May 23, 2018

Posted by in EDITORIAL

Elvira SOROHAN – Educaţia valorilor, o problemă acută

În mod obiectiv, la nivel de principiu, şcoala, cu tot ce înseamnă ea ca instituție organizată statal, este purtătoarea responsabilității de formare a tânărului, modelare necesară lui însuşi, societății şi progresului ei. Educarea valorii, trebuință la care umanitatea nu poate renunța, e valența fundamentală a şcolii de orice nivel.

Una dintre condițiile formării valorii e materia umană intrată în procesul educației. Decenii în şir, în programul reformator propus de Spiru Haret, şcoala românească de la începutul secolului XX – avea în vedere selecția şi orientarea tinerilor după înclinația naturală pentru un gen prioritar de activitate. Cataloagele – ce pot fi cercetate în arhive – aveau rubrici speciale în care se nota, în afară de starea sănătății, nivelul de inteligență, înclinațiile spre anume activități practice, mediul familial, dar şi trăsăturile de caracter. Se descopereau pasiuni şi ce promitea elevul a deveni ca profil uman socio-cultural. Erau aici toate datele orientării profesionale şi afirmării ca valoare. Ceea ce urma era şlefuirea superioară a înclinației de bază şi ocuparea locului meritat într-o societate normală. Reintroducerea metodei selecției pretimpurii, pe baza a ceea ce e consemnat în cataloagele şcolilor, ar favoriza mult dorita meritocrație în toate compartimentele societății, chiar şi în politică.

O discuție de substanță, fără demagogie, asupra a ceea ce trebuie să fie paideia în lumea contemporană, ținând cont de dinamica ei în procesualitatea de fond, nu se poate lipsi de bazele istorice pe care s-a întemeiat. Și nu ca s-o iei, conservator, de la acelaşi capăt, ci ca să-i cunoşti punctul de plecare şi ce anume, necesarmente, a mai rămas din el (sau nu) în punctul actual de ajungere. O recapitulare nu este lipsită de un foarte util profit cultural. Adaptând o meditație augustiniană, se poate spune că educația este „o frază în curs de rostire”. Ca să-i înțelegi cursul, trebuie să-i ştii începutul. Or, asta nu se împlineşte decât prin cultura istoriei educației cu perpetua ei deschidere. Trebuie ascultate şi adecvate butadele vechi care încurajau gândirea originală, oricând productivă. Îndemnul de a deschide cartea ca să înveți, apoi s-o închizi şi să gândeşti singur, poate fi adecvat erei internetului. Ceea ce au gândit alții până la tine află de pe ecranul calculatorului şi dezvoltă prin propria gândire, ferindu-te să devii robot, străin ființei gânditoare.

Despre cultura obligatorie ce trebuie s-o aibă reformatorul şcolii, privind substanța şi formele istorice prin care a trecut educația, ne vorbeşte, cu autoritatea istoriei precursorilor, discursul volumului Educația valorilor din antichitate până în prezent.* Am în față antologia studiilor comunicate în cadrul Simpozionului Național pe tema educației, organizat la Universitatea „Al.I. Cuza”, cu intenția evidentă de a trage un cultural semnal de alarmă asupra inculturii reformatorilor şcolii româneşti, cu efecte îngrijorătoare, cel puțin în deceniile din urmă. Este un discurs de inițiere culturală pe teme variate, ce se cuvine auzit şi ascultat la nivelul instituției naționale a educației, ascultat în ceea ce vrea să spună, cu detaliile pe care le voi prezenta. Dacă în volum s-ar fi inclus măcar unul dintre articolele lui Mircea Platon, apărute în „Contemporanul”, despre organizarea şcolii în diferite state ale lumii de astăzi, cu bune şi cu rele, ar fi sunat ca o mustrare directă la starea țării noastre de total abandon, teoretic în vorbe şi practic în fapt, a importanței educației valorii şi plasarea ei în locul cuvenit, pentru creşterea nivelului civilizației, care acum e aşa cum e.

