May 2, 2018

Posted by in Comentarii Critice

Antonio PATRAȘ – O cronică uitată a lumii românești de odinioară (I)

Ediţia Agârbiceanu realizată de profesorul Ilie Rad a ajuns deja la volumul al VIII-lea (într-un ritm de două opuri pe an!), ultimul din seria consacrată literaturii autorului ardelean, primele patru cuprinzând proza scurtă, celelalte creaţia romanescă. După cum am afirmat şi cu alte prilejuri, când am recenzat nuvelistica scriitorului, reeditarea lui Agârbiceanu în eleganta colecţie de Opere fundamentale, coordonată de Eugen Simion, reprezintă un binevenit gest recuperator, menit a evidenţia importanţa unei opere căzute pe nedrept în uitare. Trebuie precizat însă de la bun început că evenimentul editorial prilejuit de apariţia volumelor sus menţionate e semnificativ mai cu seamă acum, în anul când celebrăm centenarul Marii Uniri, pentru că autorul Fefeleagăi s-a implicat activ în lupta politică a românilor din Ardeal, ale cărei ecouri răzbat şi în literatura sa. Din acest motiv, cred, ar fi necesară o revizuire ceva mai temeinică a opiniei curente privind statutul de autor popular dar minor atribuit lui Agârbiceanu, plasat într-un plan secund în ierarhia valorilor noastre literare, datorită faptului că ar fi excelat numai în textele de scurtă respiraţie (precum Fefeleaga sau remarcabilele File din cartea naturii, selectate odinioară şi în manuale), fără a fi izbutit să se realizeze însă şi ca romancier.

Drept e că Agârbiceanu nu a fost un stilist, opera sa numărând puţine scrieri în care tratarea temei să vădească efortul unor decantări laborioase, de factură estetizantă şi nu numai. Părintele scria aşa cum vorbea, spontan, prelucrând cu minime ajustări fapte luate din viaţă. Dar scrisul devenea astfel o uzină, autorul însuşi mărturisind că nu a avut nici timpul şi nici răbdarea de a-şi reciti textele, trimise în cantităţi uriaşe către numeroasle gazete de pe întreg cuprinsul ţării care îi solicitau colaborarea. De altminteri, Agârbiceanu a atribuit mereu literaturii proprii o miză etico-pedagogică şi politică, opţiunea pentru realismul de tip documentar, bazat pe observaţie, lăsând foarte puţin loc imaginaţiei, fanteziei epice. Ce se pierde însă într-o direcţie se câştigă în alta, textele prozatorului ardelean constituind una dintre cele mai autentice şi mai veridice cronici ale lumii româneşti de odinioară, pe un interval de timp de peste cincizeci de ani, de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi până la cel de al doilea război mondial. Ca atare, creaţia romanescă a lui Agârbiceanu se cuvine reevaluată şi pentru relevanţa sa culturală şi ideologică, de mărturie a unui intelectual care a fost martor la evenimentele surprinse narativ şi comentate deopotrivă în literatura şi în publicistica sa. Nu întâmplător, într-una dintre confesiunile sale târzii, prozatorul recunoştea cu regret faptul că şi-a cheltuit energia mulţi ani după Unire în gazetărie şi în politică, lăsând deoparte literatura, la care s-a reîntors mult mai târziu, atunci când în România libertatea presei fusese interzisă: „După 1919 m-am trezit că, în loc de schiţe şi povestiri, trebuia să scriu zilnic articole politice. Ceea ce mi-a sleit inspiraţia aproape un deceniu… Cantitativ, în cei cinci ani petrecuţi în refugiu la Sibiu, am scris poate mai mult decât în toată activitatea mea anterioară” (Ceasuri de seară cu Ion Agârbiceanu, 1982). Dar tocmai de aceea literatura scrisă atunci, în vremea celui de al doilea Război Mondial, păstrează în filigran atitudinea combativă a publicisticii scriitorului ardelean.

