May 2, 2018

Posted by in ARTE

Dragoș COJOCARU – Cu Giorgio Germont, de la Paris la Provența și retur

 

Când, în vara anului 2006, vizitam pentru prima oară Parisul şi asistam la prima noastră reprezentaţie de operă din afara României (L’elisir d’amore la Opéra Bastille), nu bănuiam că „Lornionul galactic” va exista vreodată şi că, mai mult, va deveni principala noastră activitate în anii următori. De fapt, încă nici nu ne imaginam că vizionarea pe viu a unui spectacol cu Plácido Domingo pe vreuna din marile scene ale lumii era o posibilitate cu şanse de realizare. Abia atunci, după recenta eliminare a vizelor obligatorii, ne-a venit ideea şi am început să consultăm paginile de internet ale teatrelor. După zece ani de la acest prim popas liric, reveneam pentru prima dată la Opéra Bastille, acum pentru a-l vedea la lucru pe eroul nostru, pe principală scenă a Parisului, în Traviata lui Verdi. În vara aceluiaşi an, 2016, făceam prima deplasare la Orange, la amfiteatrul roman, pentru a adăuga, sub auspiciile aceluiaşi titlu verdian, încă un loc legendar pe harta călătoriilor noastre. Prima parte a cronicii de faţă are, aşadar, un caracter retrospectiv: în pofida importanţei lor deosebite în contextul istoriei noastre particulare, aceste două experienţe (una teatrală şi una amfiteatrală, ambele, la rândul lor, dublate la faţa locului) încă nu şi-au aflat, până în acest moment, locul în paginile de analiză ale îndelungatei noastre cronici. Un bun prilej de a le readuce în actualitatea imaginară a demersului nostru istoric ni s-a ivit recent tocmai prin reluarea Traviatei pariziene la Bastilia, în ultima săptămână a lunii februarie din anul curent şi, astfel, în cele din urmă, vom reconecta „Lornionul galactic” la ordinea zilei.

Doar două spectacole de Traviata la Paris au figurat pe agenda lui Plácido Domingo în stagiunea 2015-2016: ambele plasate, din fericire, în luna iunie, când Oraşul Luminilor străluceşte în maxima lui splendoare naturală şi arhitecturală. După o foarte lungă absenţă, Superman se întorcea la Opera Naţională: a fost imposibil de găsit bilete în primele rânduri, în imediata apropiere a scenei, lornionul devenind astfel obligatoriu pentru studierea expresivităţii fizice a artiştilor. Atmosfera încărcată dintr-un imens teatru dominat de o şi mai uriaşă expectativă în seara de 17 iunie s-a complicat prin relativa indispoziţie vocală a celor doi tineri protagonişti. Şi dacă, pentru rolul titular, soprana Maria Agresta (o italiancă altminteri robustă) şi-a anunţat starea maladivă solicitând înţelegerea publicului (deşi volumul vocal şi angajamentul scenic nu i-au fost afectate, cu excepţia unui elan moderat în registrul acut, drama patologică verificându-se pesemne în intimitatea psihosomatică a protagonistei), tenorul american Bryan Hymel, interpretul rolului Alfredo, şi-a cântat întreaga partidă ca şi cum faptul însuşi de a fi tenor echivalează cu o persistentă maladie, cum nu se poate mai neplăcută urechii prin perpetua gâtuire şi hiper-nazalizare cu care îşi persecută victima… Nu s-a mirat nimeni când, pentru al doilea spectacol al acestei mini-serii, pentru Violetta Valéry a fost invitată superba, scenic şi vocal, Irina Lungu, iar pentru junele Germont teatrul a apelat la Francesco Demuro, cu o vocalitate mai puţin penetrantă, dar cel puţin sănătoasă în termeni clinici.

