May 23, 2018

Posted by in EDITORIAL

Cassian Maria SPIRIDON – Iacob Negruzzi la Convorbiri literare (II)

Cu anul al VI-lea revista devine lunară şi îşi va păstra aceeaşi ritmicitate pînă în iunie 1944, cînd va fi interzisă de ocupantul sovietic. La reluare, în mai 1970 îşi va păstra ritmicitatea, iar din 15 ianuarie 1972, sub conducerea lui Corneliu Ştefanache, redevine bilunară, pentru ca apoi, de la primul număr din ianuarie 1974 să redevină lunară, ritmicitate păstrată pînă la începutul lui februarie 1990, cînd noua echipă instalată în manieră revoluţionară o transformă într-o foaie săptămînală, cu joia ca zi de apariţie, urmată de mari sincope şi intervalele variabile în frecvenţa  apariţiilor. Din ianuarie 1996, cînd va prelua revista actuala echipă redacţională, Convorbirile  redevin lunare în formatul din perioada ieşeană (21×47) dintre martie 1867 pînă în martie 1885, mutată la Bucureşti îşi schimbă formatul (16×24), format care va mai suferi diverse schimbări.

În 1872 directorul foii junimiste se va căsători cu Maria Rosetti (sora acesteia, Ana, se va căsători cu Titu Maiorescu), care graţie atenţiei şi grijii acordate soţului ei şi activităţii acestuia, va fi onorată după obiceiul Junimii – cu supranumele de „Consoarta Convorbirilor”.

În continuare este prezent în paginile revistei (pe care cu atîta abnegaţie şi pricepere a ştiut să o păstreze şi perpetueze în prima linie a publicisticii literare şi ştiinţifice româneşti), cu poezii, satire, scrisori şi notiţe literare şi critică, pagini dramatice, necrologuri, idile etc. etc. multe şi din obligaţia de a umple cu slovă albă albele bărăgane (E. Lovinescu) ale foii în lipsa colaboratorilor, cărora cu atîta insistenţă le solicita colaborarea nu întotdeauna, din cîte observăm, încununată cu succes.

În mai 1872, revista publică Mişcarea literară în România liberă, asumat Redacţia – semnătură sub care aproape sigur se află condeiul lui Negruzzi. Ce-i de remarcat din statistica asupra mişcării publicistice europene este  situaţia întristătoare a României, care se afla cu privire la mişcările ideilor mari, generale, pe scara cea de pe urmă a popoarelor Europei.

Semnatarul nota şi motivaţia acestei nefericite poziţionări, una în siajul celor maioresciene din În contra direcţiei de astăzi: „Cau­sa este aiurea, este în lipsa de interes, chiar în sfera cultă, pentru asemene chestiuni; este o lipsă nu în cîtimea ci în calitatea culturei noastre, lipsă ce provine, după cum credem, din trei cause principale: 1) o creştere şi o învăţătură uşoară şi superficială, prin care nu se trezeşte în sufletul tinerimei interesul pen­tru lucrurile mari; 2) predomnirea egoismului în viaţa noastră privată, din causa nestabilităţei vieţei noastre publice, care împinge pe individ să-şi asigure existenţa materială, neştiind ce o să-i aducă zioa de mîni; 3) lipsa senti­mentului naţional şi a iubirei de ţară, care-l lasă nepăsător pentru interesele cele mari ale ţerei. De aceea puţini se interesază de lu­crurile cele mari omeneşti, şi mai puţini se o­cupă cu ele.

Această mişcare literară a noastră, cît e de slabă, mai are încă o lipsă fundamentală. Într-adevăr, pe lîngă multe ramuri de desvoltare pe care nu putem să le cerem de la un popor începător, sînt cîteva care nu pot să lipsească din nici o desvoltare sănătoasă, aceste sînt interesele religiunei, a creşterei şi învăţămăntului şi acele materiale sau eco­nomice”.

Începe a publica Satirele, Scrisorile şi Epistolele, pe lîngă Copii de pe natură. Sînt satirizate diverse moravuri ale epocii. Finalul la Satira VI este edificator asupra umorului poetic şi abordării diverselor tematici de moralistul împătimit Iacob Negruzzi: „Ş-apoi a mele versuri cu ce s-ar mai hrăni/ Cînd ei şi alţi ca denşii din oameni ar lipsi? N/’ar mai ave satira nemărginitul preţ/ De-a spune adevărul în tonul ei glumeţ./ Dar nu me tem de-aceasta: pămîntul căt nu piere/ Materia-i nesfîrşită, e slab a mea putere:/ Precum ciuperci pe cîmpuri: au fost, vor fi şi sînt/ Figurele cîntate în veselul meu cînt”.

Epistolele sînt adresate Către Elisabeta Doamna, Către Alecsandri, Către Maiorescu… Citim în epistola adresată lui Maiorescu în 1879 astfel de versuri: „Pe pergament cu semne în veci nepieritoare/ Preumblă a ta pană, şi gîndul cel bogat/ Din neam în neam cu grijă şi dor va fi păstrat!” (vol. II, I. Negruzzi).

Din martie 1877 începe a-şi publica Scrisorile, în număr de cinci, semnalate cu îndreptăţire şi de Maiorescu în studiul său Neologismele, publicat în 1881. Negruzzi se ridică în apărarea limbii, în contra celor care vor să  latinizeze cu orice chip limba, în contra germanismelor, în genere în contra tuturor stricătorilor de curată limbă românească, a tuturor celor care apelează la neologisme şi cînd nu este neapărat necesar. În finalul Scrisorii V şi nu doar aici, avem o observaţie de evidentă actualitate: „Aşadar ziceri nouă de soiul celor arătate mai sus nu le putem izgoni din limbă, şi chiar dacă am pute, fineţa nuanţelor fiind o bogăţie a limbei, nu ar tre­bui să le izgonim. Dar pe de altă parte a lăsa să urmeze domnia desăvîrşită a anarhiei care ne primejduieşte frumuseţa, bogăţia şi originalitatea lim­bei noastre este o crimă împotriva căreia trebuie să se ridice orice, cugetător care-şi iubeşte limba şi ţara”. (vol. II. I. Negr.)

Foi căzute, publicată în decembrie 1876, este o aplicată trecere în revistă a foilor ce au apărut şi dispărut în anii de cînd Convorbirile îşi afirmă prezenţa constantă pe piaţa ideilor. Sînt comparate cu frunzele ce toamna se usucă şi cad din ramuri una cîte una: „Trecură încă doi ani şi se deşteptă în sfîrşit şi capitala României din letargia intelectuală în care zăcea de timp îndelungat. Văzînd că înaintea ei Botoşanii şi Romanul – nemaivorbind de laşi – încercaseră să publice foi literare, ea îşi zise că i-a venit şi ei momentul şi deodată începu a ne trimite broşure peste broşure cu tot soiul de nume.

Într-un tîrziu ne veni în adevăr încă un al doilea număr; şi cînd eram să începem tocmai a ne lămuri despre meritul foilor, ele reposară de moarte subită. De ce au apărut, de ce au dispărut – nimeni nu ştie!”.

Este, cum specifică, o oglindire a stării literaturii şi ştiinţei în România în lungul răstimp de zece ani.

Foamea de manuscrise a lui Negruzzi este creionată în Amintiri de la Junimea din Iaşi de George Panu fără un anumit scepticism. Invitat de A.D. Xenopol, Cernescu, Tasu şi Lambrior să-i însoţească la întîlnirile de vineri de la Junimea se arată iniţial reticent la toate argumentele lor: „Bine, adăugeam, dar eu am atacat pe aceşti oameni, pe Maiorescu şi pe Iacob Negruzzi în special?

– Nu te îngriji nici de asta. Mai întîi Maiorescu nu se uită la asemenea nimicuri, poate nici nu ştie că l-ai atacat…

– Aşa e, dar ştiu eu…

– Cît despre Jacques Negruzzi, continua Xe­nopol, este drept că-i mai pătimaş, însă are şi el o patimă, mai mare decît toate, aceea de a avea cît se poate mai mulţi colaboratori la Convorbirile literare. E destul să-i dai un articol la Convorbiri, ca să se împace cu tine pentru tot restul vieţei”.

Pare că nu era departe de adevăr, vasta lui corespondenţă este mărturie, o corespondenţă pusă cu prioritate în slujba scriitorilor şi a Convorbirilor. Primele volume din Studii şi documente literare ale lui I.E. Torouţiu sînt dominate de schimburi de epistole între Iacob Negruzzi şi toţi marii colaboratori ai Convorbirilor literare. Primul volum apărut în 1931 îngrijit şi de Gh. Cardaş – celelalte vor rămîne strict în sarcina bucovineanului –, are ca dedicaţie: „Lui Iacob Negruzzi «Ale tale dintru ale tale» la al 90-lea an de viaţă. Respectuos omagiu I.E.T. şi Gh,C.”. Iar al II-lea, apărut în 1932, se dedică: „Memoriile lui Iacob C. Negruzzi «Ale sale dintru ale sale». Pios omagiu. I.E.T.

Multe şi admirabile scrisori a primit directorul revistei de la autori, mai toţi intraţi în istoria literaturii, a filosofiei şi a ştiinţei româneşti.

Vasile Conta, prezent cu poezii încă din primul număr al Convorbirilor, revistă care i-a publicat tot ce i-a propus; integral Teoria Fatalismului şi Încercări de metafizică, scria lui Negruzzi, din Napoli pe 22 decembrie 1876, între altele, nu fără autoironie: „Eu ştiu că articolul meu, cu toată quasi-noutatea lui, a scandalisat pe mulţi, şi a îmbătat pe toţi, nu prin cetirea lui (căci nimene nu are cap de stricat cu astfel de lucruri), ci prin presenţa şi tologirea lui stupidă dealungul Convorbirilor literare. Dar cel puţin aceasta te va învăţa de altă dată minte să mă mai invitezi să scriu şi eu ceva în Convorbiri. Şi ar fi de dorit să capeţi această minte; căci, la din contră, ai fi expus să ajungi a avea un singur colabo­rator, un singur abonat şi un singur cetitor: toţi trei representaţi de mine (asta am spus’o eu mai de mult, va zice D. Pogor). De aceea, o altă apariţiune a mea în jurnalul D-tale e problematică (foarte adevărat, vei zice D-ta). Şi poate că nu ar fi rău să încetez şi eu de a mai strica cerneala şi hîrtie cu pustichiiuri filosofice (aprobare generală)”.

