May 2, 2018

Posted by in EDITORIAL

Cassian Maria SPIRIDON – O sută cincizeci de ani de Convorbiri literare. Iacob Negruzzi la Convorbiri literare (I)

 

Garabet Ibrăileanu afirma scurt, în Spiritul critic în cultura românească: „Costache Negruzzi a fost primul junimist”. În siajul acestei constatări bine argumentate de criticul de la Viaţa românească, putem afirma că fiul acestuia, Iacob Negruzzi, încă înaintea naşterii foii junimiste, a fost primul convorbirist, prototipul, model al convorbiristului perpetuat cu unele fireşti fluctuaţii mai bine de un veac şi jumătate. Marea construcţie culturală care a marcat pentru totdeauna cultura naţională, Junimea împreună cu foaia ei – ultima se perpetuează şi în prezent –, au avut, ne spune E. Lovinescu în monografia sa, T. Maiorescu (vol. I, 1940) drept arhitect pe autorul Direcţiei noi şi ca regizor pe Iacob Negruzzi.

S-a născut la 31 decembrie 1842, la moşia Negruzziştilor de la Hermeziu – Iaşi, ca al treilea fiu al marelui nuvelist Costache Negruzzi, după Nicolae, (decedat în 1848) şi Leon, urmat de Gheorghe şi Eliza. Între ei doar Leon va avea copii – şapte, între care Mihai Negruzzi va fi scriitor, general şi primar de Iaşi (la fel ca bunicul şi tatăl), iar Ella – prima femeie avocat din România. Copilăria şi-o petrece la Iaşi la casa părintească, la bunicii dinspre mamă – născută Gane, dar şi la Hermeziu. Are, împreună cu fratele mai mare, Leon, diverşi institutori, inclusiv un german din Bucovina.

Cu o subvenţie din partea Casei Şcoalelor, Costache Negruzzi, atent la educaţia celor doi băieţi, îi trimite la studii în Germania pe 14 octombrie 1852, însoţiţi de Karl Fieweger. Iacob Negruzzi este înscris la un pension francez din Berlin, după care urmează studii superioare juridice.

În perioada studenţiei, în intervalul 1 decembrie 1881-26 februarie 1864, ţine un jurnal în limba germană, păstrat în manuscris la Academia Română, pînă cînd, în 1980, Editura Dacia îl publică în traducerea lui Horst Fassel, cu note asigurate de traducător şi Dan Mănucă, prefaţa fiind semnată de ultimul.  Viaţa de student, cum era de aşteptat, este între cele mai tumultuoase, cu numeroase aventuri nocturne, cu îndelungi petreceri între prieteni. Practică diverse jocuri de noroc, nu se dă în lături cu temeritatea deja recunoscută a se duela; într-un exerciţiu de scrimă, la sala de antrenament va fi rănit la un ochi – accident care îl va urmări toată viaţa.

La sfîrşitul lui mai 1862, în urma unei agape nocturne este condamnat, prin indulgenţă, la trei săptămîni de carceră, în loc de trei luni, pe care le va executa, destul de lejer; descrie pe 27 mai 1862, încăperea, care, normal, nu-i foarte atractivă.

De a doua zi, obişnuit cu viaţa de carceră, prezintă desfăşurarea programului: „Dimineaţa la opt soseşte cafeaua. E bună. Timpul pînă la ora trei e cel mai plicticos. Îl petrec scriind epistole, cîntînd la flaut şi studiind. De la 3 la 5 iau masa la «Castelli», beau cafeaua la «Spargnapani» şi fac plimbări. Azi m-am plimbat, avînd o dimineaţă liberă, împreună cu Gregoriady şi Iorgulescu. E neplăcut însă să te reîntorci în carceră venind din natură”.

Financiar se va descurca destul de greu în tot acest interval, în pofida aportului de la părinţi şi a bursei acordate de minister. Consultat pe 15 octombrie 1863, află de la doctor că cu ochiul meu drept nu va merge mai bine, cel stîng ar fi doar foarte iritabil. Mi-a recomandat să mai trăiesc un timp numai pentru ochii mei, să nu lucrez la lumină artificială, să duc o viaţă normală, să nu fumez în cameră etc. M-a liniştit întrucîtva, dar nu de tot.