Riscul de a ignora istoria gândirii pedagogice şi câştigurile ei se verifică în rătăcirile „reformatoare” ale învățământului nostru de astăzi. La această gravă carență răspunde corectiv, subtil, culegerea de studii amintită. O reformă eficace nu distruge decât ceea ce se poate înlocui cu ceva, calitativ, mai bun, experimentat, fie şi pe un interval. Însă nu de la un ministru la altul, aceştia având o carieră scurtă, pe lângă o îndoielnică sau chiar lipsă de competență. Competență înainte de toate spune istoria învățământului românesc, cel puțin prin Maiorescu şi Spiru Haret. Numai competența creează competențe şi valoare, în consecință. Cum se vede acum în trista noastră țară care şi-a pierdut umorul, nimic mai instabil şi de aceea mai neperformant, la nivel mediu al şcolii. Cu excepția olimpicilor, formați prin colaborarea exemplară între tinerii dotați intelectual şi profesorii de vocație, autoritari, cu metodă în predarea materiei lor. Nimic fără muncă. Reformarea şcolii nu se face fără să se aibă în perspectivă orizontul spre care se îndreaptă societatea. Când orizontul este incert şi schimbi ceva numai ca să schimbi, dacă nu eşecul, măcar tulburarea unei reforme anterioare cât de cât aşezate, este de prevăzut. Rațiunea proiectelor reformatoare obligă ca ele să aibă o motivație şi un scop. Școala să se opună mediului şi mentalității induse de frivolitatea televiziunilor de ocazie, care nu educă, ci corup comportamentul tinerilor, desfigurează limba comunicării. Cultivarea folosirii corecte a limbii române este o altă problemă acută ce rămâne în seama responsabilității şcolii, nu mai puțin a familiei şi societăți, în ansamblu. Finalitatea educației prin şcoală e cultura generală, urmată de specializare. În şcoală, tânărul e supus unui proces de cunoaştere, învață neştiind dinainte ceea ce învață. Modelarea prin învățare în circumstanțele impuse de cerințele timpului, acesta este scopul imediat, chiar şi prin practicarea unor metode vechi, a căror aplicare severă s-a dovedit eficace. Cum spuneam mai sus, procesul de formare a personalității să aibă în vedere înclinațiile şi înzestrarea naturală a tinerilor, dar nu în absența marilor modele. Ele însele, la timpul lor, urmaseră modele. O personalitate nu se naşte, se construieşte prin disciplină impusă şi autodisciplină. Dacă în momentul de față, în anumite privințe, procesul educațional a scăpat de sub controlul regulamentelor clasice, atunci orice proiect de reformă trebuie să propună calea ameliorării progresive, prin introducerea disciplinei în învățare şi comportament. Un rol imens îl are profesorul. Dreptul de a practica profesia de dascăl se impune a fi câştigat, pe lângă vocație, prin învățare asiduă, ca să aibă ce-i învăța pe alții. Nu trebuie să fii un doctor mirabilis ca să fii seducător. De ce au fost şi sunt elevi care fac pasiune pentru un obiect? Pentru că, în afară de afinități elective, există profesorul seducător prin ceea ce ştie şi comunică atractiv, cu metodă incitantă. La intrarea în toate cancelariile profesorale ar trebui afişată, cu majuscule, fraza bătrânului Plutarh: „Mintea tânărului nu e un vas pe care să-l umpli, ci o torță pe care s-o aprinzi, pentru ca ea, la rândul ei, să lumineze singură”.

Despre toate acestea, şi mult mai mult în plus, scriu tinerii cercetători în studiile publicate în volumul Educația valorilor din Antichitate până astăzi, coordonat de Emanuela Ilie şi Claudia Tărnăuceanu. În ansamblu considerat, conținutul condensează istoricul unui concept cum este valoarea , istoric diseminat în contribuții particulare, cu trimiteri la autori, cărți, idei şi sugestii variate pentru realizarea practică a unui astfel de proces educațional. Exigențele teoretic reactualizate sunt tot atâtea subiecte de meditație pentru cineva care ar proiecta o reformă ce ar viza măcar în parte revigorarea unor metode şi conținuturi ce au creat valori. Preocuparea n-ar fi nouă dacă am ține seama că în perioada interbelică, au intervenit, cu efect, în problema formării valorilor socio-culturale, sociologi, psihologi şi esteticieni umanişti ca: Petre Andrei, Mihai Ralea, Tudor Vianu.