În numărul pe mai 1882 Negruzzi publică necrologul lui V. Conta. Remarcabile sînt şi numeroasele schimburi epistolare între Ion Slavici şi Iacob Negruzzi. La fel ca mai toţi colaboratorii, de la Maiorescu, Eminescu, Duiliu Zamfirescu, Vlahuţă şi încă alţii, mai puţin Caragiale, îi vor da mînă liberă directorului revistei să intervină în textul propus acolo unde va crede necesar, şi Slavici, recomandat de Eminescu, îi comunică în finalul epistolei trimisă din Viena pe 27 aprilie 1871: „O rugare dară! Dacă totuşi se va publica studiul despre ma­gyari» vă rog, nu ştergeţi, nu coregeţi – ci chiar şi adăugaţi. Nu pentru mine, ci pentru «Convorbiri». Una mă linişteşte: studiul a trecut prin mînele destilatorie a lui Eminescu. Aşi merita însă ca să fiu aspru pedepsit pentru cutesarea mea: mi-am promis-o însă, cum că nu voiu mai lucra nimica nainte de a avea timp”. Din scrisorile prozatorului înţelegem că ajutorul financiar asigurat de Junimea şi de Negruzzi i-au salvat viaţa: „Precum ţi-am zis ieri, voi face şi examen pentru a putea fi profesor de limba şi literatura română. Nu-mi costă nici bani nici osteneală. Dacă ar fi să rămîn aici, acest examen nesmintit îmi va fi de folos.

În sfîrşit şi D-ta îmi dai sfatul să merg la Iaşi… Şi pe semne nici n’are să fie altcum: aici, izolat, ar putea să mă rod fără să fac ceva.

Vom vedea.

Boala mea este, precum am zis. Eu sperez, că o cură bună mă va lecui. Nu e vorba dar ca să desperez. Am avut numai şi am cîteodată momente în care mă tem ca să nu cad în desperaţie. Boala îmi slăbeşte puterile” (trimisă de la Arad pe 27 noiembrie 1873). De la Viena îi scrie pe 2 februarie 1874: „Azi am primit scrisoarea şi banii ce mi-ai trimis. Este de prisos, a-ţi mulţămi.

De cînd mă aflu în Viena, n’am văzut alte parale, afară de-acelea ce mi-ai trimis.

Astăzi sînt 7 săptămîni, dragă doamne, ca şi’n poveste, de cînd mă aflu în spital. Nici azi nu se poate însă calcula, cînd voiu putea scăpa de aici”. Iar pe 20 august 1874, imperativ, ca şi în alte epistole cere: „Te rog dar, – parale! Parale, şi în de curînd, – parale sub orice formă, orice titlu, numai parale să fie, căci crede-mă iarăşi am ajuns, unde românul zice «acuma nu e bine»”.

Şi totuşi, la fel ca Eminescu, se arată incomodat de postura de stipendiat continuu: „Nu sînt dintre oamenii, ce trăesc bucuros pe socoteală altora, nu chiar şi dacă n’aş cunoaşte povestea lui «Griguţă». Şti-mă dracul, – dar îmi mai place să pretind decît să cer. La lipsă primesc cu mulţămită ce mi se dă din inimă curată. Nu pot însă dormi, cînd ştiu c’am ajuns a fi sarcină pentru alţii. Şi să vorbim sincer, faţa mea cu faţa D-tale – încep a vedea, că eu pentru D-ta sînt o sarcină, un fel de «canon» lumesc. Mărturiseşte-ţi numai sincer: acea ce D-ta faci, trece peste bunăvoinţă. Eu nu ştiu, cel puţin nu mă jur, că fiind D-ta eu, de ce D-zeu să te ferească! şi eu D-ta, – zic nu mă jur, că dac’ ar fi aşa, şi eu aş face pentru D-ta, ce D-ta faci pentru mine. – Vei afla, că asta trebe să fie pentru mine o simţire neplăcută, simţire, de care aş dori să scap cu orice preţ. Aş dori să pun capăt unui raport, ce atît pentru D-ta, cît şi pentru mine a devenit nesuferit. Sîntem oameni cuminţi: să nu cercăm a ne amăgi. Eu nu mă îndoesc de bunăvoinţa D-tale; D-ta, te rog, nu te îndoi de sinceritatea mea. – În zadar este bunăvoinţă, unde-i numai ea singură, nu este destul. În puţini oameni este mai multă bunăvoinţă şi mai puţină făptuire decît în mine. Pentru-că între una şi alta este lumea şi adevărul hîdos.

Prin aceste nu voiesc să zic, că resignez la ajutorul ce primesc p’in ostăne-ala D-tale. Nu mai puţin nebun decît ingrat aş fi, dacă aş zice-o. Zic însă, că m’aş bucura, dacă aş putea să resignez cît de curînd.

Ai scris D-lui Maiorescu în interesul meu. Îţi mulţămesc. Nu uita însă, că D-sa este ministru. Pe lîngă toată bunăvoinţa va fi silit să facă înainte de toate, ce este dator. Eu cred c’ar fi mai bine dac-aş putea primi vr’o bursă regulată, precum primesc alţi «perde vară». Nu ştiu însă unde şi în ce chip s’ar afla vr’una de dat. Iară nu se poate aşa, să nu ne «buciumăm mult, că, zău! nu e d’acui drag. Tot se va afla şi pentru mine un locşor, chiar şi dacă n’ar fi fost. Vă încredinţez, că în mine daţi de un om, care n’are să vă facă de ruşine, ori unde îl veţi pune.

Deocamdată te rog însă trimite-mi parale. Tot vorba cea scurtă”.

În 7 octombrie 1874 îl anunţă că s-a întremat şi va urma invitaţia de a veni la Iaşi.

Aflat în Bucureşti, redactor la Timpul, alături de Eminescu şi Caragiale, la solicitarea lui Negruzzi, pe 14 decembrie 1877 îi scrie: „Pentru ca să Vă vorbesc de Eminescu, el lucrează cu zel, şi cu mai multă bună credinţă decît mine. Nu îi strică decît lipsa de lemne de foc”. Iar pe 20 ale aceleiaşi luni aflăm amănunte importante asupra demersurilor de a trimite fotografii pentru albumul Junimii: „Nu am avut încă vreme să vorbesc cu D-l Maiorescu despere hotărîrea privitoare la Albumul «Junimei». Cred însă, că atît D-l Maiorescu cît şi D-l Rosetti vă vor trimite portretele sale. Eu şi Eminescu nu vi le putem trimite, ar trebui să ne «posăm», pentru-ca să ne «posăm» ar trebui ca să avem bani, iară pentru ca să avem bani, ar trebui să ne trimiteţi D-voastre din Iaşi. Lucrul e dar pe cît se poate de lămurit: bani şi earăşi bani, bani cu atît mai mult, cu cîte iarna şi serbătorile ne sînt în spate. Eu, de exemplu, nu am văzut bani de trei luni.

Altminteri idea iar fi minunată! – Dar, «Şi-aici e vorba de chimir»”.

În 8 februarie 1878, cînd Războiul de Independenţă era spre final, iar, între altele, Slavici răspunde şi la solicitările disperate ale lui Negruzzi de a primi noi colaborări: „Eminescu zice, că Vă trimite poesiile. Pe această promisiune nu dau însă nimic. D-l Maiorescu zicea că are să Vă trimită cîteva din poesilile cetite aici, dintre care îndeosebi una îmi pare minu­nată. Era vorba să vi se trimiţă traducerea foarte bună a lui Ruy Blas, făcută de Olănescu şi o poveste o lui Teodoreseu, una din cele mai bine scrise poveşti române, dacă nu chiar cea mai «formgerecht».

Despre politică nu îţi pot scrie nimic. Tot ce ştiu, stă scris în «Timpul», unde îndeobşte stă foarte puţin scris. Dacă-i vorba, noi sîntem cei mai reservaţi ziarişti de pe faţa pămîntului”.

Şi urmează o dramatică şi emoţionantă confesiune: „Părerile mele particulare despre situaţie îţi vor părea exage­rate, cum le par celor mai mulţi din cunoscuţii şi prietenii mei. Poate că văd toate lucrurile mai lămurit, poate că le văd în dimensiuni mai mari, poate că fantasia mi le arată mai grele decît sînt: cînd însă Ruşii au călcat pe pămîntul Moldovei, eu, care nu sînt nici muntean, nici moldovean, am plîns ca un copil trei zile într’un şir, fără ca să ştiu pentru ce.

Îmi era ruşine că sînt român şi îmi venea să nebunesc, cînd trebuia să văz, că nimeni nu înţelege, nu simte ruşinea mea. Acum, după ce s’au petrecut atîte lucruri nemaipomenite, văd mai lămurit şi nu mai plîng. În întregul război nu mai e vorba de statul român, ci de poporul român, nu mai e vorba de interesele materiale ale unui stat, ci de aceleia morale ale unei naţiuni. Ruşii şi îndeobşte slavii vor să ne sgudue conştiinţa naţională şi să ne lipsească de credinţa în trăinicia noastră proprie, vor să ne înjosească, vor a face, ca nouă înşine să ne fie ruşine de românitatea noastră. Şi, în sfîrşit, în mare parte şi-au ajuns scopul: ce eu simţ astăzi, vor simţi cei mai mulţi români peste cîteva luni, ori cîţiva ani, dacă mai curînd ori mai tîr­ziu nu ne vom ridica, la înălţimea situaţiei. Viaţa noastră publică este o viaţă purtată de canalii şi, să nu ne facem ilusii, un popor, în care canaliile pot stăpîni, este un popor pornit spre desfacere… Şi dacă e vorba să spui drept, eu unul încep a desnădăjdui; toată nă­dejdea nu am perdut-o însă, căci dacă aş fi perdut-o, viaţa mea nu ar mai avea nici un înţeles”.

Nu pare a se fi schimbat nici astăzi mare lucru, mai ales în partea românească de peste Prut, iar cît priveşte politicienii, şi aici şi peste rîu, stăm la fel de catastrofic şi în prezent.