Pe 9 august îşi susţine teza de doctorat şi va obţine igni cum laude (prin foc cu laude), cu o zi înainte a fost declarat doctor utriusque juris (doctor al oricărui drept). După o absenţă de 11 ani se întoarce în Ţară pe 25 octombrie 1863.  La sfîrşitul lui 1863 şi începutul lui 1864 îl va cunoaşte pe Vasile Pogor în casa lui Mihail Cerchez, apoi, prin intermediul lui Petre Carp, cu care era în relaţie încă din studenţie, cunoaşte pe Titu Maiorescu şi la scurt timp pe Theodor Rosetti. După una dintre Prelecţiunile populare, care debutaseră în 1864 pe 9 februarie, se adună la Titu Maiorescu acasă pentru a asculta traducerea lui Carp din Macbeth, întîlnire apreciată de Negruzzi drept întîia şedinţă a Junimii încă înainte ca Rosetti să-i fi dat numele. Pe 11 martie 1864, secretarul perpetuu al Junimii va ocupa prin concurs catedra de drept comercial a Universităţii din Iaşi, întîi ca profesor provizoriu, apoi ca profesor definitiv. Pe 30 martie acelaşi an, îi va fi admisă cererea şi este primit în baroul din Iaşi ca avocat pledant. În vacanţa de vară, aflat la Trifeşti-Hermeziu, se ocupă intens de elaborarea unui sistem ortografic unitar, problemă discutată de altfel şi în cadrul întîlnirilor junimiste.

Despre truda întru ortografie aflăm şi din scrisoarea expediată din Iaşi pe 5/17 septembrie 1864, bunului său prieten din anii studenţiei, Al. Gregoriady-Bonachi: „Timpul nu l-am perdut la ţară. Am lucrat destul de mult. Pe lîngă cele ce stau în raportul intim cu cariera mea, am mai tradus şi unele din limba germană ca să-mi învăţ limba mea şi am prelucrat şi un proiect de ortografie română în care sînt pe ici şi pe cole divergenţe de opinii între noi doi. Socie­tatea «Junimea» de care ţi-am vorbit cînd ai fost în Iaşi mă însăr­cina cu această lucrare. După ce o vom fi desbatut între noi se va publica, poate modificata şi corectată, poate nu, sub banderola Societăţii şi atunci îţi voi trimite broşura” (vol. I, Studii şi documente literare, I.E. Torouţiu).

Maiorescu a fost numit decan al Facultăţii de litere din februarie pînă în septembrie 1863, iar din septembrie pînă în anul 1867 rector al universităţii ieşene, context în care mai vechii profesori, inclusiv cei din Transilvania, cuprinşi de invidie, în parte îndreptăţită de calităţile tînărului profesor, recunoscut prin calităţile sale intelectuale şi foarte popular graţie Prelecţiunilor populare, îi vor căuta pricini prin care reuşesc să-l sancţioneze cu vot de blam, context în care îşi dă demisia; este respinsă de cei de la Minister. În această situaţie duşmanii universitari, recte N. Ionescu printr-un articol din foaia Tribuna română îl acuză voalat de necuviinţa  la Şcoala centrală de fete. Întemeiat pe aceste calomnii este chemat în instanţă, în acest interval fiind suspendat din învăţămîntul universitar şi de la Şcoala Normală, din  octombrie 1864 pînă în aprilie 1865. Va fi apărat cu succes în instanţă de prietenii lui: Pogor, Carp, Mârzescu, Mandrea, Negruzzi. Aceluiaşi prieten, Al. Gregoriady-Bonachi, îi scria pe 17 februarie 1875, despre tribulaţiile provocate de procesul intentat rectorului Universităţii, nu mai puţin despre problemele lui de sănătate.

Propunerile asupra ortografiei, atît ale lui Negruzzi cît şi ale altor junimişti, discutate în cadrul întîlnirilor săptămînale, în iarna dintre 1865-1866, nu reuşesc să se impună, caz în care Maiorescu preia studiul întru realizarea unui sistem raţional, întemeiat ştiinţific, demers finalizat prin publicarea în 1866 a studiului Despre scrierea limbii române. Ortografia propusă de Maiorescu în studiul său discutat capitol după capitol în şedinţele Junimii va sta la baza ortografiei Societăţii şi va fi popularizată după apariţia Convorbirilor literare şi preluată în timp şi de celelalte publicaţii, inclusiv, în final, de Academia Română. Viitorul şef al foii junimiste, nu fără încîntare consemnează în Amintiri din „Junimea”: „Ortografia «Junimii» a fost cel întîi mare succes al Societăţii. Mai tîrziu au venit şi altele, dar toate numai în urma a lungi polemice şi lupte ce am purtat”.

În decembrie 1865 şi ianuarie 1866 pledează la Curtea de Casaţie din Bucureşti, impresiunile adunate asupra vieţii politice sînt cu totul nefavorabile şi se vor menţine şi accentua în anii cînd va fi ales parlamentar.

În martie 1866 este numit decan al Facultăţii de drept din cadrul Universităţii din Iaşi. Căderea lui Alexandru Ioan Cuza determină junimiştii să editeze un jurnal unionist, Vocea naţională, cu o viaţă scurtă (8 numere, între 5 aprilie şi 11 mai 1866), redactor fiind N. Culianu, iar ca principali colaboratori aflăm pe Titu Maiorescu şi Iacob Negruzzi.

În toamna aceluiaşi an iau fiinţă Tipografia şi Librăria Societăţii „Junimea” cu o existenţă nu lipsită de sincope, cum aflăm din Amintirile… secretarului perpetuu, dar esenţială în a se asigura tipărirea diverselor cărţi şi mai ales a viitoarei foi junimiste.

