May 23, 2018

Posted by in Interviu

„Literatura e cea care ne dă ocazia să înţelegem ce putere dumnezeiască e în noi” – dialog cu scriitorul Virgil TĂNASE

„Cartea mea e pentru cei care văd în literatură un îndemn să se joace de-a hoţii şi vardiştii nu cu făpturile de piatră ale lumii, ci cu înjghebările mult mai spinţareale literaturii…”

 

            George Motroc: Domnule Scriitor Virgil Tănase, felicitări pentru lansarea unui nou roman! De ce şi cum aţi ales acest titlu tulburător şi existenţialist – „Moartea care vine, pleacă şi iar vine”?

            Virgil Tănase: E într-adevăr tulburător (deşi nu neapărat „existenţialist”) să constaţi că, dacă iei bine aminte la ce ţi se-ntîmplă, mai toată ziua bună ziua scăpăm de moarte ca prin urechile acului (şi nu toţi), fără să putem nădăjdui că-ntr-adevăr aceasta ne-a pierdut urma. Această observaţie, de bun simţ de altfel, m-a îndemnat să caut un subiect (adică un pretext pentru a mă juca cu vorbele şi cu limba) care să reflecte adecvat ceea ce autorii mai serioşi decît mine numesc „realitatea obiectivă”. De unde acest titlu mai degrabă încurajator în partea lui de început dar şi în măsură, după aceea, să nu ne lase în înfumurarea vreunei izbînzi, amintind celor prea întreprinzători că pînă la urmă tot s-alege praful.

 

            Vă rog să explicaţi şi subtitlul cărţii, acest concept pe care, trebuie să mărturisesc, nu l-am mai întîlnit în altă parte… Ce înseamnă „roman jandarm” şi în ce măsură această sintagmă este nouă doar pentru literatura română sau şi pentru cea franceză?

            E vorba iarăşi de o „realitate obiectivă” care, în sine, n-are nimic de-a face cu literatura. Pe scurt, această carte a fost o „comandă” a editurii Hachette pentru o colecţie de literatură poliţistă al cărei „argument de vînzare” (singurul criteriu care contează în munca editorială a multora dintre cei de dincolo de cortina de fier şi, mai nou, de cînd aceasta a dispărut, şi de dincoace de ea) era de a oferi cititorului romane poliţiste scrise de autori care nu practică acest gen de literatură. O curiozitate, poate legitimă, care părea în măsură să asigure succesul comercial al colecţiei. Fiind pe atunci sub contract de exclusivitate pentru romanele mele cu editura Flammarion, aceasta nu mi-a îngăduit să public la altă editură decît cu condiţia ca acest roman să fie într-adevăr poliţist, adică foarte departe de stilul cărţilor prin care dobîndisem deja o oarecare notorietate. M-am apucat de treabă dar… dintr-una într-alta, textul a început să nu mai semene a roman poliţist. Pe de altă parte, între timp, editura Hachette a suprimat colecţia cu pricina. Editura Hachette, cu care semnasem un contract, plătise textul şi voia să-l publice ca roman. Nu se putea. Editorul celorlalte cărţi ale mele nu mă autorizase să public la Hachette decît un roman poliţist. Dat fiind, deci, că acesta trebuia să fie (sau măcar să pară) poliţist deşi nu mai era (şi nici n-ar mai fi avut rost să fie), am recurs la o soluţie de compromis. Profitînd că textul era oricum o şotie, l-am subintitulat „roman jandarm” (deşi militari – adică de-o altă disciplină, dintr-o altă făină, cu altă mentalitate –, jandarmii, în Franţa fac treabă de poliţist dar numai în afara oraşelor, la ţară, unde pămîntul mai e pămînt şi nu caldarîm, unde copacii mai sînt o bucată de pădure şi nu ordonaţi pe margine de trotuar ca la defilare, unde cerul e deschis şi clădirile cu ţugui nu zgîrîie norii, unde casa e casă, masa masă şi ogorul ogor. Unde literatura, mi s-a părut, e mai la ea acasă, adică mai literară. Romanul meu „jandarm”, care nu încearcă, ferească Dumnezeu! să acrediteze un nou gen literar, e un roman „poliţist” dar care bate cîmpii.