Şi tot în legătură cu Slavici, merită citat un fragment dintr-o scrisoare trimisă de Ion Creangă către Frate Slavici, din Iaşi, pe 21 octombrie 1878: „Îţi mulţumesc din suflet pentru broşura ce mi-ai trămis – ca fiu din popor, admit în totul părerile D-voastră; nu m’am putut opri de a vărsa lacrămi, văzînd nenorocirea ce ne ame­ninţă în viitorul ţării şi al copiilor ei! Şi cu atîta mai mult am simţit, cu cît de mic copil am văzut vicleşugul acestui neam… îndărătnic şi risipitoriu la ce ţinteşte…

Dar oamenii noştri de stat!… Ochi au şi nu văd; urechi au şi nu aud, căci totdeauna au luat cărbunele cu mîna sărmanului ţăran, care la urma urmelor tot el a plătit gloaba. Vorba ceea, «Capra b… şi oaea trage ruşine». – De-ar şti boii din cireadă, ce mînă becisnică îi duce la tăetoare! – Dar nu ştie sărmanul dobitoc şi de aceea tace şi rabdă! duce în spate toate sarcinele şi hrăneşte pe netrebnicii, cari îşi rîd de dînsul! Păstori nu-s şi cînii lipsesc. Ş’apoi ştii că într’un sat fără cîni, se plimbă mi­şeii fără băţ…

Noi cari am gustat amarul, să dispreţuim pe oamenii cei ce lucrează fără de lege, şi să nu ne însoţim cu aleşii lor – pentru a luă pînea din gura fiilor şi a o arunca Cînilor.

Cred că-i destul o măciucă la un car de oale”.

De un la fel de înalt interes sunt epistolele de la redactorul foii către prozatorul transilvan. Citim în scrisoarea trimisă pe 7/19 nov. 1873 de la Iaşi, către Iubite Domnule Slavici: „Îţi trimit odată cu această scrisoare 4 galbeni şi 3 Napoleoni sau în florini [5,20 galb. 9.10 Napoleoni] 48 fl. 10 cr. Precum îţi anunţasem subvenţiunea fiind de 8 (poate 9) galb. pe lună cu în­ceperea dela 1/13 Noembrie 1873, ţi-am trimis-o pe 3 luni înainte adică pînă la 1/13 Fevruarie 1874. Ştiu că este un ajutor foarte mic, foarte neînsemnat, dar în sfîrşit este un ajutor. Chiar şi pe acesta am avut muncă şi pierdere de timp pentru a-i organiza şi fiţi bine încredinţat că împovărat de multiple ocupaţiuni precum sunt, numai amicia ce simt pentru D-voastre şi speranţa în talentul ce arăţi ea scriitor m’a silit să alerg pentru a vă crea acest ajutor. Dacă precum sperez te vei însănătoşi în curînd socot că acel întîi lucru ce ai trebui să faci este examenul ce ai încă de trecut. Îţi trebue numai decît o diplomă de ştiinţă. Mai pe urmă, toţi pe cîţi i-am consultat sînt de părere că trebue să vii în Iaşi. Aceasta pentru doue motive, întîi că, găsind aici un post de profesor pentru care te-ai adresa întîi la institutul academic, vei avea de îndată o carieră şi mijloace de existenţă şi apoi fiindcă vei fi într’un cen­tru de activitate literară care poate îţi va da un nou îndemn. Mai adaog încă un cuvent serios: numai aici vei înveţa a vorbi şi a scrie româneşte. Nu ştiu care este causa, dar D-voastre pe acolo aveţi un mod de a vă exprima ideile cu totul altul decît pe la noi şi cu toate aceste, ce este mai simplu şl mai limpede decât limba românească”.

Iar pe 18 decembrie 1877, cînd prozatorul era redactor la foaia conservatoare, citim cîteva observaţii ale lui Iacob Negruzzi, bine aplicate, dar şi despre starea sănătăţii sale: „Să venim la Timpul. El e foarte mult cetit la noi. Articolele Icoane vechi şi noue au fost găsite minunat scrise şi minunat cugetate. S’a recunoscut în Junimea de îndată pana lui Eminescu.

Saraca Junimea! Cît de bine resumă un băiet cu talent diversele sale discuţii! – Causa pentru care scriu mai rar corespondenţă este – anotimpul. Eu sara Ia lumînare nu pot scrie din pricina slăbiciunei ochilor mei, şi în timpul celor cîteva ore în care ne bucurăm de lumina zilei mă opreşte cînd o trebuşoară, cînd alta – mai ales Convorbirile”.

Şi tot aici aflăm despre proiectatul Album al Junimii: „Pe de altă parte se face şi un Album al Junimei în care se vor găsi toate portretele tuturor membrilor Junimii de la început şi pînă acum, fără excepţie, cu morţi, cu cei ce ne-au părăsit, cu tot. Aşa dar D-ta, Eminescu, Nica aveţi să ne trimeteţi de urgenţă cîte doă fotografii busturi (Brustbilder), una pentru Album, alta pentru portret. Dacă Th. Rosetti, Mandrea, Maiorescu au portrete noi îi rugăm să ne trimită şi ei. În lipsă de alte do­sare sau arhive, albumul va forma istoria Junimei însemnîndu-se în el numele, anul şi locul naşterii fiecărui membru sau fost mem­bru viu sau mort de la anul 1863 pînă acum. Vă rog nu puneţi în saltarul uitării această cerere a noastră: propunerea a fost fă­cută de mine în Junimea şi a fost întîia şi singura propunere ce s’a primit la moment în unanimitate şi cu entuziasmul. Cine ştie dacă în viitor aceasta nu va avea interesul său! Nota bene. Por­tretele se aşază în album după rîndul intrării membrului respec­tiv în Junimea. Intrarea se consideră de cînd a început cineva a scrie în Convorbiri. În caz cînd persoana resp. nu scrie, de cînd a început a frecventa adunările societăţii! Să fi văzut ce ceartă era ieri în Junimea: fiecare susţinea că e mai vechi. Aşadar cît mai degrabă fotografiile!”. De aici putem dezlega raţiunea poziţionării membrilor Junimii în cunoscutele medalioane.

În 16 noiembrie 1875, din Iaşi, Veronica Micle trimite cîteva poezii, însoţite de o epistolă adresată către Onorabile Domnu Redactor, din care aflăm împrejurările debutului în foaia junimistă a iubitei Poetului: „Iertaţi-mi Vă rog îndrăzneala care o iau, aceea de a supune savantei Domniei-Voastre aprecieri, cîteva din micile mele încer­cări poetice.

În cazul dacă le veţi găsi prea slabe pentru a putea fi publi­cate în jurnalul Convorbiri Literare, pe care aveţi onoare al re­dacta, cu respect vă rog a mi le înapoia.

Primiţi Vă rog Domnule Redactor, cu această ocasiune asigu­rarea prea distinsei mele consideraţii,

VERONICA MICLE

D-sale D-lui Redactor al jurnalului Convorbiri Literare”.

Răspunsul va fi favorabil şi în numărul pe 1 decembrie 1875 sînt publicate primele poezii ale poetei în Convorbiri literare: În zadar privesc şi Drag mi-ai fost. Veronica Micle va fi o constantă colaboratoare a revistei, adesea publicată în acelaşi timp cu Eminescu.

Tot în numărul pe decembrie 1875, Iacob Negruzzi semnează o cronică elogioasă la noua ediţia a Poeziilor lui V. Alecsandri, proaspăt apărută la Socec et Co.

În februarie 1876 Convorbirile publică o a doua farsă a lui Hasedeu, La noi, semnată P.A. Calescu. Tot în capul directorului se sparg oalele, el va fi incriminat pentru noua scăpara zilei de a doua farsă în revistă. Inclusiv Slavici îl va atenţiona. Creangă, într-o scrisoare către Titu Maiorescu, din 10 noiembrie 1876, trimisă de la Iaşi, face o trimitere la acest episod printr-o simpatică ironie ce se revarsă şi asupră-şi: „Stimabile D-le Maiorescu,

Vă rog, trimiteţi povestea «Moş Nichifor» pentru ca s’o dau la tipar. Junimea din Iassi, într’o şedinţă a sa, pe la 12 noaptea, fiind cam somnoroasă – după obiceiul ei – a votat să se tipă­rească; poate mai mult pentru încurajare. Sau mai ştiu eu…, poate ca şi pentru: P.A. Călescu…

D-voastră cred că veţi fi rîs şi de mine şi de dînsa, şi cu drept cuvînt: pentru că este o copilărie, scrisă de un om mai mult bătrîn, decît tînăr; de bine, de rău, D-zeu ştie. Eu atîta ştiu numai, că am scris lung, pentru că n’am avut timp să scriu scurt. Dar ce am scris şi cum am scris, am scris”.

În octombrie 1879 începe colaborarea lui I.L. Caragiale la Convorbiri literare, cu O noapte furtunoasă, piesă citită la Junimea din Iaşi, cu prilejul Aniversării anuale a Societăţii. Vine de la Bucureşti însoţit de Maiorescu. Dramaturgul este între puţinii care îl ceartă pe Negruzzi şi nu-i permite nici o modificare în text. Citim în scrisoarea din 6 ianuarie 1880, trimisă de la Bucureşti: „Onorabile Domn, Bagă de seamă după acest vocativ că sînt necăjit…. Onorabile Domn, pentru ce mi-ai pus în numărul acesta scrisoarea, cînd ne învoisem amîndoi ca să rămîie pe luna viitoare? pentru ce dacă mi-ai pus-o, mi-ai pus-o aşa la coadă ca un fel de umplutură sau ca o belea? – pentru ce dacă ai vrut să mi-o pui ca belea – menţin cu­vîntul – nu mi-ai trimis a doa corectură, şi mi-ai lăsat opera plină de greşeli, greşeli compromiţătoare? – pentru ce să’mi văz eu opera între poeziile lui T.V. Ştefaniu şi ale lui I.V. Ştefaniu? – răs­punde pentru ce?