Într-o epistolă din 17/29 martie 1865 adresată lui Bonachi, aflăm şi alte amănunte pe acest subiect, multe aproape necunoscute: „Ţi-am mai spus încă în anul trecut la ocasiunea trecerii tale prin Iaşi despre societatea «Junimea». Ai aflat pe urmă cum ideile nostre fură temporal paralizate prin «procesul lui Maio­rescu», cum avînd a scăpa onorea şi cariera unui amic şi a unui bărbat care va produce mult folos patriei am trebuit să îndreptăm toată activitatea noastră spre acest scop lăsînd toate celelalte la o parte. Cauza Maiorescu se termină în fine mulţumită strigătelor şi ţipetelor noastre în Ţară şi dincolo de hotare. Maio­rescu e curat, vacanţele supravenite sînt sfîrşite şi societatea «Junimea» poate să gîndească din nou la scopurile ce-şi propusese, părăsind întunericul în care se cufundase şi tăcerea deplină ce păzise. Nepotul lui Pogor, Casu june Basarabean modest, bi­nevoitor şi foarte avut, voind a înavuţi Basarabia cu o tipografie Română ce cumpărase de la Paris, guvernul muscălesc îi refusă deschiderea tipografiei şi el dedică tipografia sa societăţiei noastre şi aşa peste cîteva septămîni va funcţiona o nouă tipografie în Iaşi sub numele «tipografiea societăţiei Junimea». Pricepi ce enor­m avantaj avem posedînd o tipografie fără a scoate capital din pungă.  Acuma iată ce a hotărît comitetul vechi al societăţii (Maiorescu, Pogor, Carp şi eu). 1) Societatea «Junimea» e consti­tuită; 2) Ea va face apel la toţi cetăţenii care se interesează la propăşirea civilizaţiei în România să facă parte din ea; preţul participării este 4 galb. pe an adică 1 pe trimestru; 3) Ea va avea un corespondent în toate oraşele cele mai însemnate ale României şi în provinciile Române supuse dominaţiunilor străine; 4) Ea va tipări orice carte de ştiinţă sau litere iar mai cu seamă acele de ştiinţă trebuincioase şcolilor gratis, după ce întîi respectiva carte se va găsi folositoare Ţării de o comisiune cercetătore expres numită pentru aceasta (înţelegi?); 5) Ea va avea o singură ortografie pen­tru toate cele ieşite de sub tiparul ei; 6) Preţul ieşit din vinderea cărţilor va servi societăţii pentru acoperirea cheltuelilor, iar după ce acestea vor fi acoperite, cîştigul se va da autorului; 7) Pentru acei autori care voiesc a tipări cărţile lor pe proprie cheltuelă preţul va fi mai ieftin şi tiparul va fi mai bun decît la alte tipografii; 8) Soc. Junimea va debuta prin tipărirea tuturor cronicarilor şi istoriografilor Români într’o nouă ediţiune cu note expli­cative şi cu index. D-nii membri Pogor, Carp şi Maiorescu sînt însărcinaţi cu lucrarea la astă nouă ediţiune (precepi ce lucrare diabolică?); 9) Propunerea D-lui Negruzzi de a scoate la lumină o revistă lunară («Junimea») după exemplul revistei «des deux mondes», se adoptă după lungi controverse şi se amînă pe un an din cause binecuvîntate; 10) Casier e deocamdată numit D. V. Pogor, care dă şi localul pentru tipografie gratis; 11) Se vor da sama anual despre cheltuelile veniturilor şi despre tota starea casei societăţii, care sume se vor publica prin toate ziarele Ţării.

O constantă a preocupărilor lui Iacob Negruzzi, pe lîngă chestiunea ortografiei – atît de necesară în editarea viitoarei reviste, pe care am văzut că o propune la punctul 9 (în paranteză fie spus, trebuie să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, ideea editării foii îi aparţine), conservarea şi apărarea limbii române este o permanenţă, temă în care dă bune sfaturi tot lui Bonachi pe 28 dec. 1865, în legătură cu limba folosită în cartea sa proprie de geometrie.

Dotaţi cu tipografie şi librărie problema care se ridică între junimişti este care va fi întîia carte care se va edita. Se hotărăsc, împreună lucrînd, să tipărească o antologie de poezie românească. Vor porni în acţiunea lor de la întrebarea: Ce este poezia? Şi citim în Amintirile… lui Negruzzi: „În seara dintîi domni şi aci, ca odinioară la în­ceputul discuţiei asupra ortografiei, o mare confuziune, dar peste o săptămînă, Maiorescu, îndemnat de ideile preschimbate între noi, se puse iarăşi să cugete asupra acestui subiect şi ne veni cu o parte din tratatul său. Despre poezia română care mai tîrziu a făcut un efect aşa de mare şi a pus de la început pecetea originalităţii pe revista Convorbiri literare.