Montarea lui Benoît Jacquot lasă scena într-un semiîntuneric greu de sondat vizual. Spaţiul de evoluţie dramatică e în general împărţit în două pe lateral: în primul act, la dreapta avem patul (supradimensionat) al curtezanei, surmontat de pictura Olympia a lui Édouard Manet (viziune regizorală prin a cărei pretinsă coerenţă Annina – pe rol, Cornelia Oncioiu – ia chipul şi, mai ales, culoarea servitoarei negrese din tablou, cu toate că, vestimentar, nici Violetta nu va tinde nici pe departe spre ipostaza nudă din capodopera găzduită astăzi la Museul Orsay); în partea stângă, doar o prea puţin încăpătoare canapea de salon marchează zona marii petreceri, transfigurată aici printr-un mecanic du-te-vino în adâncime al unui cor echipat stradal şi omogenizat masculin, prin fracuri şi jobenuri voit inexpresive, ascunzând recea nepăsare a societăţii bărbăteşti la frământările lăuntrice ale bietei femei de care se foloseşte fără nobile sentimente… Actul al doilea apare scenic divizat (la Bastilia e loc berechet) între, în stânga, grădina Violettei din afara Parisului (o bancă de lemn şi un stejar majestuos) pentru prima scenă şi, respectiv, o monumentală scară de palat, în dreapta, pentru scena balului parizian organizat de Flora, cu mesele pentru joc înspre avanscenă. În relativ restrânsul spaţiu dintre trepte şi mase urmează a se desfăşura scena de balet, unde sexele sunt, de această dată, inversate prin travestire: iar dacă masculinele ghicitoare sunt penibile în imposibila lor graţie, toreadorii feminini se disting printr-un înalt grad de sex-appeal, ca şi (lăsând deoparte caricaturalele capete animaliere) taurul şi caii implicaţi în focul coridei… Ei bine, în ultimul act, patul olympian al eroinei ocupă, deja scos din funcţiune, partea stângă a scenei, un alt pat (de suferinţă şi moarte) apărând acum, în poziţie centrală, ca o finalitate tragică inexorabilă…

Dar, în general, elegantele costume de secol XIX ale protagoniştilor ne determină, împăciuitor, să dăm uitării escapadele de ordin sexual şi pictural ale regiei. O echipă de interpreţi bine înzestraţi acopereau rolurile minore, într-un ansamblu muzical coordonat de la pupitrul dirijoral de Michele Mariotti: pe scurt, aceste a oferit o lectură a partiturii faţă de care singurele cuvinte ce ne vin la îndemână sunt geniu şi miracol. Păcat că Verdi însuşi nu era în sală.

Tot aceste cuvinte rezumă, nedrepte în lapidaritatea lor, prestaţia vocală şi scenică a lui Plácido Domingo în rolul lui Giorgio Germont: aflat în forma sa vocală şi fizică maximă, tenorul-bariton a zguduit teatrul la modul propriu, mai întâi prin puterea emisiei de glas, cu acel aliaj imprescriptibil de aur şi catifea, pe care îl manifestă plenar în momentele de graţie, şi mai apoi prin reacţia publicului, gata-gata să dărâme sala printr-o ovaţie de nedescris atât după arie, cât şi la finalul spectacolului. A fost un episod de glorie supremă, meritat după o realizare artistică mai presus de care nu se situează decât cerul…

Cireaşă pe tortul emoţiilor, Maestrul Galactic ne-a oferit, în premiră, un mini-interviu pentru Facebook în limba franceză (bonus surâzător după obişnuitele salutări în spaniolă şi engleză)…

 

Acasă la Papá Germont, în Provenţa, ceva mai economicos vocalmente, dar nu mai puţin eficient scenic şi, generalmente, interpretativ, a evoluat Plácido Domingo la Orange, în celebrele Chorégies, amfiteatrul roman unde, în prestigioasă şi ultra-selectivă concurenţă cu veroneza Arenă, se organizează vară de vară un festival de renume internaţional. Acustica acestui spaţiu antic acum amenajat pentru spectacole de operă este una fantastică, singurul inconvenient venind din partea unui vânt de mare viteză, ce bântuie nesăţios inclusiv în serile cu lună şi stele, cum au fost acelea pe care le-am trăit la începutul lunii august a aceluiaşi an 2016. Ca atare, unele rezerve de emisie din partea interpreţilor sunt lesne de înţeles, mai ales atunci când, cu mijloacele ei specifice, televiziunea preia spectacolul: în aceste condiţii, se înţelege de la sine că principala grijă trebuie să se ducă spre menţinerea suflului, tăria de volum venind pe locul al doilea.