Eram hotărît să nu’ţi mai dau urmarea, dar d. Maiorescu mi-a citit o scrisoare, ba două, din partea d-tale, şi în care te arăţi a fi într’o nesucită poziţie. Eu cum sînt generos, nu mă lasă inima să te mai prigonesc. Îţi trimit pe a doa, am onoarea însă să-mi formulez nişte condiţii, fără de care nu voi să mai apară ceva de mine în Convorbiri. Iată condiţiile: Să’mi trimeţi două corecturi şi să mi se execute toate însemnările făcute de mine; apoi să mi se pună în foaie oriunde, numai nu între I.V. Ştefaniu şi T.V. Ştefaniu. Scri­soarea a doua, schimbîndu-se numai titlul şi iscălitura cum am în­semnat eu, să se culeagă tot cu garmond ca cea d’intîiu, şi să se aşeze şi pagina tot în coala din urmă.

Salut respectuos pe d-na Negruzzi, asemenea pe toţi domnii din Junimea în deosebi pe d-nii Pogor, Gane, Naum, Carp, Misir şi chiar pe dumneata.

Mă rog nu mă mai batjocori.

Al d-tale

I.L. CARAGIALE”

Cei doi, Iacob Negruzzi şi I.L. Caragiale, vor scrie împreună piesa Hatmanul Baltag, publicată în Convorbiri literare, începînd cu numărul pe mai 1884, sub titlul Hatmanul Baltag. Operă bufă, în 3 acte şi 5 tablouri (Muzică de Ed. Caudella). Va fi prezentată în premieră la Teatrul Naţional din Bucureşti în 1 martie 1884.

Tonul epistolar se mai îmblînzeşte dar se păstrează la fel de ludic şi din vîrful peniţei, cum aflăm din scrisoarea de pe 4 februarie 1883, expediată din Bucureşti, care se deschide cu: „Onorabile, Mai întîiu nu lipsesc a cerceta despre scumpa Dv. sănătate şi doresc ca mica mea epistolă să vă întîmpine în momentele cele mai ferici; căci eu, din mila Creatorului, mă aflu în cea mai deplină mulţumire, fizicaminte, moralminte şi intelectualminte; nu pot însă, vai! a zice tot aşa şi dintr’un punct de vedere mai important cu mult – adică pungaminte vorbind. Aceasta chiar mi-a întîrziat şi mie călătoria ce trebuia s’o fac încă dela ianuarie 25 st. n. spre a două capitală a noastră”.

După ce îl anunţă că va veni cam peste zece zile la Iaşi pentru a lucra, deducem la Hatmanul Baltag, se înţelege şi cu autorul muzicii, Eduard Caudella, încheie cu: „Pînă atunci, rog a arăta Doamnei Negruzzi respectoasele mele salutări. Domnilor din Junimea asemenea, după vîrstă şi importanţă,

Iar eu rămîn ca totdeuna.

Al D-v mai mic colaborante

Inspector I.L. CARAGIALE”. Iar după cîteva P.S.-uri semnează: Sincer Stimatoriu. Caragiale.

Pe 28 martie 1881 Iacob Negruzzi este ales membru al Academiei Române. La 39 de ani accede în cel mai înalt for ştiinţific al Ţării, cu sprijinul lui T. Maiorescu şi V. Alecsandri. Ultimul îi scria pe 10 martie 1881: „Avem trei posturi vacante la Academie. D-ta eşti candidatul meu pentru unul din ele. Bine ai face de a-i trimite Academiei colecţia completă a Convorbirilor”. Revista prezenta pentru bardul de la Mirceşti argumentul hotărîtor întru alegerea în Academie şi mai puţin opera; revista pe care a condus-o exemplar, pînă la sacrificiu de sine, inclusiv al propriei creaţii.

O constatare: toţi cei aflaţi la cîrma Convorbirilor literare, de la fiinţare pînă în iunie 1944, cînd ocupantul sovietic o interzice, sînt sau devin membri ai Academiei Române, realitate care după reapariţia din mai 1970 nu se mai repetă.

Cu numărul pe aprilie 1880 debutează fabuloasa Corespondenţă dintre D-nii Vasile Alecsandri şi Ion Ghica. Din numărul de scrisori dintre Ion Ghica şi Iacob Negruzzi s-au păstrat două semnate de primul, în care aflăm amănunte de interes asupra raporturilor dintre cei doi şi parcursul publicării, inclusiv în volum, a corespondenţei celor doi mari scriitori. Din Londra, unde Ion Ghica era la acea oră ministru plenipotenţiar al României, îi scrie pe 12 iulie 1884: „Scumpe Domnule Negruzzi, V-am expediat astăzi dimineaţă o scrisoare destinată cetito­rilor de la Convorbiri, vă rog să o cetiţi înainte de a da tipografului D-voastră, şi de a-i aduce cîteva trăsături de condei pe ici, pe acolo, cu cît va avea mai multe trăsături de condei, cu atît va fi mai bine. Dacă nu o găsiţi pe placul d-voastre, înapoiaţi-mi-o.

In tot cazul, vreau să vă rog, că ea să fie publicată fără nu­mele autorului, totuşi adresată Domnului Alecsandri. Scrisoarea conţine multe numere a căror cercetare n’are valoare, decît în­trucît ele sînt exacte, este necesar să le recomandaţi special atenţiei şefului D-voastră de lucrări.

Profit de ocasie pentru a vă repeta asigurarea celei mai destinse consideraţiuni.

ION GHICA

P.S. Vă rog să-mi trimiteţi ultimele trei numere din Con­vorbiri.

După moartea acestui brav Colonel Alecsandri, n’am putut să mi le procur, el avea totdeauna bunăvoinţă, bravul amic să-mi trimeată exemplarul său”.

Acest transfer al Convorbirilor de la un cititor la altul argumentează suplimentar interesul arătat revistei, dar şi cît de largă era aria ei de penetrare în rîndul celor cu adevărat interesaţi. Şi nu erau puţini, cum credem că nici astăzi nu este altfel.

Din a doua scrisoare, de la 18 iulie 1886, tot de la Londra expediată, aflăm amănunte privind editarea schimbului epistolar dintre Alecsandri şi Ghica: „M’am gîndit să fac o ediţie în 2 volume a scrisorilor mele către Alecsandri, cari au avut onoarea să apară succesiv în Con­vorbiri literare, şi în acest scop, am crezut să scriu cîteva cu­vinte de introducere pe care v’o expediez cu poşta de azi, dacă le credeţi demne de atenţia cetitorilor revistei D-voastră, puteţi să dispuneţi de ea, în caz contrar, înapoiaţi-mi manuscrisul”.

Se va publica în 1887, într-un singur volum, cu titlul Scrisori către V. Alecsandri.

Într-o scrisoare adresată bunului şi vechiului său prieten Al. Gregoriady Bonachi, pe 17 martie 1881, este de remarcat interesul şi acribia lui Iacob Negruzzi de a găzdui în revistă texte de mare actualitate ştiinţifică prin apel la specialiştii în domeniu, chiar dacă textul i-a fost propus de un vechi apropiat: „De la început am dat articolul filologic ce ai scris contra lui Cihac D-lui Lambrior, care e poate cel mai serios filolog român, ca să-l cetească şi să-şi [dea] părerea dacă s’ar pute publica în Con­vorbiri. Negreşit că, dacă scrierea ta ar fi avut numai neajunsul de-a ataca pe Cihac, cu toată neplăcerea mi-aş fi călcat pe inimă şi l’aş fi tipărit în Convorbiri. Însă după părerea lui Lambrior, – care este cu atît mai nepărtinitor, cu cît el publică scrierile sale filologice în foi străine, în special în revista România, pe care vei îi cunoscînd-o – după părerea lui Lambrior, zic, articolul tău este opera unui diletant inteligent, nu aceia a unui specialist. Astăzi filologia a ajuns aproape o ştiinţă aşa de precisă ca jurisprudenţa sau medicina şi nu se mai poate face numai după cunoştinţe gene­rale pe care le are negreşit un bărbat cult cum eşti tu d. ex,, adică cum sîntem noi, cei de tagma noastră. Astăzi, adaugă Lambrior, cunoştinţa limbei sanscrite bunăoară, ar fi neapărată pentru a te pronunţa într’o chestiune filologică ori care ar fi. Scrierea ta ar cuprinde adevăruri – fără îndoială, însă baza fundamentală, ceea pe care ar ave-o numai specialişti i-ar lipsi; prin urmare ar fi mai bine ca disertaţia ta să rămîie nepublicată şi să rămîie o sar­cină a unui specialist modern în viitor să atace în fond scrierea Iui Cihac, ceva mai bine prin o altă scriere mai completă şi în tot cazul mai adevărată în ceea ce priveşte etimologia”.

În numărul pe septembrie 1881 citim o notiţă de prezentare într-o manieră în general pozitivă asupra proaspăt apărutei reviste Contemporanul, semnată X, aproape sigur sub acest pseudonim îl aflăm pe Iacob Negruzzi.

În 1882 se constituie un Comitet pentru ridicarea statuei lui Ştefan cel Mare, din care, alături de Alexandru Gane, Scarlat Pastia şi Al. Stamatopol, face parte şi Iacob Negruzzi. O scrisoare a lui N. Gane confirmă împreună lucrarea la realizarea statuii domnitorului: „Îţi trimit un extract de pe procesul-verbal al Comisiunei, pri­vitor la modificarea bustului-statuei lui Ştefan cel Mare, şi te rog să-mi trimeţi imediat adesiunea telegrafică atît a ta, cît şi a Prin­ţului Grigorie Sturdza neputînd altfel să dau nici un răspuns lui Callimak Catargi.

Te rog foarte mult să nu pui cît de mică întîrziere în această afacere, trebuind eu să expediez lucrările la Paris, înainte de Du­minecă, cînd sînt hotărît a pleca la Bucureşti” (scrisoare din 19 noiembrie 1881).

Statuia va fi inaugurată în vara lui 1883. În cinstea acestui moment Eminescu scrie Doina; prezent la Iaşi, nu va participa la eveniment, dar în iulie 1883 Convorbirile publică poezia.

În numărul pe ianuarie 1884, cu prilejul marcării a 20 de ani de la întemeierea Junimii (un argument suplimentar că Societatea se considera a se fi născut la începutul lui 1864), N. Gane închină o lungă poezie lui Iacob Negruzzi, o adevărată odă, din care reproducem ultimele strofe: „Iară ţie, O! amice, care-atîţia ani în şir îmbolditu-ne-ai la lucru, adunînd al nostru bir,/ La comoara cea comună, luptător neobosit/ Ce ţinut-ai cu tărie steagul sus, neprihănit./  Şi-ai pus pieptul în vremi grele, şi-ai pus umerii la jug,// Astăzi, cînd preţuim roada adunată de sub plug,/ Ţie, cu deosebire tot onorul se cuvine/ Pentru nobila lucrare, pentru orele senine/ Ce în vălmăşagul vieţii ne-a fost dat ca să gustăm!/ Ţie dar, O! scump prieten, plin paharu-l închinăm!”.