Titlurile capitolelor volumului Educația valorilor, formulate în expresie latină, dau o notă de clasicitate demersului istoric, sugerând, simultan, recursul la modelul antic. Cel dintâi, Antiqua, Medievalia et humanistica, acoperă studii de principii, în problemă, scoase din opera lui Quintilian despre didactica antică şi din opera lui Cicero, despre „artele liberale”. Tratatul lui Quintilian De oratoria, scris de el după două decenii de educare a tineretului, în primele cărți, enunță, cu maturitatea experienței, exigențele principale obligatorii pentru didactica practică. Cele 23 de principii extrase de autoarea studiului, reformulate în formă, nu şi în fond, nu pot rămâne, astăzi, străine, nici reformatorului teoretic, nici ultimului educator, învățător sau profesor. Util şi adânc nuanțată e funcția psihologică a cuvântului consolator în literatura antică, sintetizată într-o specială cercetare. E încă o metodă veche care, aplicată astăzi cu mijloace raționale, ar duce la fortificarea psihică a omului modern depresiv. Cunoaşterea istoriei instruirii multidisciplinare a personalității umane complete, asigurată de studiul „artelor liberale” ar fi utilă reformei regeneratoare a învățământului. Un alt nivel cultural s-ar atinge, în general, dacă reforma, la noi, ar configura un model paideic din care să nu lipsească gramatica şi retorica, primele dintre „artele liberale”, necesare vorbirii corecte şi convingătoare. La finalul studiului despre Cicero, Augustin şi alți cărturari, autoarea aminteşte de voci din şcoala americană actuală care propun învățământ pluridisciplinar „bazat pe studiul artelor liberale”. Pentru ca tânărul de astăzi să nu fie asinus ad lyram (măgarul în fața lyrei), adică grav ignorant, în Franța se acordă anual 500 de burse pentru educația artistică şi în domeniul istoriei naționale.

Alte studii dezvoltă contribuția educației teologice şi a exercițiilor spirituale în formarea valorilor universale de ordin moral şi psihologic. Bibliografia cercetată e absolut impresionantă ca informație erudită. Respectând titlul, secțiunea e încoronată cu teoria umanistă a renascentismului italian despre profesorul ideal. Numele autorilor, toți tineri universitari, se pot citi în volum. Se deduce cu toată claritatea, că ideea cultivării valorii umane are o geneză ce ne întoarce, obligatoriu-cultural, la eterna sursă a tot ce este cultura europeană contemporană.       Traiectul tematic e consecvent urmărit, cu adecvate nuanțe interpretative, în cea de a doua secvență, Moderna et Contemporanea. Adecvarea însemnând urmărirea principiilor în analiza unor momente exemplare din istoria culturii noastre. Două dintre studii pledează cu noimă pentru literatura de ficțiune, cale de cunoaştere sensibilă a lumii, cu atât mai necesară educației cu cât funcția imaginarului original e înlocuită de puterea imaginii vizuale intens mediatizată. Și Creangă, în basmul lui, credea în posibilitatea de „a cunoaşte lumea cu inima”. Importanța memorării şi a retoricii în procesul autoeducării personalității e îmbogățită cu un caz revelator, Mihail Kogălniceanu. Există şi magiştri interiori. Cu aceeaşi voință şi inteligență s-a autoperfecționat Maiorescu, şi cu ce consecințe pentru orientarea modernă a fenomenului cultural românesc ! Un exemplu mai recent, cu ecouri şi reprezentanți până în zilele noastre, dar retraşi între cărți, poartă numele de „Școala Noica”. De nu l-ar fi recunoscut pe Constantin Noica drept magistru formator de fond şi conduită intelectuală, cum i-ar fi închinat Pleşu, memoriei lui, cartea Minima moralia cu fraza, evident paradoxală: „Lui Constantin Noica. Dacă nu l-aş fi cunoscut, n-aş fi putut scrie această carte. Dacă l-aş fi ascultat, n-aş fi scris-o”.

