diaspora şi cultura naţională – Vintilă Horia şi Eugen Coşeriu”, 19 octombrie 2017.

[1] Basarab Nicolescu, Documente excepţionale pentru cultura română: corespondenţa între Nichifor Crainic şi Vintilă Horia în 1972, „Convorbiri literare”, Iaşi, nr. 7, iulie 2017, p. 28-32

[2] Vintilă Horia, Reîntîlnire cu Nichifor Crainic, „Revista Scriitorilor Români”, Munchen, nr. 11, 1972.

[3] Vintilă Horia, Memoriile unui fost săgetător, Vremea, Bucureşti, 2015, p. 109, ediţie îngrijită de Cristian Bădiliţă şi Silvia Colfescu, prefaţă de Cristian Bădiliţă.

[4] Vintilă Horia, „Reîntîlnire cu Nichifor Crainic”, op. cit.

[5] „Glasul Patriei”, fiţuică de propagandă comunistă adresată exilului, a apărut între decembrie 1955 şi septembrie 1972 (606 de numere) – a se vedea Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc 1945-1989 – Scriitori, reviste, instituţii, organizaţii, editura „Compania“, 2010, ediţia a doua revizuită şi adăugită, p. 360-365; Dragoş Ursu, Strategii de supravieţuire culturală: Activitatea publicistică a foştilor deţinuţi politici în ziarul „Glasul Patriei”, între propagandă şi colaboraţionism”, Anuarul IICCMER, 2016; Andreea Tuzu, Problematica exilului românesc postbelic în paginile publicaţiei „Glasul Patriei” (1955-1972), in Fragmente din trecut: Tineri cercetători şi istoria, volumul colectiv al conferinţei naţionale Fragmente din trecut: Tineri cercetători şi istoria, Facultatea de Filosofie şi Istorie, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2014.

[6] Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc 1945-1989 – Scriitori, reviste, instituţii, organizaţii, op. cit., p. 361.

[7] Mulţumesc Domnului Dragoş Ursu care a binevoit să îmi comunice toate textele publicate de Nichifor Crainic în „Glasul Patriei”.

[8] Nichifor Crainic, Un sexolog maniac – Mircea Eliade, „Glasul Patriei”, Berlin, nr. 26, 10 septembrie 1963.

[9] Nichifor Crainic, Trădători şi renegaţi: Emil Cioran, „Glasul Patriei”, Berlin, nr. 16, 1 iunie 1962.

[10] Neagu Rădulescu (1912 – 1972) a fost scriitor, grafician şi caricaturist

[11] Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mîine, vol. I, p. 1185, Fundaţia Luceafărul, Bucureşti, 2001.

[12] Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre – Memorii (I), Casa Editorială Gîndirea, Bucureşti, 1991; Zile albe, zile negre – Memorii (II), Casa Editorială Gîndirea, Bucureşti, 1996.

[13] Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre – Memorii (I), op. cit., p. 252.

[14] Referat MAI, in Agresiunea comunismului în România, vol. 1, Paideia, Bucureşti, 1998, p. 104.

[15] Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mîine, vol. I, cap. „Aşteptînd pînă la moarte şi după: Nichifor Crainic”, p. 1184-1189.

[16] Vintilă Horia, Oameni din „Gîndirea, Buletinul Bibliotecii Române, vol. I (IV), serie nouă, 1967/1968.

Revista indexata EBSCO