 

            O altă mirare mi-a provocat-o „Nota pentru ediţia în limba română” care deschide cartea, mai ales primele rînduri, citez: „Vă pierdeţi vremea. Citind această carte, vă pierdeţi vremea.” Folosind această strategie discursivă ironică, nu v-a fost teamă că, totuşi, un cititor grăbit care va frunzări cartea într-o librărie şi va găsi acest început nu o va mai şi cumpăra?!

            Se prea poate, dar acest cititor nu e pentru mine. Mai bine spus, cartea mea nu e pentru el. Dacă o cumpără (sau chiar dacă numai o citeşte) mi s-ar părea că-l fur. Omul cere hîrtie kraft ca să-mpacheteze ce are şi el acolo de ambalat, gîndurile şi sentimentele şi dorurile lui, care sînt şi ele autentice pentru că sînt ale lui, şi eu îi vînd hîrtie de ţigaretă, care el poate că nici nu fumează, sau fumează pipă… Aşa-i c-aş fi bun de dus la tribunal?! E bine, e cinstit să se ştie din capul locului că romanul meu (dacă pot să-i spun aşa!) nu e pentru cei care vor să fie mai buni (sau mai răi, nu contează), mai deştepţi, mai învăţaţi…, etc. Aceştia trebuie să caute romanele de şcoală, manualele pe care le scriu Domnii învăţaţi, care ştiu ce-i aia binele şi ce-i aia răul, care ştiu să facă adunări, scăderi, înmulţiri şi ştiu cu ce se mănîncă pătratul ipotenuzei pentru ca-n România să fie bine şi tot românul să prospere. Eu prea nu m-am dat pe brazdă, prea m-am dovedit nevrednic în toate orînduirile, hulit în vremea dictaturii şi urît de democraţii de azi şi de pretutindeni, cu teşchereaua veşnic goală şi bun numai să scuip în apă sîmburi de cireaşă, uitîndu-mă la nori, la cum se bălăceşte lumina într-un ciob de apă, la cum roşesc băieţii cînd li se rătăceşte privirea în ochii unei fete, la cum roşesc florile de nu-mă-uita cînd trec, cîntînd, pe lîngă ele scaieţii ducîndu-se la Plevna… Prostii. Aşadar şi prin urmare, cartea mea nu-i decît pentru cei care nu vor să fie nimic altceva decît ceea ce sînt din fire, adică oricum un miracol. Ea-i pentru cei care se bucură că le-a dat Dumnezeu un petic de viaţă pe care nu se cade să-l spurce muncind (mai mult decît e cazul), fie şi numai cărînd povara unei cărţi al cărei rost este să fie la fel de spumoasă ca lumina sub oblăduirea căreia fiecare îşi clădeşte viaţa după cum îl taie capul. Cartea mea e pentru cei care văd în literatură un îndemn să se joace de-a hoţii şi vardiştii nu cu făpturile de piatră ale lumii, ci cu înjghebările mult mai sprinţare ale literaturii.

 

            Aş mai cita, tot din această primă parte introductivă,  şi o definiţie a ceea ce nu trebuie să fie literatura în concepţia dvs.: „Literatura nu e făcută ca să vă dea indicaţii utile după tipicul cărţilor de bucate şi al romanelor realiste.” De aceea, vreau să vă întreb: Care mai poate fi rolul literaturii astăzi, în zilele noastre dominate, să nu zic manipulate, de un divertisment ieftin oferit gratuit şi oricînd de către internet sau de televiziunile comerciale?

            Am cam răspuns deja la această întrebare. Dacă-mi aduc bine aminte din anii mei de şcoală (care şcoală nu e o catastrofă mentală – „cumplit meşteşug de tîmpenie” – decît dacă o iei în serios), Pascal spunea cu dreptate că „divertismentul” e  tot ce ne împiedică să fim ceea ce sîntem. Într-o lume în care totul ne sileşte să ne depărtăm de ceea ce sîntem cu adevărat ca să devenim „oameni ai muncii” (şi-n capitalism mai dihai şi mai cumplit decît în oricare altă formă de existenţă socială), literatura e cea care ne dă ocazia să înţelegem ce putere dumnezeiască e în noi. Ne naştem morţi, îngropaţi deja în „divertisment” (fiecare epocă şi le cultivă pe-ale ei) şi arta, îndeobşte literatura, e o înviere. Nu singura, fireşte, dar cea mai la îndemînă, poate. Ea ne dă nişte ghilimoaţe de cerneală tipografică cu care fiecare cititor construieşte o lume care e numai şi numai a lui, la fel de plină şi de adevărată ca lumea clădită. Bucuria cititului e bucuria celui care simte, fără măcar să-şi dea seama, că el însuşi este, în felul lui şi pentru că aşa l-a vrut Domnul, la fel de înzestrat ca şi acesta, chiar dacă zidirea lui e mai modestă – dar, la drept vorbind, nici el, omul, nu e veşnic şi nemărginit ca acela.