Scrierea lui Maiorescu deschise, la cei mai mulţi dintre noi, orizonturi nouă. Pînă atunci noi jude­cam valoarea unei poezii numai după un instinct natural, fără a cerca să analizăm cauzele pentru care cutare poezie ne place, iar cutare alta ne pare rea. De atunci încoace lucrurile se schimbară, în­cetul cu încetul critica îşi făcu loc în Societate, şi după un şir de ani, aşa ne deprinsesem cu oare­care idei fundamentale comune, încît adesea ne înţelegeam prin simple semne fără multă vorbă”.

Selectarea poeziilor pentru viitoarea antologie a fost pentru junimişti un excelent prilej de a-şi întemeia şi consolida o viziune estetică coerentă, un bun gust sigur şi un spirit critic de mare pătrundere. Lui Iacob Negruzzi i-a asigurat aparatul teoretic şi un spirit de selecţie sigur în alegerea textelor ce urmau să umple coloanele revistei junimiste.

La începutul anului 1867, în cadrul şedinţelor Junimea, după cum citim în Amintirile… lui Negruzzi, dar şi cele ale lui Gane, se decide, la propunerea lui Maiorescu, cu acordul tuturor, înfiinţarea unei foi periodice, un mic jurnal literar, în care s-ar tipări scrierile cetite şi aprobate de Societate, şi în care să putem rezuma o parte din discuţiile noastre, ce prezentau un interes general, toată lu­mea primi fără lungi dezbateri propunerea sa.

Ideea editării micului jurnal literar aparţinea lui Negruzzi dar, s-ar părea că fondatorii Societăţii, pentru a evita preluarea revistei de o persoană nepotrivită, i-au cerut lui Maiorescu să facă propunerea, iar Negruzzi fiind cel care i-a dat numele, Convorbiri literare, criticul îl propune redactorul foii şi în tăcerea generală Pogor începe a cînta ca lăutarii la boieri: „Cu caftan l-am îmbrăcat”… şi se răpezi la mine. să mă ia de subţioare, ajutat de nu ştiu care altul tot atît de vesel ca şi dînsul. În vreme ce aceştia mă du­ceau în pompă prinprejurul odăiei, toată „Junimea” intona în cor cîntecul: „Cu caftan l-am îmbrăcat” şi în mijlocul rîsului general eu făcui declaraţia solemnă că primesc caftanul cu care mă împodobeau. Aşa m-am făcut directorul „Convorbirilor literare”.

Instalat la cîrma Convorbirilor, revistă la care visase încă de la naşterea Junimii, se implică total întru afirmarea foii şi impunerea în plan naţional ca o publicaţie care dă direcţia în cultura şi ştiinţa autohtonă.

Este cunoscut articolul program care deschide primul număr de pe 1 martie 1867 şi pe care l-am reprodus nu o dată în paginile actualei serii a revistei, articol scris la două mîini, prima parte e scrisă de T. Maiorescu, doar ultimul paragraf aparţine lui Iacob Negruzzi, care îl şi semnează, aşa cum au convenit împreună.

„De la început, recunoaşte în Amintiri din Junimea I. Negruzzi, m-am pus cu zel şi inimă la treabă şi am găsit plăcere întru conducerea acestei publicaţiuni în numele Societăţii, căci pe atunci Convorbirile se socoteau a fi organul şi pro­prietatea Junimii; mai tîrziu numai s-a schimbat această idee încetul cu încetul, pînă cînd de la sine Convorbirile... s-au considerat de toată lumea ca fiind proprietate directorului lor. Totuşi lucrul nu era aşa sigur în formă, încît să nu dea loc şi la păreri contrare. Cînd peste 18 ani eu am hotărît să mă mut la Bucureşti cu Convorbiri cu tot, Nicu Ganea era aşa de furios de această hotărîre a mea, încît după multe şi zadarnice încercări de a mă opri în Iaşi s-a pus cu ciudă să-mi conteste dreptul de a dispune de Convorbiri, susţiind că jurnalul ar fi al Junimii şi nu al meu personal. Negreşit că după discuţia urmată în Societate, el a rămas singur de părerea aceasta şi a trebuit să  cedeze puterii argumentelor contrare, dar mînia şi mîhnirea lui pentru plecarea mea din Iaşi a ţinut încă o bucată de vreme pînă în sfîrşit s-a liniştit”.

Despre tribulaţiile editării revistei am scris în alte numere ale revistei şi nu consider necesar să mă repet. Voi cita totuşi din ce ne spune şeful foii în însemnările dedicate Convorbirilor din Amintiri…: „Nemavînd Junimea o administraţie care să în­caseze abonamentele m-am pus eu să fac treaba aceasta şi mi-am înfiinţat singur o contabilitate complectă. Acum eu cumpăram hîrtia, eu plăteam tiparul, eu eram faţă la expediţia jurnalului, tot eu făceam corecturi, mă ocupam de direcţiune, cumulam, într-un cuvînt şi partea administrativă şi partea literară.