Aceluiaşi Gane, la cîteva luni de la apariţia foii, îi scrie cu disperare despre lipsa colaborărilor, somîndu-l, în fond şi spre folosul lui, să scrie încă o nuvelă: „Pot să duc eu singur Convorbirile în spate? Cu neputinţă fiindcă-i imposibil! Oare uitatu-m’ai şi tu? În ore perdute, cînd zboară gîndirea ta spre timpurile eterne perdute dar etern frumoase ale trecutului, cît de amare şi de dureroase să fi fost, nu te mănîncă degitele să mai iei pana în mînă şi să mai aşterni v’o nuvelă pe hîrtie? Ai cetit în discursul lui Alexandrescu de la Bucureşti, cum laudă nuvelele tale, aceasta nu te îndeamnă? sau ai şi tu necontenit nevoie de sistemul nostru pentru a urma aceea ce ai în­ceput aşa de frumos? Gîndesc cînd peste vre un an, doi să apară la lumină un frumos volum de nuvele ce mulţămire vei simţi desigur! Sînt lucruri pornite din inimă cari mîngîie întrucîtva suferinţele inimii. Aşa mă mîngîi şi eu cu poeziile. Dacă în suflet mi se usucă încet, încet aceea ce-l umplea odinioară, acum caut să înlocuesc deşertul cu visuri poetice trase din lu­mea închipuirii. M’am aruncat în braţele baladelor. Domniţa şi Robul e gata în două părţi, dar trebue prelucrată din nou. Ai să ai şi tu plăcere cînd vei ceti-o în Convorbiri. Te rog, dragă Nicule, mai scrie vo nuvelă. Nu mă lăsa, căci toţi mă lasă! Îţi făcu le signe de detresse! Ce dracu n’ai început aşa de bine ca să fineşti deodată!” (epistola din 12 ianuarie 1868). Şi nu-l iartă, aflînd din „surse sigure” că a mai comis o nuvelă: „Morţun mi-a scris de la Folticeni că ai făcut o novelă Comorile din Rarău. Cum se face de nu mi-ai trimis’o încă pînă acum? Sper că nu te-ai supărat pe mine. N’ai avea nici un cuvent. Cred că pe lîngă răspunsul tău, care nu va întîrzia, vei alătura şi novela”. Şi tot în scrisoarea din 2 mai 1868 se plînge cît de prost scrie „sursa”: „Nenorocitul de Morţun mă ucide cu novelele lui. Bată-l să-l bată că rău mai scrie! Ba încă a făcut şi o poezie de care am rîsu în Junimea – cum se rîde în Junimea! I-am dat şi eu un răspuns în Corespondenţa din 1 Mai de s’a mulţămi”.

Ni se oferă încă un argument asupra bunului gust, flerului său estetic şi priceperii redactorului în selectarea materialelor pentru Convorbiri.

Cu prilejul sărbătoririi a 15 ani de la apariţia revistei, membrii Societăţii România jună, a studenţilor români de la Viena, se întrunesc pe 18 iunie 1882, pentru a marca acest moment cum se cuvine. Evenimentul este descris în Gazeta Transilvaniei de către I.C. Frunză, textul va fi preluat de foaia junimistă şi publicat în numărul pe iulie 1882, sub titlul: Şedinţă literară festivă în onoarea „Junimii” din Iaşi şi a organului său „Convorbiri literare”. În cuvîntul său, preşedintele „României june”, C. Popazu (rudă a lui T. Maiorescu) afirmă: „Întruniţi astăzi, după 15 ani de existenţă a celui mai important ziar ce posedăm, cred că împlinim o datorie ce ni se cuvine nouă, ca societate literară, de a nu lăsa să treacă o ocasiune ce ne face a ne ocupa c-un moment de mare importanţă în istoria literaturei noastre.

Momentul, domnilor, e solemn, e prea solemn. El astăzi face a se reproduce în noi o viaţă de activitate energică a unei societăţi ce a dat o direcţie nouă în literatura noastră. Societatea Junimea, prin organul său Convorbiri Literare, luptă de 15 ani pentru principiul: «Semnul adevărului trebuie împlîntat în tot locul cu orice jertfă». Astfel s-a introdus la noi cel mai puternic promotor al literaturei,  s-a introdus critica.

La acest act de purificare în literatură au fost mari lupte, dar din aceste lupte s-a făcut lumină şi adevărul a triumfat. – Convorbirile Literare, organul direcţiei nouă, de la apariţiunea lor au profesat principiul: «literatura noastră să corespundă stadiului nostru de disvoltare, pururea ţinîndu-se cont de progresul la celelalte popoare»”.

În acest context, aflăm din textul lui I.C. Frunză, s-a citit epistola lui Iacob C. Negruzzi adresată Onorabilei societăţi academice „România jună”  din Viena, pe 2/14 iunie 1882, din care selectăm: „Scrisoarea societăţii «România Jună» din 9 Iunie mi-a făcut o foarte mare mulţămire. Ea dovedeşte că modestele lucrări ale societăţii noastre literare din Iaşi au fost urmărite cu o statornică luare-aminte de cătră tinerimea studioasă. Cine ştie, însă, dacă merităm toate laudele ce ne aduceţi?

Însă oricum va fi, sigur este că perseveranţa şi-a produs roadele sale, căci principii şi idei, care odinioară (1863) erau restrînse într-un foarte mic cerc de amici, astăzi sînt răspîndite şi primite în mai toate provinciile locuite de Români.

D-voastre aveţi chemarea şi datoria de a le disvolta şi a le împinge mai departe. – Aveţi un mare avantaj asupra noastră: sînteţi tineri şi un timp lung vi se întinde înainte. Pentru noi timpul cel mai lung este îndărăt, căci numele nostru, Junimea, astăzi nu se mai potriveşte deplin cu realitatea şi e păstrat mai mult din tradiţie”. În continuare îi asigură că: „Voi împărtăşi scrisoarea d-voastre d-nului V. Alecsandri, care se găseşte în străinătate, d-nului T. Maiorescu, care se află în Bucureşti, precum şi celorlalţi membri ai societăţii Junimea, care peste cîteva zile se vor aduna pentru cea de pe urmă oară înaintea vacanţielor şi nu mă îndoiesc că toţi vor afla despre serbarea ce proiectaţi cu aceeaşi mulţumire ca şi mine”.

Scrisoarea convorbiristă a fost primită între aplauze şi strigăte, de parcă nu se mai sfîrşise.

Momentul va fi marcat şi de un schimb de telegrame: „Societatea Junimea trimite salutările sale României June şi-i urează trai lung şi prosperitate.

Negruzzi, Pogor, Gane, Culian, Naum, Vârgolici, Pompiliu, Lambrior, Creangă, Misir”. La care se răspunde, după cum urmează: „Negruzzi Iacob Iaşi, România Jună, serbînd victoria luminii ce aţi făcut în literatura noastră, vă urează mulţi ani şi vă roagă să spuneţi acelei valoroase Junimi, astăzi bătrînă prin fapte, că junimea Română din patru părţi o admiră şi o urmează.

Popazu Preşedinte”.

Între vorbitorii de la acest moment festiv s-a aflat şi I.T. Mera, care precizează, închinînd un imn de slavă foii junimiste, între altele: „Caracteristica generală a Convorbirilor Literare este că scriitorii acestei unice foi, literare-ştiinţifice, scriu într-o limbă curată şi neaoşă, aşa ca să fie înţeleşi de toată clasa Românilor pentru care e scrisă; apoi a crea opere de valoare şi a produce ceva original. Această însuşire a scriitorilor Junimei se trage ca un fir roş prin toate scrierile ce le aflăm în cei 15 ani ai Convorbirilor, în chipul acesta revista Junimei a ajuns a fi prima foaie românească cu conţinut literar ştiinţific”.

Către sfîrşitul cuprinzătoarei descrieri a întrunirii citim: „Mulţămită în mare parte stăruinţei «Convorbirilor Literare», astăzi avem un început în literatură care promite mult”.

Catedra de drept comercial şi internaţional a Universităţii din Bucureşti rămîne vacantă prin decesul titularului, Vasile Boerescu. Este numit titular Iacob Negruzzi. Dacă în 1874, cum remarcă şi V. Alecsandri într-o scrisoare pe 27 mai, refuză postul la Curtea de Casaţie de dragul Convorbirilor, de această dată acceptă postul, fapt ce implică mutarea la Bucureşti, dar ia cu el şi Convorbirile literare. Revista va rămîne în Bucureşti, cu hiatusul din primul război mondial, pînă la venirea sovieticilor în 1944.

Se întoarce la Iaşi abia în mai 1970, unde continuă să apară şi în prezent.

Transferul revistei va întîlni o aprigă opoziţie din partea junimiştilor ieşeni, în frunte cu N. Gane. P.P. Carp va fi cel care va tranşa controversa: „Convorbiri literare aparţin personal lui Iacob Negruzzi, care are dreptul să o ducă la Bucureşti pentru a o îngriji mai departe, aşa precum a făcut cu atît succes pînă acum. Junimiştii de la Iaşi dacă voesc, sînt în drept să editeze altă revistă a lor: junimistă şi ea”.

Lămuriţi asupra situaţiei, împăcaţi în faţa fatalităţii, pe 14 aprilie 1885 are loc un banchet festiv pentru a-l sărbători pe Iacob Negruzzi, la mutarea sa şi a Convorbirilor în Bucureşti. Alături de alţii, va interveni şi A.C. Cuza, care va citi o lungă poezie plină de umor, în cunoscuta tradiţie a Junimii.