 

            S-a schimbat atît de mult lumea în care trăim încît scriitorul din perioada regimului comunist şi-a pierdut astăzi nu numai prestigiul social, dar şi orice, totuşi, lăudabilă misiune etică de reper moral şi de opinie?

            Nu, staţi! E o confuzie la mijloc. Fireşte, nu e bine ca ciobanul să-şi bată nevasta şi-n discuţiile polemice să se refere la parastasul mamei celor care nu sînt de-o aceeaşi opinie cu el, dar îndreptarea acestor neajunsuri regretabile nu e de competenţa celor care mănîncă brînza. Fireşte e regretabil ca scriitorul să fie lingău (Racine), muieratic (Ovidiu) sau beţiv (Esenin), etc. dar nu e treaba cititorului să facă ordine la stînă. Iar cît priveşte „lăudabila misiune etică de reper moral şi de opinie” a scriitorului din perioada zisă comunistă, e mai bine să nu deschidem acest subiect penibil. Ruşinea breslei (relativă, cf. mai jos) nu poate fi spălată de cei cîţiva scriitori care au traversat această epocă grea cu faţa curată (şi care nu sînt cei care, ca să se uite că n-au devenit „dizidenţi” decît după ce s-a dat voie de la poliţie, se azi fac trîmbiţătorii libertăţii – mai ales ai celei economice, care permite fiarelor să sfîşie legal miei!) Ei, de-ale vieţii, pe care nu le-a schimbat restaurarea de după 1989… – pentru că e vorba de o restaurare, de o întoarcere cu coada între picioare la un sistem social şi politic care se dovedise detestabil încă înainte de-a provoca cel mai ticălos război din cîte s-au pomenit de la potop încoace, un sistem social-politic uzat, sfrenţit, purulent pe care acei dintre intelectualii noştri care se proclamă „progresişti” – sau, pe limba noastră, liberschimbişti – îl ridică în slăvi cu o rîvnă care nu face din ei un exemplu moral. Un capitalism de colţi şi gheare pe care aceşti „progresişti” cu gîtul strîmb către înapoi îl ridică în slăvi cu un entuziasm care nu dovedeşte o luciditate ieşită din comun. Clamările acestora, puţini dar guralivi, purtaţi de o jigodenie nesilită (spre deosebire de cea de dinainte de 1989) nu reabilitează o intelectualitate a cărei misiune, azi, ar fi să doboare cu toporul o democraţie care dă celui mai puternic libertatea de a te prăda – luîndu-ţi munca ta, fără rentabilitate, ca s-o vîndă el cu preţ sporit, clădindu-şi o proprietate „care e sfîntă”. Misiunea „cărturarilor” (aluzie la cartea lui Julien Benda din 1927 Trădarea cărturarilor) ar fi azi dacă nu să năruie (nu e în puterea lor) cel puţin să denunţe o „democraţie” care îngăduie celui mai fără scrupule să te ucidă – pe la spate, fireşte, pentru că el e mai „liber” decît tine, care eşti încătuşat într-o morală, şi pentru că libertatea e şi ea la fel de „sfîntă” ca şi proprietatea, mai ales dacă i se spune „libertatea de a întreprinde”; mai ales dacă această „libertate” e adusă de cei care ne arată o sticluţă cu „vitrion englezesc”, presupun, ca să pornească un război şi să distrugă o ţară… Iar intelectualitatea română „liberă” iese în stradă şi cere pedepsirea hoţilor de ouă ca să dea mînă liberă ucigaşilor de oameni. De-aşa „reper moral şi de opinie” mai bine lipsă!