Amicii mei ziceau glumind, că eu singur sînt autorul, culegătorul, corectorul, directorul ba chiar cetitorul Convorbirilor literare. Deşi lucrurile nu erau tocmai aşa, totuşi numai eu ştiu cu ce greutăţi am putut-o scoate la capăt. Opream pe oameni pe uliţă ca să le cer abonamentul, încît unii, cînd mă vedeau de departe, fugeau pe celalt trotuar şi grăbeau pasul; mă rugam de mai mulţi membri ai Societăţii să ajute Convorbirile cu mici contribuţii particulare, alergam la fiecare lună pe la ei pe acasă ca să încasez banii, întreţineam corespondenţa, dam goană după materie de tipărit, încurajăm pe toţi să scrie mai ales în timpul va­canţelor, şi mergeam chiar pînă acolo că hotărîm fiecăruia cu ce să se ocupe anume. De cîte ori am dat prin aceasta ocaziunea să se scrie lucruri foarte bune şi interesante! Într-un cuvînt făceam totul, şi neajungînd banii încasaţi, puneam în fiecare an diferenţă din punga mea. Cînd însă în vreun număr se găseau bucăţi mai slabe de ver­suri sau proză, eu aveam răspunderea căpătînd ocară în Junimea, în special, se înţelege, de la prietenul meu Pogor căruia totdeauna i-a plăcut să comandeze, dar niciodată să lucreze singur”.

La cei doi colaboratori care ocupă coloanele revistei de la primul număr, Iacob Negruzzi şi Titu Maiorescu, în primul an mai aflăm pe: V. Alecsandri, Scarlat Capşa, M.D. Cornea, G. Creţeanu, Matilda Cugler, V. Gheorghian, P. Grădişteanu, Ion Ionov, Leon Negruzzi, Vasile Pogor, Moisi Pompiliu, N. Pruncu, George Roiu, N. Scheletti, Th. Şerbănescu, St. Vîrgolici, N. Gane, S. Bodnărescu, D. Morţun, P.P. Carp, N. Quintescu, I. Meşotă.

În paralel cu apariţia revistei se continuă Prelecţiunile populare, la care şi Iacob Negruzzi este conferenţiar, nu o dată.

Paginile critice foarte severe ale lui Maiorescu riscau să alunge mai toţi colaboratorii, situaţie care-l obligă pe Negruzzi, spre a nu-i pierde, să facă o declaraţiune pe ultima pagină a numărului 8/15 iunie 1867: „Redacţiunea Convorbirilor literare se crede datoare a declară, că foia sa nu este organul societăţii Junimea din Iassi. Redactorul şi mulţi colaboratori ai ei fac parte din acea societate, însă nu ca atare, şi lucrările lor, publicate în Convorbiri nu stau în legătură necesară cu dînsa. Toate publicaţiunile Societăţii Junimea poartă titula de ediţiuni ale ei, titlu care lipseşte la Convorbirile noastre, a căror cuprins privesc dar numai pe autorii subsemnaţi şi pe Redacţie”.

Şi tot în aceeaşi notă, în numărul 10/ 15 iulie 1867, în coloanele de Notiţe literare, unde sînt anunţate şi prezentate editarea de Poezii Populare, întocmită de V. Alecsandri, dar şi volumul de studii ale lui T. Maiorescu asupra Poeziei Române, vine cu un sugestiv comentariu final: „Aceste studii, cunoscute deja de lectorii noştri, sînt însoţite de căteva exemple de poesii române; publicaţiunea D-lui Alecsan­dri şi acea a D-lui MaioresCu, printr-un joc fericit al hazardului, se complectează una prin alta şi dacă cineva ar găsi critica D-lui Maiorescu prea aspră, o pagină din poesiile populare ar răspunde în locul autorului, şi l’ar justifica pe deplin”.

În nr. 14/15 septembrie 1867, începe lunga colaborare a bardului de la Mirceşti cu poezia Tînăra creolă, iar nr. 16/15 octombrie 1867 se deschide cu Scrisoare D-lui Alecsandri, către redactorul „Convorbirilor literare”, unde deplînge lipsa unor scrieri literare care să fi prezentat pe cei din vechime, cu observaţii şi astăzi adevărate.

Pe 21 august 1867, la cîteva luni de la apariţia foii junimiste, scrie aceluiaşi Bonachi, nu fără mici naivităţi: „Convorbirile încep a prinde; îmi vin abonamente şi mici lucruri de publicaţiune din multe părţi; dar singur vezi cu ce rezervă le întrebuinţez: pîn’acum afară de cîteva mici poezii tot ce-a apărut, a fost productul micii societăţi ieşane şi mai ales a familiei Negruzzi. Dar tot ce apare în Convorbiri se repro­duce în ziarele celelalte. Se folosesc de lucrul nostru fără pic de ruşine. Cît de jos au căzut! Afară de o mică societate ieşană, restul României de 9 milioane e mort pentru produceri literare şi ştiinţifice! Fatală politică şi nenorocit spirit ce domneşte! Mă felicitezi că m’am făcut poet. Cum nu era să mă fac cînd o puternică simţire de durere înăduşise toate celelalte în mine!”.