Mizanscena de la Orange, semnată de Louis Désiré, este, din fericire, tot una tradiţională, fapt confirmat de costume, lumină şi decoruri. Ca simbol dominant, regizorul alege o imensă oglindă plasată central (iar aici imensitatea porneşte de la altă scară decât în orice teatru de interior). Suprafaţa oglinzii este fisurată pe verticală, iar prin crăpătura lărgită în partea inferioară intră şi ies personajele implicate în desfăşurarea propriu-zisă a dramei, evetual după prime intrări din lateral (ca în cazul lui Germont tatăl, provenit dintr-o altă lume). În rolul titular, s-a bucurat de un mare succes soprana Ermonela Jaho, care, după ce tocmai debutase triumfal în acelaşi festival cu Madama Butterfly, a salvat şi cele două reprezentaţii de Traviata, rămase fără protagonistă în urma anulării pe motive de sănătate a Sonyei Yoncheva. Mai puternică decât în ocazia vieneză precedentă a „Lornionului”, probabil motivată suplimentar de onestitatea montării, de co-prezenţa pe scenă a lui Superman şi de bagheta magică a lui Daniele Rustioni (pentru care, încă o dată, nu găsim destule cuvinte de laudă), solista albaneză a oferit un recital propriu-zis de ardoare artistică, storcând milioane de lacrimi şi suscitând ovaţii impresionante în ambele seri… La un nivel de nedepăşit s-a plasat şi interpretarea tenorului Francesco Meli în rolul temperamental al lui Alfredo: voce superbă, frazare ca la carte, joc scenic fabulos (inclusiv în ingratele momente de influenţă alcoolică de la balul Florei, unică exagerare pseudo-realistă a unei mizanscene, cum spuneam, admirabilă în abordarea ei tradiţională). Şi aici, în amfiteatru, rolurile de mici dimensiuni au fost  jucate de artişti de primă mână, o situaţie de lux reprezentând-o Nicolas Testé pe post de Doctor Grenvil…

Bucuria unui cocteil nocturn imediat după prima reprezentaţie, la care maestrul Domingo a invitat şi admiratorii care îl aşteptau la ieşirea din amfiteatru, a pecetluit cu o nouă neuitare fascinantul eveniment artistic…

 

Sub semnul unor neaşteptate emoţii s-au desfăşurat cele trei spectacole de Traviata din agenda lui Plácido Domingo pentru actuala stagiune (21, 25 şi 28 februarie 2018), din nou la Opéra Bastille, în montarea analizată mai sus a lui Benoît Jacquot… Mai întâi, diva (nu neapărat din convingerile ei personale) Anna Netrebko, programată să se despartă de rolul Violettei Valéry cu această ocazie, s-a retras de pe afiş în ultimul moment, invocând motive de sănătate. Apoi, la primul spectacol (la care nu am asistat), Superman a creat un moment de suspans încremenitor întrerupându-şi aria înainte de cadenţa finală şi, în urma unui scurt schimb de cuvinte cu dirijorul, reluând integral strofa a doua şi terminând în urale asurzitoare… Nu mai puţin asurzitoare au fost însă protestele (neavenite în impacienţa lor) ale publicului la începutul matineului din 25 februarie, când un reprezentant al insituţiei a ieşit în faţa cortinei ca să anunţe că Maestrul Domingo este „suferind”: luând brutal aceste prime cuvinte ca pe o declaraţie de neparticipare, cea mai zgomotoasă parte a audienţei s-a repezit să condamne teatrul într-un vacarm de nedescris, chiar şi după intrarea în fosă a dirijorului, astfel încât mai nimeni nu a apucat să audă ceea ce sărmanul crainic se chinuia să adauge, şi anume că Maestrul Domingo va cânta, dar, cum se procedează în asemenea cazuri, făcea apel la înţelegerea publicului… Ca atare, după o incertitudine generală în pauza de după primul act, la prima intrare a lui Papà Germont pe scena cufundată în penumbră, sub un joben bine acoperitor, dindărătul unor ochelari nu tocmai lămuritori, un nou val de rumoare s-a închegat din întrebări vizând identitatea artistului care îl înlocuia pe Domingo… A trebuit să se ajungă, artistic magistral, la jumatatea duetului dintre Germont tatăl şi Violetta, pentru ca prima explozie de aplauze tunătoare să spulbere definitiv tensiunea glacială sub care reprezentaţia evoluase până în acea clipă. Restul a fost un triumf în sensul cel mai curat al termenului. Eroul nostru nu a dat nici un semn de „suferinţă”: de-a lungul întregului spectacol, el parcă a ţinut înadins să ofere o lecţie nu doar de ţinută vocală, inegalabilă la o adică prin fascinaţia timbrului, ci mai ales de cânt verdian, frumos şi expresiv, prin perfecţiunea legato-ului şi prin ştiinţa rostirii cuvintelor şi a frazării, ambele duse până în pânzele albe, unde nici Verdi însuşi nu ar mai fi avut nimic de sperat… Triumful Regelui Operei s-a înregistrat din nou şi în seara de 28 februarie, când spectacolul a fost înregistrat (din păcate doar audio), pentru a fi difuzat cu câteva zile mai târziu, într-o „Dimanche à l’opéra”, precum obişnuieşte postul Radio France Musique…