Aflăm dintr-o scrisoare de pe 3 mai 1885, a lui N. Gane, cum a fost primit în capitală directorul foii: „Îmi scrii de primirea caldă şi cordială ce ţi s’a făcut în Bucureşti, de oamenii noştri. Nu m’am îndoit niciodată că aşa are să fie. Numai de n’ar fi spre paguba Convorbirilor. Un copac care a stat douăzeci de ani într’un pămînt ce i-a priit, nu poate fi transplantat aiurea fără să tînjească; de acea era natural să vezi că i se usucă cîte o creangă precum: Creangă, Olănescu, Vlahuţă, Anghel Dimitrescu şi alte crengi. Noroc că mai sîntem noi rădă­cinile din Iassi, care nu vom lăsa copacul să piară, căci deşi bă­trîni, dar tot mai avem destul suc pentru a-l hrăni”.

Următoarele scrisori ale nuvelistului narează uşor triumfalist întîlnirile Junimii la Iaşi, întîlniri ce se desfăşurau în casa Gane. Are loc şi un mic diferend, văzînd amputările ce-a suferit nenorocita mea nuvelă: „«Dacă-i trădare, fie, dar s-o ştiu şi eu». Merg cu spiritul de împăcăciune – scrie pe 4 iunie 1885, şi mai departe şi admit chiar să se introducă mici mo­dificări şi fără ştirea mea, cînd lipseşte timpul de a mi le comunica, însă atunci trebue ca acele modificări să fie vederate în avantajul novelei. Din nenorocire, în cazul de faţă nu pot zice aceasta. Novela mea a rămas schiloadă, şi dacă me-ar fi cu putinţă i-aşi renega pa­ternitatea. Sînt suprimări făcute fără nici un cuvînt, şi părţi rămase care nu se mai leagă între ele.

Am auzit că corectorul novelei mele, a fost Caragiali. Vra să zică după 20 de ani de colegialitate literară cu tine, după ce-am publicat în Convorbiri 23 de novele, în care nu s’a schimbat o iotă fără consimţămîntul meu, iată-mă astăzi sub cenzura lui Caragiali. Oricît de cu spirit ar fi, şi i-o recunosc aceasta, nu pot însă încuviinţa, ca el să aibă voe a-mi forfeca lucrările, precum forfecă Gheorghiţă Negruzzi novelele lui Morţun.

Oare dacă i-aşi fi făcut eu una ca aceasta, ce-ar fi zis? Apoi s’au strecurat nenumărate greşeli de tipar, care sar în ochi, şi dintre care îţi voi cita numai una, aceea dela sfîrşitul capitolului al V-a, pag. 221: mîncam în sală în loc de mîncam în silă.

Vezi ce nonsens.

Prin urmare, iubite Jacques, să ne înţelegem. Ca să nu zici că sînt om de bucluc, iată vă dau voe tuturor, să faceţi în viitor lu­crărilor mele, ori ce modificări veţi găsi cu cale; însă cer să mi se trimeată o ultimă corectură, ca să văd şi eu acele modificări. Atîta drept cred că am şi eu, ca ori care proprietari pe munca lui.

Dacă aceasta este cu putinţă, şi nu înţeleg de ce n’ar fi, apoi atunci voi continua cu dragă inimă a fi ca şi în trecut, colaborato­rul Convorbirilor.

Al tău frate,

  1. GANE”

Negruzzi, în răspunsul său subliniază, dintre toţi colaboratorii doar Caragiale şi N. Gane sînt între cei deranjaţi de micile schimbări operate de el. Gane, pe 7 iunie 1885 ţine să-l asigure că nu-i supărat „Nu tăgăduiesc iarăşi că cea mai mare parte din modificările introduse; le-aş fi primit eu însumi cu bu­curie, dacă mi le-ai fi pus în vedere, dar iarăşi nu pot tăgădui că unele mi-au displăcut, poate fără cuvînt, şi că în momentul cînd mi-am cetit novela m’am simţit întru-cît-va necăjit, presupuind mai ales că Caragiali ar fi fost meşterul care a tăiat într’însa ca’n caşcaval. Dar şi acel necaz me-a trecut de atunci căci înţălegi bine, n’am să mă sfădesc cu tine pentru asemine lucruri, şi prin urmare, pentru o regulă pe viitor pentru posiţiunile noastre respective, nu e nevoe să încălecăm, nici tu pe drepturile tale de re­dactor, nici eu pe ale mele de autor, ci mai nimerit e să rămînem buni prieteni ca mai înainte, fiindcă între noi, Slava Domnului, nu sînt numai relaţiuni de redactor la autor. Mai sînt şi alte legă­turi – din tinereţe care’s mai trainice.

Să fie deci bine ştiut că eu nu-ţi contest ţie dreptul de a intro­duce schimbări. Ceeace doresc este să am o corectură, ca să le pot vedea şi aprecia. Ce vrei? Poate mai pun şi eu dela mine un şî-i-şî. De altfel fii sigur că, interesat fiind eu cel dintîi, ca novelele mele să fie bune, nu voi respinge schimbările, căci am de normă a ţinea samă de opinia altora şi cu deosebire de a ta, şi nici sînt, precum mă cunoşti, dintre acei îngîmfaţi şi plini de sine, care se cred autori mari, pentru că au sgîriat cîteva coli de hîrtie”.

Grea viaţa de director la o foaie precum Convorbirile, atunci dar şi acum…

Despre continua atenţie şi preocupare a lui Iacob Negruzzi asupra calităţii textelor şi nu mai puţin a limbii folosite, avem pagini în corespondenţa sa purtată cu ardeleanul Ilarion Puşcariu ce confirmă adevăruri mereu valabile. Pe 11/23 aprilie 1874 scrie lui Ilarion Puşcariu, la preocuparea acestuia asupra comemorării Mitropolitului Şaguna: „Aveţi dreptate de a vă tîngui că nu s-a făcut nici o menţiune în foaea noastră de răposatul Mitropolit Şaguna. Înţeleg că aceasta ar fi trebui să se facă, dar şi Dvoastră înţelegeţi prea bine că noi nu avem aici elementele trebuitoare pentru un asemenea articul. Ni-ar fi trebuit notiţe biografice etc., pe care nu le posedăm. Nimic iară nu strică ca o asemene dare de samă să se facă şi mai tîrziu; tocmai e bine a arăta că noi nu uităm pe cei morţi din momentul în care sînt coborîţi în mormînt. De aceea socot că cel mai nimerit ar fi ca Dvoastră să-mi trimiteţi un articol despre reposatul «Şaguna», care ar cuprinde o schiţă biografică, o critică a activităţii sale literare şi într’un cuvent toate meritele ce le-a avut ca om public şi capul bisericii ortodoxe de la Dvoastră. Voi deschide bucuros columnele «Convorbirilor» unui asemene articol, sperînd că mărimea lui va fi potrivită cu subiectul şi că va fi scris cu obiectivitatea neapărată pentru o asemene împrejurare”. În epistola din 11/23 august 1874 mulţumeşte pentru schiţa biografică a lui Şaguna care e bine gîndită, bine scrisă şi se deosebeşte prin o apreţuire adîncă, dreaptă şi nepărtinitoare a me­ritelor răposatului archiereu. Negreşit voi publica-o în unul din numerele viiitoare a Convorbirilor, poate în broşura de la 1 Sep­temvrie, desigur însă cel mai tîrziu în cea următoare de la 1 Octomv. an. curent. Mi-aţi dat voie prin scrisoarea Dvoastră, să fac schimbări şi să şterg pasagiuri ce nu mi-ar conveni. De acest drept am făcut o mică întrebuinţare: am şters mai întîi toate acele pa­sagiuri ce cuprindeau reflecţii filosofice; apoi am schimbat litera mai multor frase, neatingîndu-mă întru nimic de înţelesul lor. Schiţa biografică va fi publicată în numărul pe octombrie 1874.

Consideră îndreptăţit să facă, în acest context, cîteva observaţii relativ la limba română, de care ar trebui să ţină seama colaboratorul de peste Carpaţi: „Mai întîi în ceea ce priveşte intercalarea de gîndiri abstracte, o pătrundere mai adîncă ce cred că am dobîndit în caracterul poporului român, m’a încredinţat că el ureşte şi nu pricepe abstracţiunile prea înalte. Noi înşi-ne nu le avem din fire, ci le-am învăţat în şcolile nemţeşti. Gîndesc că n’ar face rău chiar Nemţii să se mai depărteze de acest chip de cugetare dimaterializată, la care ori ce bază reală lipseşte. Dar în sfîrşit, ceea ce poate fi înţeles de gîndirile nemţeşti, care ades se cam pierd în nouri, desigur este cu totul străin minţii Românului ce nu poate sbura prin sfere eterice, ci vra să păşească cu siguranţă pe pămînt vîrtos. Am făcut experienţa că orice scriere a unui Român de peste Carpaţi, devine mai bună, după ce o curăţi de aceste părţi intercalate, care au scopul de a explica ceea ce urmează; aceasta însă se explică de la sine mult mai bine. În ceea ce priveşte limba, iarăşi văd că cei mai mulţi din scriitori Români-Austriaci, nu pot gîndi româneşte: ei gîndesc nemţeşte, apoi traducînd în cap, scriu româneşte pe hîrtie – cea ce face că poporul cu anevoie îi poate înţelege. La Români frasa e atît de simplă: predicatul urmează îndată după subiect, totul este scurt şi limpede. La Nemţi verbul vine la sfîrşit, încît, după ce ai cetit trei, patru rînduri, încă nu ai priceput nimic fiindcă nu ai dat ades de verbul ce explică totul. Frasa nemţească voind să cuprindă prea mult, devine întunecoasă. Românul adaugă o a doua, chiar o a treia frasa pentru acelaş şir de gînduri şi totul se explică mai bine. Ce-i drept cuvinte şi frase sînt mai multe, dar ce face? Totul este să fie clar şi înţeles. Schimbări de aceste am făcut mai multe în scrierea Dvoastră”.

Şi sînt date numeroase exemple, pentru o mai clară lămurire, considerînd totodată eliminarea cuvintelor vechi în favoarea celor noi, nu întotdeauna inspirat folosite: „De ce laboare, decide, vanitate, co-rege, praxă etc. în loc de muncă, hotărî, deşertăciune, îndreptare, practică? E drept că şi la noi mulţi scriu aşa, gîndind franţuzeşte. Aici se manifestează acum o puternică reacţie contra acestor neoIogi; la Dvoastră însă nu se vede încă nimic. Se urmăreşte păca­tul stricării limbei părinteşti ca mai înainte şi fără voie se depăr­tează limba scrisă de limba poporului. Ceva curaj ne trebue şi totul se poate încă îndrepta. Să ne opunem propriei noastre plecări, căci nu natura, ci şcoala ne-a învăţat să ne schimonosim frumoasa noas­tră limbă. Cănd cetim precuvîntarea Bibliei scrisă de Şaguna şi o asemăn cu scrierile moderne, mă apucă o jale fără margini. Cum de am părăsit deodată averea părintească şi o risipim pentru a aler­ga după năluciri deşarte, năluciri, nu numai nerealizabile, dar nici măcar frumoase la chip?