Faţă de romanele incluse în volumele V-VI ale prezentei ediţii (Arhanghelii, Legea trupului, Legea minţii, Biruinţa, Sectarii, Domnişoara Ana, În pragul vieţii, Strigoiul), cele cuprinse în volumele VII-VIII (apărute în 2017), deşi mai puţin cunoscute şi de un nivel estetic inferior, sunt remarcabile aşadar în primul rând datorită caracterului lor asumat memorialistic, care le conferă o valoare documentară de excepţie. Redactate în marea lor majoritate pe timpul exilului sibian al scriitorului, care fusese nevoit să părăsească Clujul după Diktatul de la Viena, romanele acestea târzii ale lui Agârbiceanu radiografiază evoluţia societăţii româneşti în perioada de dinainte şi de după război, autorul încercând să detecteze cauzele mai profunde, de natură psiho-mentalitară, ce au determinat schimbări majore în lumea românească. Volumul al VII-lea conţine texte curat memorialistice, în ciuda vagului deghizament auctorial, transparent atât în Licean… odinioară (1939), în care Agârbiceanu evocă anii petrecuţi ca elev la Blaj, cât şi în ampla desfăşurare epică din trilogia Vremuri şi oameni (1942-1943), ce descrie evenimentele din timpul şi de după Primul Război Mondial, cu bucuria prilejuită de Marea Unire, dar şi cu deziluziile produse de disoluţia autorităţii şi de politicianism în perioada imediat următoare.

Republicat şi înainte de 1989, în colecţia „Restituiri” de la Editura Dacia, coordonată de Mircea Zaciu, micro-Bildungsromanul cu rădăcini autobiografice Licean… odinioară reconstituie mediul intelectual din şcolile Blajului de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, într-o naraţiune bine strunită având ca protagonist pe Ionică Albu, un băiat sărac şi orfan dar ager la minte, simpatizat de colegi şi profesori. Ion Pascu, unul dintre dascălii cei mai severi din urbe, apărător al şcolii latiniste şi naţionalist fanatic, cu studii la Roma în tinereţe, îi oferă lui Ionică găzduire în schimbul unor servicii la început obositoare (precum curăţenia în casă, servitul mâncării de la cantină şi al vinului adus din pivniţă), care însă devin cu timpul rutină, băiatul ajungând să-l îndrăgească pe bătrân, cu toate hachiţele lui, ca pe un părinte. De la înţeleptul dascăl şi de la oaspeţii care-l vizitează periodic prinde Ionică dragoste pentru studiul istoriei naţionale şi pentru tot ce e românesc, copilăria băiatului încheindu-se odată cu moartea profesorului Pascu, la a cărui lentă agonie e nevoit să asiste, îndurerat, în ultimii ani de liceu. Bătrânul are totuşi satisfacţia de a nu închide ochii înainte de a vedea că educaţia sa a dat roade, Ionică şi prietenii săi sfidând autoritatea maghiară prin câteva memorabile gesturi de rebeliune, precum arborarea tricolorului pe turnurile catedralei şi compunerea unui text patriotic inserat chiar pe diploma de absolvire a şcolii. Eliminat din învăţământ pentru fapta sa, Ionică oscilează o vreme între pasiune şi datorie, ca un erou cornellian, dorinţa de a rămâne pe loc, lângă logodnica sa, fiind anihilată de mult mai imperativa iubire de ţară. În pofida fascinaţiei paralizante resimţite în preajma femeii iubite – „[…] în apropierea domnişoarei Ana Vestemean, el simţi acel izvor de mistere şi începu să viseze treaz. O dulce căldură îi inunda trupul, o pătrunzătoare bucurie îi umplea inima şi o aromă ca de rezedă îi părea că umple aerul din jur” –, Ionică reuşeşte totuşi să se sustragă vrajei şi trece graniţa în Regat spre a continua lupta, pentru a muri apoi pe front la începutul Primului Război Mondial, jertindu-se pentru idealul naţional.