Întorcîndu-ne la subiect, trebuie spus că de multe ori opera îşi depăşeşte autorul (nici prefaţa lui Balzac la Comedia umană nici Jurnalul de scriitor al lui Dostoievski nu dovedesc o înţelepciune istorică pe măsura celei din romanele acestora – exemplele pot fi multiplicate) şi ea oferă scriitorului o „vizibilitate”, indiferent dacă el este o conştiinţă sau o japiţă. Pînă la urmă, însă, nimeni nu înşeală pe nimeni – şi trebuie să recunoaştem că uneori scriitorii, în epocile de restrişte, îşi sacrifică conştiinţa ca să-şi salveze opera, sau invers. O alegere atît de greu de făcut! Nimic nu mi s-a părut mai revoltător decît procesele iniţiate de CNSAS, mai ales că procurorii erau nu numai lipsiţi de cea mai elementară calificare morală dar şi nişte nimeni care nu avuseseră niciodată de apărat o idee şi care habar n-au de cît de greu e să duci această luptă continuă (şi azi deopotrivă!) cu monstrul politic. Şi care, pe deasupra, fluturînd idealuri înalte slujeau cea mai coruptă şi mai lipsită de scrupule societate. Restaurarea de după 1989, spuneam, a „implementat” (horribile dictu) o altă obsecviozitate, noii lingăi s-au adaptat noilor realităţi şi… Dar ce ne privesc pe noi toate astea? Scriitorul se bate cu fiinţa şi cei care nu scriu decît din imboldul de a se bate cu lumea nu sînt decît nişte intruşi, chibiţii meseriei, samsarii… Dar cum rostul literaturii nu e să ne explice cum să fim primii în muncă, sport şi apărarea patriei, opera n-are legătură (sau numai în parte) cu indivizii. Oameni de-o mare frumuseţe morală, trecuţi cu fruntea sus prin puşcării, cînd s-au apucat să scrie s-au ridiculizat şi e bine ca dătătorii de lecţii, corifeii revizionismelor, să-şi aducă aminte că nişte păcătoşi de scriitori au dat opere care ne fac să ne simţim noi, ca oameni, mai demni, mai frumoşi şi mai liberi decît vom putea fi vreodată (şi decît au putut fi şi cei care le-au scris).

 

            Revenind la romanul dvs., cartea a fost gîndită şi scrisă mai întîi în franceză şi apoi tradusă sau, mai degrabă, rescrisă şi în româneşte?

            Limba schimbă cartea. O schimbă într-atît încît ar fi interesant (dar inutil) de comparat romanul meu românesc cu traducerea din franceză a aceluiaşi roman, făcută de un traducător onest dar care traduce, conform constrîngerilor sale profesionale, nu limba ci cartea. O precizare suplimentară se impune. Cartea mea nu e „gîndită” (în franceză sau în română). Ea se gîndeşte singură pe sine, scriindu-se. Nici un prealabil. Subiectul, partea de ne-literatură, anecdota jurnalistică e aceeaşi în cartea franceză (iniţială) şi în cea română dar, rescrisă într-o altă limbă de cel care le stăpîneşte, literar, pe amîndouă, aceasta din urmă e o cu totul altă comédie.

 

            Iniţial, înainte să citesc această carte, vream să vă întreb  cum reuşiţi să scrieţi atît de mult şi atît de bine şi atît de repede… Anul trecut aţi publicat, dacă nu greşesc, două romane şi un studiu despre Cehov, anul acest alt roman, dar şi un studiu despre Camus. La finalul cărţii, am aflat că acest roman, dincolo de stilul seducător, a luat o perioadă mare de timp pentru a-l definitiva… De aceea o să reformulez: cum scria autorul Virgil Tănase ieri, fie şi la Paris, dar în perioada cînd exista încă regimul comunist în România, în zilele cînd a început cartea şi cum scrie astăzi cînd a terminat-o, în anul 2017, în zilele noastre pline de libertate, dar şi pline de ispite de tot felul?

            Stai, pardon! o clipă: care „zile pline de libertate”? Să nu se fi băgat de seamă că ne aflăm azi înglodaţi pînă-n gît în ceea ce anumiţi comentatori, mai ales dintre cei care privesc prezentul din înălţimea istoriei, numesc „democraţia totalitară” („dictatura democratică”, dacă preferaţi)? Să nu se fi înţeles în România că Nicolae Ceauşescu nu era o „rămăşiţă” ci, în felul lui, un precursor al lumii noastre de azi? Că politica noului guvern francez care cere condamnarea (şi interzicerea) ştirilor care dăunează „coeziunii naţionale” (discursul de urări pentru 2018 al Preşedintelui adresat reprezentanţilor presei) îmi aminteşte, mie personal, de cum se bruia pe vremuri Europa Liberă? Că faţă de felul în care este jecmănită astăzi ţara de cei care fac din democraţie un nou colonialism, haraciul de odinioară era o copilărie şi sovromurile de după război o ştrengărie? Să nu se fi băgat de seamă în România că libertatea de azi este cea a vitei căreia i se îngăduie să-şi aleagă abatorul? Etc.