Se plînge că iar are dureri de ochi: „Poţi să-ţi închipuieşti cît rău îmi face a nu putea lucra cu mulţimea trebilor mele şi a fi aruncat din nou în sinistre presimţiri. Inima ţi se face de piatră, încît, ca Otello, cînd o atingi cu mîna, mîna te doare, ş’apoi te ameninţă şi ochii să devie piatră: frumoasă perspectivă!

Nu-ţi vorbesc despre politică căci mi-e greaţă! Cei mai mulţi gîndesc la emigrare şi (ce să-ţi spun?) această grozavă idee începe a tortura şi mintea mea. Unde sînt visurile noastre din Germania? Au sburat cum sboară toate visurile copiilor şi ne-am trezit într’o teribilă realitate! Singurul lucru ce mă mai interesează sînt Convorbirile”. Interes ce se va menţine cu o intensitate greu de imaginat aproape trei decenii şi încă după, prin colaborări, dar mai ales prin publicarea în special a palpitantelor Amintiri din „Junimea”.

Redactorul foii susţine în permanenţă Corespondenţa cu diverşi solicitanţi la gloria literară, totdeauna aplicată, nu lipsită, cînd e cazul, de ironii, multe usturătoare. Notiţele de la finalul revistei sînt o cale de a anunţa diverse apariţii, ca în numărul de pe 15 decembrie 1867, unde aflăm, între altele, despre apariţia poeziei dramatice Mihai Viteazul condamnat la moarte, semnată de D. Bolintineanu, o traducerea a piesei Othelo de către P.P. Carp, dar şi a broşurii despre ortografia română semnată de bunul său amic Gregoriadi Bonachi. Şi tot aici, aşa cum se plîngea aceluiaşi Bonachi, citim despre preluarea textelor din Convorbiri fără a se specifica sursa: „Rugăm toate ziarele Române atît din Principate cît si din Austria care ne fac onoare de a reproduce articolele noastre, să binevoească a arătă că articolele resp. sînt extrase din Convor­biri Literare. Sîntem convinşi că omisiunea unei asemenea arătări ce am însemnat mai cu samă în cîteva ziare din Bucureşti, provine numai din eroare”. Cu toată eleganţa rugăminţii, jurnalele cu pricina vor practica aceeaşi tactică, de a prelua fără specificare, fapt consemnat periodic în revistă.

Notiţele literare sînt şi o riguroasă şi amănunţită revistă a presei. În nr. 22/15 ianuarie 1868 este cercetat primul număr din Jurnalul pentru toţi ce se edita la Iaşi cu începere de la 1 ianuarie acelaşi an, cu observaţii la final asupra limbii şi ortografiei practicate: „S-a trecut timpul în care această chestiune era privită ca o chestiune secundară şi fără interes şi unde fie­care scria după fantezia sa. Tocmai într’o publicaţiune ce are ca scop desvoltarea literaturei punctul ortografic n’ar trebui niciodată lăsat în neîngrijire”.

În volumul III de Studii şi documente literare – realizat de I.E. Torouţiu, apărut în 1932, avem adunată o corespondenţă destul de întinsă a lui Iacob Negruzzi către A.D. Xenopol – anii 1868-1902. Prima păstrată este din 13/25 martie 1868; cu scuze pentru întîrzierea răspunsului la epistola de pe 7 a lunii curente, încearcă a-l capacita întru colaborarea la foaia pe care o diriguia  cu argumente pe măsură, dar şi cu indicarea temelor posibil de a fi abordate de către A.D. Xenopol: „Aş dori ca corespondenţa noastră să nu se sfîrşească, ci să ne scriem unul altuia, din cînd în cînd. Fiind că şi D-voastră faceţi o părticică din Societatea «Junimea», nu mă îndoesc că vă interesaţi atît pentru lucrările sale, cît şi pentru organul său Convorbirile care de mult este sub redacţiunea mea.

(Sperez că primiţi Convorbirile regulat, sau cumva nu?).