Mult prea naiv şi schematic conturat pentru a fi credibil, ca un personaj de basm, Ionică Albu reprezintă însă tipul de erou predilect al prozelor lui Agârbiceanu, idealistul aflat mereu în conflict cu lumea coruptă din jur. Obsesia purităţii proiectează astfel asupra psihologiei personajului o lumină falsă, ca în secvenţa în care un coleg de liceu îi împrumută lui Ionică nişte cărţi indecente iar băiatul i le înapoiază jenat, refuzând să dea curs curiozităţilor fireşti ale vârstei. Aici vorbeşte părintele-prozator, preocupat de moralitatea enoriaşilor, iar nu adolescentul cu simţurile în alertă, despre care aflăm în alt loc că trecea pe lângă colegele sale fără să le vadă, deşi multe dintre ele ar fi vrut să-i câştige prietenia. Mai interesante decât detaliile acestea comportamentale, de o falsitate ce sare în ochi, sunt în roman informaţiile despre îndeletnicirile şi obiceiurile oamenilor de atunci, despre sistemul de învăţământ şi despre examene, despre calitatea manualelor dar şi despre cărţile ce făceau obiectul discuţiilor pasionate dintre şcolari, de la Robinson Crusoe, Tilubuhoglindă, povestirile cu haiduci şi volumele cu poveşti despre America şi pieile-roşii, de la Epistola Maicii Domnului, Vămile văzduhului şi O mie şi una de nopţi (cartea cărţilor) la lecturile aplicate din Maiorescu şi Gherea (admirat în Ardeal pentru studiul despre Coşbuc), din Eminescu şi exegeţii săi ş.a.m.d.

Încă un şi mai vădit caracter evocator-memorialistic îl are apoi amplul roman-frescă Vremuri şi oameni, ale cărui prime două volume relatează evenimentele care au premers Marii Uniri de la Alba Iulia, mai întâi în perioada neutralităţii (1914-1916), şi apoi după intrarea României în război împotriva Puterilor Centrale, cel de al treilea volum al ciclului, Vremuri şi oameni. Lume nouă (1919-1940), aducând în scenă personaje distincte, dar cu acelaşi gen de profil etic şi cu o tuşă simbolică similară. În centrul naraţiunii din primele două volume ale ciclului se află Vasile Scurtu, un tânăr preot dintr-un sat de la graniţa de sud-est a Transilvaniei, din perspectiva căruia sunt privite şi comentate faptele. Omul e nevoit să îndure teroarea incertitudinii privind intenţiile României din perioada neutralităţii, precum şi ostilitatea autorităţilor maghiare, pe care le sfidează însă graţie solidarităţii intelectualilor români din oraş, grupaţi în jurul directorului Ion Giurca, naţionalist pătimaş.