Acestea fiind spuse, să ne întoarcem la ale noastre.

Timpul scriiturii este, de fapt, cel al unei maturaţii. Cum nu fac tarabă din ce scriu (cum spune Balzac despre femeile care-şi negustoresc trupul), silit să scot o carte tot la un an sau doi, şi cum, pe de altă parte, m-ar plictisi să mă repet, trebuie ca de la un roman la altul să se fi schimbat destule lucruri în mine ca să merite să reiau condeiul. Cred că niciuna din cărţile mele nu seamănă cu celelalte (decît, poate, Balurile – dar e vorba de o „serie” şi, fireşte, biografiile care aplică aceeaşi metodă deşi Dostoievski nu-i Camus şi împreună nu sînt Sfîntul Francisc). De aceea, în cazul meu (şi nu sînt singurul), „timpul lung” nu a fost cel al redactării cărţilor ci al transformării mele. Acum, cînd rescriu în limba mea de-acasă ce s-a clocit şi s-a născut pe franţuzeşte mai demult, timpul gestaţiei e suprimat şi cărţile româneşti pot apărea într-un ritm de recuperare, dacă mă pot exprima aşa. Dar romanul nou la care lucrez e pe şantier de vreo patru sau cinci ani cel puţin şi sînt departe de a-i întrezări sfîrşitul.

 

            Aţi ales structura cărţii formată din mai multe caiete mai mult ca o strategie de seducţie sau ca un ajutor pentru cititorul postmodern mereu grăbit şi fragmentar?

            Mai întîi şi mai întîi acest tip de cititor, „grăbit şi fragmentar” este un concept care priveşte în primul rînd editorul (şi-mi îngădui să mă autocitez, reproducînd dintr-o altă carte o scrisoare către autor a unui editor, document fictiv dar grăitor al acestui spirit „postmodern”: „Romanul, gen literar care s-a dezvoltat cu precădere în secolul al XIX-lea, cînd trenul făcea douăzeci de ore pînă la Marsilia, paisprezece pînă la Lyon, etc., romanul nu mai are azi nici o justificare socio-economică. TGV-ul, adică trenul de mare viteză, poate n-aţi aflat, şi mă bucur să vă spun că Franţa este, în acest domeniu, la cel mai înalt nivel tehnologic…! TGV-ul, spuneam, elimină din viaţa noastră o multitudine de timpi morţi pe care ne sileam, altădată, să-i facem suportabili jucînd table, făcînd pasienţe şi, uneori, citind, în general gazeta, dar şi cărţi printre care romanele de care vă vorbeam. Astăzi însă, chiar dacă nu are loc la fereastră, pasagerul prin faţa căruia peisajele trec cu 300 de kilometri pe oră, priveşte lumea cu alţi ochi şi nu se mai mulţumeşte cu mirajele searbăde ale literaturii. El vrea lucruri solide şi adevărate. Are dreptate: TGV-ul dovedeşte fără putinţă de tăgadă că dacă vrei să vinzi (sau să cumperi) nişte bretele la cel mai bun preţ, nici vorba lungă a autorilor de literatură, nici filozofia, fie chiar marxistă, nu-ţi sînt de nici un ajutor. Pe scurt, nu întîmplător nu se mai scriu azi romane decît în America latină  sau în ţările Europei de est unde, trebuie s-o recunoaştem, transporturile feroviare lasă de dorit…” Etc.). De fapt, nu sînt convins că e vorba de o „postmodernitate” ci de ceea ce pe vremuri se numea „sărac cu duhul”. Postmodernitatea este prin sine o aberaţie, un fel de teorie a lui poimîine (un dat care se schimbă pe fiecare zi ce trece, astfel încît oricare zi e poimîinele unui alaltăieri care deja a doua zi se dezminţea pe sine – vorbesc cam filozofic, nu-i aşa ? cer iertare, dar cînd te joci cu rîia nu e de mirare că te-apucă scărpiniciul!). Există cititori (puţini) de literatură (a citi e o artă şi nu toţi cei care dansează în discoteci sînt balerini!) şi „cititorul postmodern”, adică „grăbit şi fragmentar” a existat dintotdeauna (dovadă atîţia comentatori care, citind, săvîrşesc o eroare aidoma celei a neştiutorului care cumpără, pentru petrecerea pe care-o dă cu ocazia tăierii porcului şi ca lumea să aibă muzică de dans, un disc cu cvartetele lui Beethoven). Cît priveşte „seducţia”, asta e o altă mîncare de peşte şi ar merita o discuţie mai amplă decît a noastră, aici. Pentru că orice operă de artă e un continuu joc al artistului, care stabileşte regulile, cu celălalt. Acesta din urmă încearcă să cîştige (să descopere cine-i criminalul) dar autorul e mereu mai năstruşnic decît el, ca-n fugile lui Bach unde ştim precis ce va urma, mereu uimiţi că ceea ce urmează respectă regula (fără de care nu mai e joc şi totul devine plictisitor) dar într-un mod mereu neaşteptat (altmiteri jocul ar fi iarăşi plictisitor). Acest joc care se desfăşoară în celelalte arte (cu excepţia teatrului) pe un singur plan (sau pe un număr foarte restrîns de planuri: armonie-contrapunct, formă-culoare), devine de-o uluitoare bogăţie în literatură unde tipurile de „seducţie” (de uite popa nu e popa) sînt, datorită ubicuităţii semnului lingvistic, de o infinită diversitate – şi ar fi o greşeală profesională ca scriitorul să nu se folosească de cît mai multe şi mai diverse tertipuri. Altminteri ar fi la fel de ridicol ca acele persoane care cîntă la pian cu un singur deget.