În calitatea D-voastre de membru al Junimei, cum ar îi dacă de cînd în cînd aţi da semn de viaţă printr’un articol ce aţi trimite Convorbirilor? Poate vreun articol istoric, în care aţi lua o parte bine hotărîtă din istoria universală (d.e.: viaţa şi domnia vreunui împărat sau monarc din ori ce ev; vro bătălie cu împrejurările, cauzele şi efectele sale; viaţa şi isbînzele vreunui general, sau opurile vreunui literator etc.). Dacă n’aţi fi destul de versat în istoria naţională pentru a întreprinde o asemine lu­crare, ceea ce în adever ar fi de un nepreţuit interes, ar fi desigur foarte interesant să luaţi o asemenea materie chiar din istoria altor popoare, căci a sosit timpul în care trebuie să ne ocupăm şi cu istoria ca atare, chiar în afară de interesul direct al poporului nostru, ci numai pentru interesul ştiinţific. V’aş pro­pune să alegeţi sau vreun Kalif arab din Mecca, Bagdad sau Cordova; sau ceva din istoria Byzantină sau din istoria Poloneză. Aceste ar face poate să comparăm relaţiunile noastre actuale cu timpul şi cauzele de decadenţă a imperiului Byzantin sau a Poloniei. Dacă însă timpul nu vă iartă să vă ocupaţi cu istoria (cea ce v’ar recomenda însă minunat către publicul şi guvernul Român), cel puţin scrieţi-ne din cînd în cînd vro dare de seamă asupra vreunui op nou care apare în Germania şi dobîndeşte succes. Şi acesta ar avea interesul său. Cred că propunerea mea este foarte acceptabilă şi dacă aţi primi-o ar fi atît în interesul Societăţii şi foii noastre, cît şi în interesul D-voastre”. Este, putem concluziona, o manieră de abordare constantă a lui Negruzzi cu prezenţii sau viitorii colaboratori. Şi îndemnul către studiul istoriei va fi urmat întocmai de viitorul autor al Istoriei Românilor.

Un volum la fel de consistent reprezintă epistolele lui A.D. Xenopol către I. Negruzzi, adunate în al doilea volum de Studii şi documente literare, editat în 1932 de I.E. Torouţiu.

Prin scrisoarea din 1 aprilie 1868, de la Berlin, îşi motivează opţiunea pentru a urma dreptul în defavoarea filosofiei, dreptul asigurîndu-i posibilitatea de a studia istoria: „Timpul cel scurt ce voi fi aici, îl voi întrebuinţa nu atîta pentru studiul propriu al istoriei, aceasta e peste putinţă, ci numai pentru a-mi deschide cu încetul calea pe toate ramurile necesare pentru cunoştinţa ei, a căpăta o ştiinţă solidă despre isvoarele de unde curge şi mijloacele de a le cerceta, apoi întorcîndu-mă în ţară, voi căuta să aplic cea ce voi fi adunat la istoria scumpei noastre ţări”. Asupra propunerii de a colabora, se arată exigent, considerîndu-şi pana încă insuficient exersată pentru a da naşteri la scrieri ce să poată trăi sub ochii publicităţii, într-o foaie precum Convorbiri.

După o lună, pe 3 mai 1868 trimite lui Iacob Negruzzi, primul articol care va deschide lunga şi preţioasa colaborare a istoricului la foaia ieşeană: „După titlu vedeţi că voesc să spun cîte ceva despre cultura naţională, acel cuvînt minunat ce se repetă de toată lumea, care însă totodată e unul din cele mai puţine înţelese de toată lumea.

Voi să arăt ce este cultura naţională, care este cîmpul ei şi la ce e bună.

Pentru aceasta am căutat să stabilesc un principiu din care să o desvolt cu necesitate ştiinţifică”.

Precizează totodată că subiectul îşi are sorgintea în cîteva fraze din prelecţiunea maioresciană asupra psihologiei.

Pe 3/15 mai 1868 pleacă din Iaşi răspunsul lui Negruzzi (cît de rapidă era poşta acum 150 de ani, între Berlin şi Iaşi: mai puţin de 3 zile – pe 1 mai expediată, răspunsul se întoarce pe 3 mai!!!) cu sincerul său compliment dar şi aprecierile Junimii pentru prima parte a studiului: Cultura Naţională,care se publică începînd cu nr. 10/15 iulie 1868 al revistei.

În epistolă face observaţiile ce le crede de cuviinţă asupra articolului, constatînd că aceasta este lucrarea unui bărbat care cugetă matur şi ştie a-şi reproduce fructul cugetărilor clar, precis şi chiar frumos. Se asigură că i se va permite să schimbe pe ici pe acolo, doar pentru a asigura puritatea limbii. Nu-l publică în numărul proxim, dorind să fie sigur că are şi următoarele fragmente scrise şi expediate în cel mult două săptămîni. Ceea ce se va şi întîmpla. Pentru o mai mare putere de convingere în a-l atrage să colaboreze la foaia junimistă, trece în revistă articolele şi semnăturile prezente în numerele anterioare.

În faţa necazurilor grele din familie, decese, boli etc., se consideră fericit cînd o ocupaţiune literară mă distrage de la chinurile sufleteşti şi mizeriile vieţii. Şi semnează: Al D-tale amic sincer, I.C. Negruzzi.

Prin epistola din 5 iunie 1868, Xenopol îl autorizează pe redactorul revistei să intervină în text.

Citim la final, în P.S. de luat aminte asupra atitudinii filiale: „Vă rog să trimiteţi şi părintelui meu un exemplar din Convorbiri literare în care va apare lucrarea mea”.