În locul, acoperit de suspine, lăsat gol de Anna Nerebko, mai vechea noastră cunoştinţă Marina Rebeka, abia eliberată din propria ei serie de Traviata de la Bastilia, cu o altă distribuţie, şi-a reluat rolul cu bravura care o caracterizează, impresionantă mai ales în momentele patetice din actul final. Charles Castronovo a făcut, în principiu, acelaşi Alfredo pentru care l-am apreciat la Opera Bavareză de curând, iar restul distribuţiei a evoluat cu profesionalism, ca şi toreadorii feminini ce, în ritmul trepidant susţinut de orchestră şi cor, şi-au unduit şoldurile cu apetisantă pertinenţă. O menţiune aparte simt că merită Philippe Rouillon în rolul Baronului Douphol, rezolvat eficace în spiritul unei simpatice antipatii… La conducerea muzicală, maestrul israelian Dan Ettinger a furnizat o versiune energică şi bine legată a partiturii, pigmentată cu unele preţiozităţi auto-afirmative, bunăoară, în materie de pizzicato sau în interpretarea acordurilor expresive din concertato-ul de final al actului al doilea…

A doua zi după ultimul spectacol de Traviata, pe 1 martie, Plácido Domingo era la San Sebastián, unde dirija Recviemul lui Verdi, într-un cadru sărbătoresc: acela al centenarului împlinit de la naşterea mamei sale, Pepita Embil, reina de la zarzuela

 

La traviata. Paris, Opéra Bastille. 17&20.06.2016. Violetta Valéry: Maria Agresta/ Irina Lungu; Alfredo Germont: Bryan Hymel/ Francesco Demuro; Giorgio Germont: Plácido Domingo; Il barone Douphol: Fabio Previati; Gastone de Letorières: Julien Dran; Il marchese d’Obigny: Boris Grappe; Il dottore Grenvil: Luc Bertin-Hugault; Flora Bervoix: Antoinette Dennefeld; Annina: Cornelia Oncioiu; Giuseppe: Vincent Morell. Orchestra şi corul Operei Naţionale din Paris. Dirijor: Michele Mariotti. Scenografie: Sylvain Chauvelot. Costume: Christian Gasc. Lumini: André Diot. Coregrafie: Philippe Giraudeau. Mizanscenă: Benoît Jacquot.

La traviata. Orange, Chorégies. 03&06.08.2016. Violetta Valéry: Ermonela Jaho; Alfredo Germont: Francesco Meli; Giorgio Germont: Plácido Domingo; Il barone Douphol: Laurent Alvaro; Gastone de Letorières: Christophe Berry; Il marchese d’Obigny: Pierre Doyen; Il dottore Grenvil: Nicolas Testé; Flora Bervoix: Ahlima Mhamdi; Annina: Anne-Marguerite Werster; Giuseppe: Rémy Mathieu. Corurile Operelor din Angers-Nantes, Avignon şi Marseille. Orchestra Naţională Bordeaux-Aquitaine. Dirijor: Daniele Rustioni. Scenografie şi costume: Diego Méndez Casariego. Lumini: Patrick Méeüs. Mizanscenă: Louis Désiré. (03.06: TV broadcast France 3).

La traviata. Paris, Opéra Bastille. 25&28.02.2018. Violetta Valéry: Marina Rebeka; Alfredo Germont: Charles Castronovo; Giorgio Germont: Plácido Domingo; Il barone Douphol: Philippe Rouillon; Gastone de Letorières: Julien Dran; Il marchese d’Obigny: Tiago Matos; Il dottore Grenvil: Tomislav Lavoie; Flora Bervoix: Virginie Verrez; Annina: Isabelle Druet; Giuseppe: John Bernard; Commissionario: Pierpaolo Palloni. Dirijor: Dan Ettinger. (28.02: radio broadcast France Musique).

 

Revista indexata EBSCO