 

            A scrie şi a publica în zilele noastre o carte de mari dimensiuni, de peste 400 de pagini, e nu numai un lăudabil efort de creaţie, dar şi un alt risc financiar, atît pentru editură, dar şi pentru dvs. … Dincolo de acestea, aş vrea să vă rog să ne spuneţi cum a fost receptată ediţia franceză de către public şi mai ales de către critică?

            Ba nu, din contră, e un act de generozitate. Orice scriitor („care se respectă” sau „demn de acest nume”) trăieşte cu iluzia (deşartă) că cititorul îi va spune că-i pare rău c-a ajuns la sfîrşit. Şi cum nu poate să-i ofere un bis, din gentileţe, lungeşte ciorba, încercînd totuşi să nu sară peste cal. Lăsînd gluma la o parte, trebuie spus că dimensiunea unei cărţi e determinată de complexitatea structurii. Fiecare temă, contratemă, variaţie, are nevoie de un spaţiu ca să se afirme, să se dezvolte, să se poată întîlni cu o altă temă, care şi ea îşi are etapele ei. Există cărţi preludiu şi fugă, cărţi sonată pentru un instrument sau două, iar romanul (bun, rău, reuşit sau nu) e o simfonie care are nevoie de mai multe pagini decît o romanţă (care şi aceasta ne poate emoţiona pînă la lacrimi cît e ea de protozoarică – cuvîntul nu există, ştiu, dar din moment ce pricepeţi că e vorba de un organism unicelular…). Şi cum toate gusturile sînt în natură există cititori care iubesc cvartetele, alţii oratoriile iar unii amîndouă aceste forme muzicale. Eu ce alta vă pot spune decît că încerc să respect regulile genului şi să aplic corect canoanele multiplelor contrapuncturi ale romanului.