Primul volum al ciclului surprinde atmosfera aceasta apăsătoare de dinaintea intrării României în război, cu incertitudinile legate de deznodământ, dar şi cu speranţa întregirii neamului prin unirea cu Ţara. Prin purtătorul său de cuvânt ficţional, Vasile Scurtu (procedeul e de găsit şi în mult mai cunoscutul roman al lui C. Stere, În preajma revoluţiei, invocat de altminteri de Dumitru Micu într-una dintre puţinele exegeze consacrate acestei creaţii epice ignorate a lui Agârbiceanu), prozatorul ardelean descrie chinurile îndurate de românii ardeleni nevoiţi să lupte de partea Austro-Ungariei, contactul cu realităţile dure ale războiului fiind prilejuit de primirea şi îngrijirea răniţilor într-un spital condus de doctorul Preda, un prieten al preotului, îngrijorat şi de situaţia de pe front, dar şi de frământările sufleteşti prin care trecea fiica sa, Laura. Logodită cu un avocat, Ion Vestemean, ce plecase pe front şi despre care aflase că fusese rănit, tânăra femeie se hotărăşte să plece în căutarea lui, motivându-şi decizia prin invocarea unui vis premonitoriu. Doctorul se arată sceptic, dar preotul crede în visul fetei, de care se simte apropiat sufleteşte şi cu care împărtăşeşte acelaşi naţionalism pătimaş. Pragmaticul şi materialistul Preda teoretizează însă primatul forţei şi, departe de a crede în miracolul unirii cu ţara, vede salvarea României în cadrul unei formaţiuni statale de tip federativ, în acord cu opiniile formulate în epocă de Aurel C. Popovici. Istoria va da dreptate preotului, care pleacă împreună cu familia sa la Râmnicu Vâlcea, în spatele frontului, unde îl întâlneşte pe logodnicul fetei, fapt ce-i întăreşte convingerea că visele nu mint niciodată, de vreme ce şi hotărârea sa de a-şi părăsi casa fusese luată în urma unui vis similar, simbolic (în vis îi apare doamna Majarosi, nevasta şefului de gară care fugise din sat, dar la nişte proporţii monstruoase, de „statuie de piatră colosală, cu picioarele enorm de groase, cu un piept lat, pe care sânii abia erau schiţaţi”).

Singurele pretexte epice ale acestei cronici de mari dimensiuni sunt, dacă mi-am dat bine seama, povestea de dragoste a Laurei şi visele preotului, ce determină luarea unor hotărâri decisive în tot atâtea momente critice ale periplului belic. Ca atare, în primul volum al ciclului naraţiunea trenează, paginile fiind încărcate până la refuz cu dezbateri politice şi cu observaţii imagologice menite a ilustra maniera în care se privesc unii pe alţii locuitorii Transilvaniei, românii, maghiarii şi saşii. Pentru a ilustra epic aceste remarci, prozatorul aduce în scenă o mulţime de personaje episodice care nu se ţin minte, maghiarii fiind criticaţi în genere pentru pretenţiile lor nobiliare, de rasă superioară, iar saşii fiind priviţi mai curând cu compasiune, ca în memorabila scenă a plecării lor în convoi la aflarea veştii că armata română intră în Ardeal. După ce aşteptase cu atâta speranţă venirea fraţilor săi de peste munţi, atunci când evenimentul se produce într-un sfârşit, preotul trăieşte dezamăgirea de a fi privit cu suspiciune de soldaţii români, care nu reuşesc să elibereze ţara deodată, cum ar fi fost de dorit. Venirea armatei române, care se retrage ulterior pentru a reveni, aşa cum se întâmplă în orice război de uzură, îi pune de fapt şi pe românii ardeleni pe fugă, familia lui Vasile Scurtu găsindu-şi refugiul mai întâi în Muntenia, la Râmnicu-Vâlcea, apoi în Moldova, la Roman, pentru ca ofensiva germană de la Mărăşeşti să-i arunce într-o pribegie încă şi mai amară, peste Nistru. „Bucuria supremă, când a intrat România în război, iar durerea cea mare, când a trebuit să părăsesc Moldova, cu ceilalţi refugiaţi, pentru a fi evacuaţi în Rusia” – afirma scriitorul într-o confesiune târzie, rememorând acele momente.