Frica că ne vor crede Slavi, fiindcă limba noastră are în ea elemente slave – îmi pare tot aşa de nebună, ca omul bogat ce ar arunca galbenii săi de aur, fiindcă sînt bătuţi în fabrica împără­tească din Austria. El sărăceşte şi nu este mai Român pentru aceas­ta. Noi ne calicim limba şi tot nu ne facem mai Români în suflet. Ce s’ar zice de Francia dacă şi-ar lepădă provincia Bretaniei de tea­ma să nu-i creadă lumea Celţi? sau de Prusia, dacă şi-ar lepădă Pomerania şi alte provincii de obîrşie slavă, de frica să nu se slavizeze? Ce am gîndi în sfirşit de acel gospodar ce ar refuza să-şi îngraşe pămîntul său cu gunoi din altă ţară, fiindcă e străin? Gunoiul intră în pămînt, grîul său se face mai frumos, nu este pentru aceasta un product străin. Dar mai repetez încă o dată. Ceva curaj ne trebue. Trebue să ne rupem cu sila de lanţurile ce ne-au legat trupul încă fiind în şcoală. Lucrul nu e uşor, dar sîntem siliţi a-l face de nu voim să perim neapărat. Fără pedeapsă nu se leapadă nimeni de părinţii săi”.

Şi-i face un firesc şi necesar apel de a se întoarce spre România şi limba şi literatura de pe această parte a Carpaţilor: „Aş dori să nu sfîrşesc fără a vă mai face un puternic apel de a vă întoarce faţa spre noi Românii din Dacia Traiană. Este ne­apărat să mergeţi pe urmele noastre în limbă şi literatură. În afară de aceasta nu văd decăt nenorocire. Ştiu prea bine, că mulţi, poate cei mai mulţi au la Dvoastră o creştere clasică mai bine întemeiată decît la noi. Primesc că aveţi chiar mai multă învăţătură decît noi, dar cu toate acestea totuşi numai noi de aice sîntem în stare de a arăta adevărata cale. Învăţătura la Dvoastră este străină, este nemţească, pe cînd la noi bună, rea cum este, ea e naţională. În aceasta vă sîntem superiori. Ortografia noastră, chiar de nu e înaltă – gelehrt cum ar zice neamţul – dar e primită de milioane de oameni, aşa simplă cum este. Limba noastră, nu e ca la Dvoastră o limbă specială a şcolii, e o limbă vie, vorbită la tribunal, în ad­ministraţie, în adunare, în cafenea, în familie, în prăvălia neguţitorului şi scrisă în corespondenţa privată, în condica agricultorului şi în actele celui mai de rînd funcţionăraş din sat. La Braşov au început percepe că ziduri între Transilvania şi noi, nu, Carpaţii, dar zidul Chinezesc, de nu se vor schimba şi totuşi nici acolo nu au încă destulă inimă să dea piept cu prejudecăţile şcoalei. Trebue să o înţelegeţi şi Dvoastră şi Bucovinenii. În curînd avem să intrăm în legături mai strînse prin căile ferate ce vor străbate Carpaţii. Prin aceste vor căuta să pătrundă idei germanizatoare şi vor pă­trunde desigur, dacă nu vom întrebuinţa noile căi spre unificarea noastră. Cînd vom vorbi aceeaşi limbă, cînd vom scrie deopotrivă şi vom gîndi toţi în chip original, nu mă voi teme mai mult de germanizare. Dar cu dispărţirea grozavă la care am lucrat de treizeci de ani încoace, Românii se pierd. Odinioară eram toţi deopo­trivă, nu avem decît a compara scrierile vechi de dincoace şi dincolo de Carpaţi. Astăzi cel mai mare duşman al Românilor nu ar fi putut face atît rău poporului nostru, cît au făcut cîţiva învăţaţi. Limba noastră nu o pricepem. Chipul nostru de a gîndi se deosebeşte din ce în ce, străini sîntem unii altora şi inima noastră se răceşte pentru fraţii despărţiţi de noi. Momentul să înţelegem aceasta, a sosit de mult. Aceasta e atît de adevărat, încît societatea academică unde mai mulţi învăţaţi din Transilvania au căutat să întemeeze şi la noi pedantismul lor şcolar, a produs un efect ce trebue să jălim cu toţii. Poeţii noştri cei buni, d.e.: Alecsandri, Bolintineanu s’au depărtat de ea cu dispreţ. Învăţaţi fără pedanterie ca Odobescu a luat în rîs pe această societate; publicul întreg atît de entuziasmat la început, s’a depărtat de ea întîi cu răceală, apoi cu ironie, în sfîrşit cu nepăsare. Dacă în locul filologilor prea în­văţaţi ar fi lucrat Alecsandri, Bolintineanu, Odobescu, Maiorescu, etc., etc. am fi văzut rezultate bune. Poporul s’ar fi interesat, căci limba lui, poveştile, proverbele, cugetările lui, adică întreaga înţe­lepciune a străbunilor s’ar fi luat de bază pentru întemeierea zi­dirii, iar nu gînduri aprioristice a cîtorva învăţaţi, care de mult se depărtase de popor în cabinetul lor de lucru şi pentru o idee străină şi deşănţată, dispreţueau rodurile vii ale pămîntului nostru.

Am scris o lungă scrisoare. Dar aceste idei ce am comunicat la mai mulţi bărbaţi din Transilvania, le voi scrie negru pe alb oricărui barbat de la Dvoastră, de la care aştept că le va împărtăşi, sau cel puţin că-mi va opune alte argumente puternice. Nu ştiu dacă mişcarea literară care de cîţiva ani ia la noi oarecare proporţii, e urmărită de D-voastră. Sîntem mai multe grupuri de bărbaţi ce lucrăm cu îndestul zel, deşi ne combatem pînă la sînge unii pe alţii. Cel mai nenorocit este grupul Academiei. Căci acesta nici nu e în stare a lua sama la ceea ce se petrece în jurul lor. Ei îmi fac efectul unor seniori feudali care şi astăzi ar vrea să trăiască ca în veacul XIV. Se vede că nu pot precepe, nimic nou; înţelegerea lor pare răpită, sau poate nu vor să priceapă şi aceasta e mult mai rău.

Vine apoi grupul «Revistei Contemporane». Aceştia sînt în destul de nevinovaţi. De nu vor face vreun bine, rău cel puţin nu pot face. Cîţiva din ei au bunăvoinţă şi poate, dacă vor ave răb­dare la lucru, după mulţi ani de zile va apare şi printre ei un om cu talent.

Vine în sfîrşit grupul lui Haşdeu. Acesta ar pute fi bun, dacă buna credinţă ar corespunde învăţăturei, ceea ce nu a prea fost pînă acuma. Dacă însă vor fi privegheaţi fără curmare; dacă critica şi satira nu le va lăsa un moment de pace şi orice înşelăciune va fi pe loc dată la lumină, ei pot să producă bine.

De grupul «Junimea» care ar dori să merite încă numele ce au luat cu mulţi ani în urmă, nu vă spun nimic, căci Dvoastră ur­măriţi Convorbirile. Eu unul desigur greşesc adeseori, dar am în­crederea că nici supărarea Contimporanilor, nici reaua credinţă a Haşdeuanilor nu va intra în pieptul meu”.

La rugămintea lui Negruzzi, adresată lui Ilarion Puşcariu, de a-i comunica un articol apărut într-o foaie ungurească asupra lui V. Alecsandri, îi mulţumeşte pentru primirea traducerii pe 5/17 noiembrie 1874, şi motivează refuzul de a-l publica pentru inexactităţile ce le cuprinde, dar cu modestia ce-l caracteriza: „În sfîrşit acel articol cuprinde încă laude despre «Junimea şi Convorbiri» încît şi aceasta m’ar fi oprit a-l publica, dacă nu ar fi fost chiar celelalte motive. Numai Hajdeu şi Ureche publică îndată orişice se zice în lauda lor, chiar cînd ei înşii au inspirat pe lăudători”.

În epistola din 4/16 februarie 1878, cu privire la cartea lui Ilarion Puşcariu, Isagogia, proaspăt apărută, cere acestuia să-i trimită de la cei pricepuţi din ţară un articol în care critica să fie scurtă, competentă şi mai ales nepărtinitoare; articol ce va fi găzduit în numărul pe aprilie 1878, semnat P.

La cuvintele frumoase ale transilvăneanului, diriguitorul foii îi răspunde, nu fără încîntare: „Este o mare mulţumire pentru societatea noastră şi în special pentru mine de a vede după atîţi ani de muncă că cel puţin în de­părtare găsim amici care împărtăşesc ideile noastre în cea mai mare parte. Negreşit că nici în România sămînţa ce aruncăm nu rămîne cu desăvîrşire neroditoare, dar alţii ne iau ideile, se folosesc de dînsele, îşi însuşesc meritele lor şi noi rămînem uitaţi şi prigoniţi ca în trecut. Asupra acestui punct însă eu nu-mi mai fac de mult inimă rea. Aşa pare a fi lumea şi aşa va rămîne”.

În partea ultimă narează situaţia din Ţară în urma Războiului pentru Independenţă: „Împrejurările ce se petrec la noi iau proporţii cu desăvîrşire ameninţătoare. Guvernul şi partidul pretins liberal a lucrat cu uşurinţă şi o neprevedere oarbă, deşi sfătuiri îndestule nu i-au lip­sit de la oamenii liniştiţi şi cugetători. Cine ştie dacă un nou răsboi mult mai crîncen nu ne ameninţă atunci cînd am pierdut 14.000 de viteji soldaţi, o mulţime de ofiţeri, tineri plini de inimă, nesite milioane şi intreaga producere şi muncă a unui an din viaţa poporului pentru cauza Bulgarilor care chiar de pe acum ne privesc ca duşmani şi pentru cauza Ruşilor care – vedeţi cum răsplătesc jertfele şi luptele noastre.