Cît priveşte „receptarea” acestui roman jandarm la apariţia lui în Franţa, acum treizeci de ani, nu prea ştiu ce să spun. Vînzările (de care nu-mi dau seama decît după sumele care-mi revin ca drept de autor) nu trebuie să fi depăşit cîteva mii de exemplare, dar ele nu reflectă decît în parte calităţile sau neajunsurile cărţii pentru că depind de forţa de impact a editurii, de cît de prezent e autorul în actualitate (fusesem, cu cîţiva ani înainte, eroul „afacerii Tanase”, o tentativă de asasinat politic care făcuse mare vîlvă, aveam o rubrică săptămînală în revista Medias, îmi reîncepusem activitatea teatrală: eram, cum se spune, în atenţia publică), de conjunctura literară, etc., etc. Criticile, din cîte îmi amintesc (ştiut fiind că e vorba de „jurnalism literar” destinat să stimuleze vînzările şi nu de ceea ce numim în România o „critică”,  adică de o analiză competentă şi atentă a textului), destul de numeroase (dar poate mă înşel: nu le citesc şi nu le păstrez decît rar, din nevoi publicitare) au fost mai degrabă laudative. Mă mărginesc să reiau fragmentele reproduse pe coperta a IVa a ediţiei române, primul din Telerama, revista cu mare audienţă a intelectualităţii snoabe, al doilea din Le Monde, un îndreptar care indică ce e bine de crezut şi de gîndit la Paris în mediile intelectuale cu pretenţii (progresiste, umaniste, cu drepturile omului între dinţi şi ţeapa intereselor partizane în fund). „Cei care speră să găsească în acest « roman jandarm » o cît de firavă urmă  a romanului poliţist de bază, cuminte şi romanţios, să caute altundeva bucuriile de anchetator prin procuraţie. Nu contaţi pe Virgil Tănase ca să vă ia de mînă şi vă ducă spre deznodămînt de-a curmezişul unui univers cîmpenesc şi paşnic, trăsnit, aproape din greşeală, de o crimă fioroasă. Fireşte, autorul vă ia de mînă, sau mai degrabă de nas, şi vă duce cu zăhărelul, cu preşul, cu maşina, cu vaporul, cu avionul, cu ce-i trece lui prin cap. Dar nu ca să vă scoată la liman ci ca să vă îmbrobodească într-o tărăşenie de să mori de-a-n picioarelea şi culcat, să tot mori şi să tot învii ca s-o iei de la capăt. […] Virgil Tănase face literatură din orice. Îşi ia inspiraţia din ce-i cade la mînă. Malaxează, frămîntă şi realul devine cu totul altceva decît am crezut că este. Văruieşte cu vopsele delirante decorul searbăd al vieţii noastre de zi cu zi. Roman picaresc, roman poliţist, roman de spionaj, roman de rîs pînă la lacrimi…, într-un cuvînt « roman jandarm ». O carte zemoasă, jubilatorie, o carte de benzi desenate halucinogene care te năuceşte într-un asemenea hal că-ţi spui: românii ăştia sînt cu desăvîrşire nebuni.” (Michèle Gazier, Télérama). „Lagune mucede, peisaje tropicale, imobile de lux de la Paris, parkinguri lugubre, nenumărate imagini de tot felul se telescopează în acest thriller unde o moarte sprinţară dansează tango cu personaje de-o consistenţă moale, neliniştitoare, din carton presat… Din aceste jocuri stilistice şi de oglinzi musteşte o profundă lehamite de viaţă, o anxietate existenţială pe care umorul debordant al autorului o face suportabilă, un umor straniu pentru că-n spatele lui se simte o nesfîrşită disperare.” (Edgard Reichmann, Le Monde)

 

            La final, dincolo de mulţumiri pentru acest interviu, vă adresez şi invitaţia să alegeţi un fragment din cartea dvs., drept invitaţie la lectură…

            Maşina străbătea netulburată La Beauce cea plină de grîne, indiferentă la zbuciumările fetei de pe bancheta din spate care, în loc să se gîndească la prima zi de şcoală şi, mai tîrziu, de universitate, aştepta cu nerăbdare să ajungă la periferia Parisului unde, luînd o poziţie neglijentă care-i descoperea abundent pulpele slăbănoage, se bucura să constate în privirile celor care-o priveau din înaltul unui autobuz de mahala sau din cabina unui camion pofta sălbatecă pe care-o stîrneşte în orice proletar o femeie care circulă într-o limuzină cu şofer. Iată de ce, chiar şi mai tîrziu, Fernande de Puantalbec n-a resimţit niciodată plăcerile la care rîvnea în braţele celor din mediul ei, ale căror asiduităţi, prefăcute sau pur şi simplu animale, erau, s-ar putea spune, mecanice, bărbaţii fiind o specie de lighioane care, odată porniţi, nu mai ştiu cu cine se culcă, bucurîndu-se la fel, îşi spunea ea, de-o descendentă din mareşalii Franţei, de-o purcea consimţitoare sau de-o masă de biliard şi ea înzestrată cu mai multe găuri. Bucuriile femeii fiind îndeosebi morale şi imaginative, Fernande prefera să dăruiască farmecele cîte le avea cuiva ca S., din îmbrăţişarea căruia se smulgea cînd acestuia îi era lumea mai dragă ca să-i spună cu o voce dulceagă: „Ticălosule, te ştiu eu cine-mi eşti şi ce-nvîrteşti şi într-o zi tot am să te trimit la başcă pentru douăzeci de ani…”, după care îi şoptea la ureche un secret de stat care, ca întotdeauna, nu e un secret decît pentru bărbaţi. Izbucnea apoi într-un rîs de porţelan, rîsul unui clopoţel de argint lovit de-o ploaie de pietriş, care-n minutele următoare se transforma într-o cupolă uriaşă pe care băteau toaca simultan o sumedenie de sentimente obscure, acumulate în sîngele femeilor încă de cînd prima dintre ele, care poate că nici nu era cu adevărat o femeie, a simţit că se desprinde de pămînt şi, purtată de muzicile divine care-i ciocăneau în creier, eliberîndu-se de toate cele ale lumii, a născocit dragostea lumească. Preţul acestei formidabile eliberări a fost o nedesminţită înrobire, supusă domnului şi stăpînului ei, devenit prin forţa lucrurilor principalul ei duşman, care trebuie hărţuit, rănit şi sfărîmat, cu condiţia să nu-l înfrîngi niciodată căci căderea lui ar restitui femeia regnului animal de care doar iubirea ne deosebeşte…, uneori…, în parte.