O foarte personală şi matur formulată analiză se poate citi în studiul „Maestrul, discipolul şi ideologia”. Este inspirat ales cazul rar al raportului între maestru şi discipol identificat în viața intelectuală şi în opera literară a lui Mihail Sebastian. Se ştie, „generația ’27”, formată din Eliade, Cioran, Vulcănescu, Sebastian şi mulți alții, rămasă, cel puțin în parte, între figurile culturii universale, o generație ce va rămâne în istorie, în ciuda încercărilor temporare de demitizare, a fost decisiv influențată de fascinantul Nae Ionescu, profesor de logică şi filosofie. Autoarea studiului despre Sebastian excerptează afirmații unice ale acestuia. O rețin pe cea mai semnificativă scrisă în romanul Cum am devenit huligan, deşi nu e singura: „Îi plâng pe toți tinerii care n-au avut la timp, în viața lor, un astfel de om în care să creadă, un om în stare să-i pasioneze până la a le modifica viața. E un noroc…”. Aflat şi el în căutarea propriei identități, nu altceva scria Cioran în portretul psihologic al profesorului, care a exercitat o „vrajă personală”, asupra celor mai străluciți studenți: „N-am cunoscut un alt om care să te oblige a fi mai mult tu însuți”. Iar Mircea Vulcănescu nu punea la îndoială nimic din ce spunea profesorul: „a spus Nae”, Magister dixit! Competența în materie şi spectacolul oral al gândirii personale a aprins torța gândirii tinerilor. Idealul recomandat de Plutarh.

Instructiv pentru orice dascăl, de la grădiniță la universitate e să mediteze autoanalitic asupra principiilor dezvoltate în secțiunea Didactica. Studiul despre exigențele impuse carierei didactice competente (formulate în cinci puncte), reia şi actualizează, în limbajul teoretic uzual astăzi, foarte multe dintre „principiile didactice trasate de Quintilian”, enumerate în studiul de deschidere a volumului. Sunt principii ce ar merita să fie predate şi dezbătute la nivelul colectivelor didactice, provocând autoanalize, numite şi autoevaluări. După cum ar trebui reactivate cursurile de perfecționare, de informare despre câştigurile de ultimă oră pe diferite specialități (inclusiv didactică), ceea ce impune schimbări de metode formative şi pentru profesori.

În fine, antologia se încheie cu secțiunea Miscellanea, cuprinzând cinci studii bine şi actual documentate din surse cu precădere străine, de ultimă oră, pe probleme foarte speciale ale educației omului zilelor noastre de pretutindeni. Metode puțin cunoscute şi aplicate la noi, cum ar fi de pildă practici terapeutice de încurajare a valorilor personale latente ce pot da rezultate profesionale. Studiul foarte aplicat, „Ficțiuni şi realități”, dezvoltă schimbările radicale produse în mentalitatea tinerilor de filmele horror şi de romanele science-fiction, cu lumile lor virtuale. E un teren care obligă la căutarea (inventarea) unor mijloace de emancipare, de eliberare a minții din magia irealităților, unele violente, pentru ca instrucția cultural-ştiințifică a tânărului să se producă. Despre aceste particularități ale universului „tinerilor contemporani” vorbeşte un alt studiu. O pledoarie pentru rostul formativ al lecturii în configurarea personalității tânărului e amplu dezvoltată, şi pe baza unor anterioare cercetări teoretice româneşti, în încercarea de a convinge cât de nociv e analfabetismul cultural. Fără cultură ascensiunea spirituală a ființei umane e imposibilă. La pândă stă regresul. Asupra acestei primejdii atrage atenția, subînțeles, dar şi pe înțelesul tuturor, volumul de studii, de nivel universitar, Educația valorilor din Antichitate până astăzi. Se oferă informații despre rolul-cheie al educației într-o societate civilizată şi productivă de valori.

* Educația valorilor din Antichitate până astăzi, coordonatori: Emanuela Ilie şi Claudia Tărnăuceanu, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2017.

Revista indexata EBSCO