Dumitru Micu vorbeşte, inspirat, despre o „experienţă ghetsimanică” trăită de Scurtu şi de intelectualii români din sat, identificând în roman o parte iliadică, în care se descriu preliminariile războiului, şi una odiseică, în care se relatează aventurile întoarcerii acasă. În prima predomină „dezbaterea şi atmosfera, modul prozastic expozitiv”, pe când „a doua e narativă prin excelenţă, cu momente de suspense şi situaţii de roman de aventuri şi de roman picaresc”. În realitate, aventurile sunt foarte puţine, singurele momente ce atrag atenţia în perioada refugiului la Râmnicu Vâlcea fiind întâlnirea preotului cu un fost coleg de la Blaj, a cărui generozitate aparentă ascunde în fapt o josnică dorinţă de răzbunare, precum şi vizita întreprinsă de Scurtu la Bucureşti, unde publică un articol în apărarea ardelenilor, acuzaţi că ar fi arătat nemţilor drumurile în munţi. Scurtu apără opţiunea guvernului liberal, susţinând că România trebuia să intre în război, chiar dacă ar fi mers la dezastru – lucru cu care nu poate fi de acord mult prea prevăzătorul doctor Preda, adeptul soluţiei federaliste. Explicaţii interesante oferă însă autorul în privinţa filo-germanismului intelectualilor moldoveni, precum şi a filo-rusismului ardelenilor, atitudini justificate moral de situarea geografică şi de istoria celor două provincii.

De maxim interes mi s-au părut şi observaţiile privind structura societăţii româneşti din Moldova, cu oraşele dominate de populaţia evreiască, dar şi cele despre Basarabia, autorul mărturisindu-şi entuziasmul faţă de frumuseţea limbii româneşti din satele de peste Prut, păstrată nealterată de influenţe străine. Stereotipurile imagologice întunecă însă observaţia proaspătă, culeasă pe viu, ca în acest portret colectiv făcut soldaţilor ruşi: „[…] nu sunt oameni răi la inimă, […] fac însă prăpăd pretutindenea: rup gardurile, taie pomii roditori, copacii de pe marginea drumurilor, să-şi facă foc. Sunt oameni greoi, cu nişte cizme care răspândesc un miros greu şi cred că l-ar vinde şi pe Ţarul pentru un kilogram de spirt”.  Ţăranul român  se arată în schimb „umil pe timp de pace, mândru şi hotărât în război”, pe când evreii îi apar, judecaţi global, un popor fanatic, de la care ar fi pornit revoluţia bolşevică, preotul Scurtu acuzându-i că s-ar fi bucurat de un posibil eşec al României – afirmaţie care nu-l împiedică să găsească cuvinte de laudă pentru generozitatea unui brutar deloc fanatic din acelaşi neam, ce i-a salvat familia de la moarte în timpul războiului. Pe retina memoriei rămân, de asemenea, imaginea terifiantă şi pitorească a Iaşului din iarna lui 1917, precum şi imaginea satului românesc de dincolo de Prut, cu oamenii săi primitori şi naivi ca nişte copii. Dar cea mai mare atenţie pare să o acorde prozatorul ardelean în vasta sa cronică de război relaţiilor familiale şi, îndeosebi, iubirii conjugale, celebrate aici ca un contrapunct luminos faţă de imoralitatea generalizată pe care a provocat-o războiul, cu dezlănţuirea sa criminală patimi, de ură şi de furie. În acest sens, prin cuplul Nastasia-Vasile Scurtu, prozatorul celebrează trăinicia amorului matrimonial la care aspiră cuplul Laura-Ion Vestemean, surprins în ipostaza aurorală a stării de logodnă.

Sfârşitul peregrinărilor preotului Scurtu şi ale familiei sale sunt anticipate, după cum era de aşteptat, tot pe cale onirică, oamenii revenind într-un târziu pe la vetrele lor şi în satul acela de munte. Finalul îi adună laolaltă pe prietenii de odinioară în casa directorului Ion Giurca, întors din temniţă cam surd şi cu dantura în suferinţă, dar bucuros că duşmanii nu l-au biruit şi că putuse participa la marea adunare de la Alba Iulia. În nota aceasta sărbătorească se încheie aşadar cronica lui Agârbiceanu consacrată evenimentelor din Primul Război Mondial, volumul ultim al ciclului romanesc Vremuri şi oameni descriind un interval de timp ce cuprinde întreaga epocă interbelică, cu luminile dar mai cu seamă cu umbrele ei, care ne vor face să înţelegem de ce sărbătoarea avea să ţină atât de puţin.

 

Revista indexata EBSCO