Altminteri, pentru că tinerii nu se pot afirma decît distrugînd şi pentru că nu pot distruge decît ce au la îndemînă, adică familia, clasa socială, poporul căruia îi aparţin şi-n ultimă instanţă chiar pe ei înşişi, nu e de mirare că tînăra Fernande s-a înhăitat exact cu cei care, urîţi de mediul ei, îşi dăduseră drept misiune să-l distrugă. Fericirea ei era cu atît mai desăvîrşită cu cît dobîndea astfel o putere pe care n-ar fi putut-o nicicum avea altminteri, oamenii mediocri neputînd străluci decît prin crimă şi josnicie: e mai uşor să te distingi  împiedicînd buna desfăşurare a unei competiţii decît s-o cîştigi! Relaţia Fernandei cu S. se construise pe această bază care, deşi nesănătoasă, era trainică pentru că întemeiată pe sentimente adevărate. Legătura lor dura de ani de zile, spre mulţumirea amîndurora, el apreciind informaţiile care-i veneau aproape de la sursă, ea satisfăcută să aibă la cheremul ei pe cineva suficient de interesat ca să-l poată chinui după plac, cerîndu-i lucruri umilitoare şi absurde, adesea periculoase, fără să-i fie teamă că-l va pierde.

De aici pînă la crimă, fie şi numai în calitate de complice, e un hău nemărginit şi ne putem pe drept cuvînt întreba ce a îndemnat-o pe Fernande să-l treacă fără să ezite şi fără-şi piardă surîsul maliţios devenit proverbial în mediile guvernamentale unde, puşi în faţa acestui mister, oameni importanţi se întrebau dacă este expresia unei incapacităţi de a se concentra, a unei tîmpenii congenitale sau semnul prevestitor al unor ticăloşii ticluite în culisele puterii de inamicii lor politici şi de care Fernande aflase prin indiscreţiile fratelui său. O ispitea şi cîştigul, fireşte, nu atît pentru că de la o sumă în sus viaţa unui om nu mai face două parale, mai ales că, la veniturile ei, tot ce i se putea oferi era un mizilic, cît din respect pentru bani care, cînd începi să-i dispreţuieşti, înseamnă că revoluţia bate la uşă. Îi displăcea, fireşte, să ucidă cu mîna ei. Avea însă la îndemînă cîţiva executanţi vulgari, S. fiind unul dintre ei, de care se putea folosi, plăcîndu-i şi ideea că astfel încurcă iţele intrigilor politice, ca atunci cînd îţi faci mat adversarul cu un pion sau un nebun pe care inamicul nu l-a băgat în seamă şi care, la momentul oportun, apărut de nu se ştie unde, înfige brişca în regele alb sau negru, sau, din punctul de vedere al Fernandei, în amîndoi. Trebuie de asemenea ţinut cont de faptul că adesea, în drumul lor spre culme, oamenii ambiţioşi ajung să meargă pe cărări de munte atît de strîmte, atît de îngust săpate-n stîncă încît nu poţi face stînga-mprejur decît cu riscul de-a te prăvăli în prăpastia căscată la picioarele oricui se saltă de la nivelul mării. Nu-ţi rămîne decît să mergi înainte, tot înainte, ştiind că pînă la urmă tot vei cădea pradă fălcilor de granit care, din vale, clănţăne aşteptînd nerăbdătoare să dumice carnea şi sîngele tău.

Revista indexata EBSCO