Inter arma silent musae! Fi-voi în stare să urmez regulat ac­tivitatea literară în vremile ce au să fie? Nu ştiu, dar cîtă vreme se va putea, nu mă voi opri un moment. Încurajările Dvoastră din Transilvania ne sînt totdeauna scumpe şi bine venite”.

Face cîteva observaţii la obiect asupra aceluiaşi lucru, Isagogia (Introducere la cunoştinţa cărţilor sf. scripturi), într-o următoare epistolă de pe 28 aprilie/10 mai 1878, cu aplicaţii asupra limbii folosite: „Multe observaţii îmi vei zice. – Nu sînt multe, căci aceste sînt aproape toate într’o carte relativ destul de mare. M’am cam întins asupra acestor cuvinte nu numai în interesul curăţeniei şi unităţii limbei noastre, dar şi în interesul scrierii Dvoastră. O altă isagogie românească nu este şi aceasta, atît de practică şi de bună, ar trebui negreşit să se introducă şi în seminariile noastre. Chiar cred că ar fi primită mult mai uşor cînd limba s-ar apropia încă ceva mai mult de cea curată românească. În această privinţă stîrnesc iarăş şi iarăş pentru părăsirea neologismelor pe cît se poate mai mult – mai cu seamă în cărţi bisericeşti, căci biserica ne-a păstrat frumuseţea limbei noastre şi nu e bine să schimbăm limba ei astăzi! Nu vreu să zic că unele ziceri slavone prisoselnice nu se vor înlă­tura, cînd avem altele române mai bune d.e.: se va zice în loc de pravoslavnic – binecredincios; în loc de blagoslovenie – binecu­vîntare etc. dar în loc de mîntuitor – salvator, în loc de «mîntueşte Doamne» etc. – salvează Doamne – pentru ce?”

Şi în scurt arată diferenţele între gîndirea românului şi cea a neamţului: „Românul gîndeşte limpede: el începe cu subiectul, apoi pune predicatul şi aşa mai departe, încît de la întîiul cuvînt începi a înţelege ce vra să spuie. Neamţul din contra te lasă adeseori în îndoeală asupra ceea ce a voit să spuie puind verbul tocmai la sfîrşit, după cinci-şese rînduri pe care trebue să le înghiţi întîi şi apoi să le receteşti ca să ştii ce a voit să zică.

Scopul meu este şi rămîne să căutăm a gîndi cu toţii româneşte, căci atunci vom scrie şi vorbi deopotrivă, vom avea mult dorita unitate care îmi pare a fi scopul cel mare la care trebue să ţintim cu toţii care scriem româneşte”.

Tot în lupta pentru impunerea limbii române şi a ortografiei corespunzătoare la cei de peste Carpaţi, revine cu noi argumente către Ilarion Puşcariu pe 21 nov./2 ian. 1878. Este încrezător că în privirea ortografiei ne-am putea uni cu totul, diferenţa fiind dar folosirea cu d în loc de z, şi amendează pe Maiorescu pentru  propunerea cam vagă făcută în Despre scrierea limbii române asupra utilizării unor litere. Continuă cu cîteva observaţii de mare bun simţ: „În ceea ce priveşte obiecţiile ce faceţi asupra cîtorva cuvinte propuse de mine, d.e: suspectat în loc de suspicionat zicînd că unul e tot atît de străin ca şi celalălat răspund că aveţi dreptate, însă deşi străin suspectat se întrebuinţează în toată România liberă, iar suspicionat nu. Fiind însă, că este cu neputinţă ca noi să ne luăm după Dvoastră, ci Dv. trebue să vă luaţi după noi, negreşit că preferenţa se va da neologismelor noastre, acolo unde sînt tre­buitoare. Căci v’am mai scris: la noi se desvoltează totul în mod natural, şcoală, oştire, administraţie, justiţie etc. etc.; la Dv. din contra totul e străin, afară de puţină literatură. La noi corpul e viu, practic; la Dv. totul e încă teorie. Este ştiut însă că niciodată teoria nu va impune singură vieţii practice şi reale vederile sale. De aceea este o amăgire a crede, precum fac filologii Dv. cei vechi, că părerea lor va prinde vreodată rădăcini. Chiar de ar avea cea mai mare dreptate, totuş propunerile lor vor fi zadarnice. Dovadă lucrările Societ. Academice de la noi: Ele n’au avut nici o înrîurire; ei au pisat apă pîn mai dăunăzi, cînd Odobescu intrînd în Academie a început cu încetul şi pe nesimţite a-i împinge pe altă cale. Ciudată pretenţie mai avea academia! Limba lui Cipariu, Aron, Ilarian etc. trebuea să se introducă în poporul care nu o cetea şi nu o înţelegea şi poporul trebuea să se lepede de limba poesiilor lui Alecsandri, cîntate în toate casele, în toate colibele, pe toate pieţele!”. Observaţie în marginea viitorului dicţionar germano-român îi prilejuieşte o trecere în revistă a junimiştilor, de mare interes în felul în care ne sînt prezentaţi, ca într-o oglindă, pragmatic şi lămuritor asupra acestor iubitori ai literelor române: „Cât despre dicţionarul german-român de care mai scrieţi,  eu socot că trebuinţa lui e foarte simţită. Dar totuş la Dv. trebue să se lucreze, nu la noi, unde limba germană e puţin întrebuin­ţată şi puţin cunoscută. Cine din societatea Junimea s’ar apuca de o asemenea grea lucrare: judecaţi singur. Avem între noi vreo patru, cinci militari: Generalul M. Cerchez, maiorii Şerbănescu şi Bengescu şi subloc. Neniţescu; doi judecători la Curtea de Casaţie: Rosetti şi Mandrea, cîţiva barbaţi politici: Maiorescu, Carp, Culian, Catargi etc., cîţiva profesori la Univ. de Iaşi foarte ocupaţi cu spe­cialitatea lor: Culian, Melic, Conta, Vergolici, Caragiani şi eu. Mai mulţi magistraţi şi advocaţi precum Nei, Tasu, Buicliu, Beldiman; deosebiţi profesori de liceu şi gimnaziu ca Burla, Pompiliu, Dospinescu, Bodnărescu, Zaharia, Naum etc; în sfîrşit un mic număr de particulari-rentieri, iubitori de literatură precum Pogor, Dim Rosetti, Leon Negruzzi şi cîţiva alţii care sînt mai mult ama­tori decît lucrători. Afară de aceşti din urmă care stau cea mai mare parte a anului la ţară, ceilalţi sînt aşa de ocupaţi, încît nici nu e putinţă să se apuce de o lucrare aşa de grea şi de lungă, mai cu samă cînd nu au în vedere vreun folos material mai însemnat şi nici simt trebuinţa practică aşa de mult cum o simţiţi D-voastră. Urmarea este că Dvoastră trebue să vă puneţi pe atîta”.

Proaspăt mutat în capitală, Negruzzi îl roagă pe Ion Creangă, în 15 mai 1885, să-i trimită pagini pentru revistă. Acesta îi răspunde: „Stimabile şi mult iubite D-le Negruzzi! Văzînd cele cuprinse în scrisoarea D-voastre din 12 ale cu­rentei, m’am pus pe gînduri!

Pesemne D-voastre nu mă credeţi că sînt bolnav şi aproape dacă nu de tot, idiot. Apoi ocupat 30 de ore pe săptămînă cu şcoala primară, plus dusul şi întorsul de 2 ori pe zi, cine ştie de unde, prin ploae şi noroi, ger sau arşiţă, cum se întîmplă, nu e lucru tocmai uşor pentru omul vrîsnic şi greoi. Se mai apropie încă şi examenul cu multişoare formalităţi de îndeplinit.

Cu toate aceste, încuragiat de D-voastră, voi mai încerca a scrie cîte ceva. Timpul însă, pe cînd voi ave ceva gata, nu vi-l pot hotărî; căci, ştiţi D-voastră tare bine că aceasta e treabă de gust, nu de silinţă.

Vă salut respectuos şi va doresc sănătate şi bucurie!

  1. CREANGĂ”

Ultima oară cînd publica antum Ion Creangă este în numărul pe martie 1883, cu Cinci pîini. Ce mai apare după sînt preluări din alte reviste.

Pentru E. Lovinescu, mutarea la Bucureşti a lui Iacob Negruzzi echivala cu finis junimae: „De la 1 ianuarie 1885 putem, aşadar, privi ciclul existenţei Junimii, Convorbirilor literare şi al lui T. Maiorescu ca definitiv încheiat”.

O opinie care nu s-a confirmat în realitatea existenţei, atît a revistei, cît şi a lui Maiorescu.

Cu atît mai puţin se va confirma aserţiunea lovinesciană din T. Maiorescu şi contemporanii lui, vol. II, Ghe. Panu, Iacob C. Negruzzi, cînd scria, în partea dedicată secretarului perpetuu: „La Bucureşti, rolul lui Iacob Negruzzi se şterse cu totul; frîiele trecuse în mîinile lui T. Maiorescu. Iacob Negruzzi ne mai scriind, împlinirea unei sarcini de director ce nu-i mai servea la nimic îi devenise ane­voioasă. De mult ar fi vrut să le treacă altuia. Din lipsă de «om în loc» fu totuşi obligat să le conducă încă zece ani pînă ce i se păru lui T. Maiorescu că pregătise un grup de tineri dintre studenţii săi în vederea scopului de a le trece conducerea, deşi nici unul, în afară de M. Dragomirescu cu toată stridenţa persoanei sale, nu promitea un critic, singurul îndreptăţit la condu­cerea unei reviste. T. Maiorescu, e drept, îşi rezervă rolul de Mentor, de Nestor, din culise”.

Realitatea îl contrazice, mărturie stau paginile scrise de Iacob Negruzzi în Convorbiri literare în continuare şi încă mult timp după predarea ştafetei, nu mai puţin activa lui corespondenţă cu vechii şi noii colaboratori, iar cît priveşte afirmaţia că singurul îndreptăţit la conducerea unei reviste este doar un critic este cel puţin o contradictio in adjecto rămînînd doar la nivelul foii junimiste, unde primul ei director n-a fost în nici o împrejurare gratulat cu apelativul de critic literar.

Revista indexata EBSCO