Pe 4 decembrie 1868, îi cere Iubitului Iacob, în ultima frază o favoare: „Dacă poţi să-mi expediezi bursa pe Ianuarie ceva mai înainte, bunăoară peste cîteva zile, atunci e minunat!”.

Aflăm din scrisoarea de pe 25 dec. 1868/6 ian. 1869, de respingerea articolului Portret şi fotografie, respingere anunţată şi în Corespondenţa Convorbirilor: „D-lui X(enopol), în B(erlin). Ne pare rău: s-a respins. Cît mai curînd vă voi scrie cauzele, în Conv. Lit. 15 Dec. 1868 II 332”.

Şi aflăm detaliile pentru ce a fost respins, în principal motivarea are ca temei binele autorului (încă un motiv spre a-l admira pe Negruzzi, tactul său şi preocuparea constantă de a determina colaboratorii să se depăşească pe sine).

Răspunsul lui Xenopol din 17 ianuarie 1869 este de asumare a respingerii articolului despre portret şi fotografie, dar şi de amendare a radicalismului maiorescian din În contra direcţiei de astăzi a culturii române, cu trimitere la formele fără fond; atitudinea nu este singulară (în timp se alătură inclusiv E. Lovinescu), argumentaţia acestuia consonează întocmai cu viziunea din Istoria civilizaţiei române moderne a şefului de la Sburătorul: „Cea ce este periculos este adormirea, este lipsa de interes fie pentru bine, fie pentru rău. Aceasta desigur dispare din ce în ce şi aceasta este semnalul progresului nostru. Ceea ce apare ca neadevăr, va dispare cînd spiritul nostru va fi în stare să pătrundă mai adînc în natura lucrurilor, cînd gustul nostru se va fi curăţit… Aceasta însă este treaba timpului; a pretinde ca un popor din momentul chiar cînd începe a se desvolta să nu producă decît lucruri bune, să aibă instituţiuni bune, libertate adevărată, arte care dovedesc un gust estetic etc., este a transporta la început resultatul final al dezvoltării.

A cere însă ca acel popor să nu aibă şcoli pentru că nu poate avea decît şcoli rele, să nu aibă pinacoteci pentru că nu poate pune în ele decît monumente de artă străină, a nu avea libertate pentru că aceasta este des călcată în picioare, a nu face poesii pentru că face poesii rele, a nu scrie istorie pentru că ştiinţa şi mijloacele necesare pentru aceasta sînt încă slabe şi că prin urmare nu se poate ajunge la adevăr… a pretinde aceste zic, este a ucide chiar posibilitatea progresului, a cărui natură cere de a merge de la rău la bine, de la neştiinţă la ştiinţă. A face aceasta este a împiedica mişcarea intelec­tuală care este esenţa progresului. Cu încetul se vor retrage mediocrităţile de la sine din cîmpul literaturii, a artelor, a politicii, cu cît termometrul culturei se va sui mai sus. Pentru ca aceasta însă  să fie posibil, trebue ca mediocrităţile să fie acum lăsate în pace şi aceasta este ceva atît de natural încît nici nu poate fi altminterea şi că o luptă sistematică pentru stîrpirea lor n’ar produce altceva, presupunînd că ar fi posibilă, decît peirea progresului însuşi. Întrucît orice producţiune, fie ea chiar cît de mediocră, concură pentru a întreţine spiritul în mişcare, întrucît o instituţiune, fie ea cît de slabă, răspîndeşte cît de puţină lumină, de sînt meritorii şi silinţele inteligenţilor superioare, este de a le perfecţiona, iară nu a le ucide pentru a aştepta punctul natural a desvoltării. Aceasta mă conduce a-ţi spune ceva de progresul de sus în jos. Dacă luăm bine sama ori ce progres urmează această cale”.

Răspunsul, nu foarte rapid al lui Negruzzi, întîrziere motivată, exprimă mulţumirea sa asupra ultimei şi extinsei epistole din ianuarie, precizează şi chinuitoarele tribulaţii în adunarea subvenţiilor.

Tot în această epistolă avem şi o primă afirmare a iubirii ce o are pentru revista ce o diriguieşte:  „Îmi pare bine că eşti mulţumit de Convorbiri. Acest copil al meu, pe care îl iubesc cu dragoste adevărat părintească, îmi dă multă muncă, dar şi multă mîngîiere. Ştiu cîte sacrificii ma­teriale mă costă –  cît am neglijat avocatura (moşia mea) pentru dînsul, ştiu cu ce indiferenţă, îl priveşte generalitatea gogomănească a oamenilor, dar pe de altă parte este o mică elită care recunoaşte meritul, osteneala şi talentul şi aceasta îmi este destul. Cred că numărul 1 chiar din anul III (cu ce mîndrie scriu acest III!!) îţi va face plăcere. În Decebal vei vedea ceva cu totul nou pentru literatura română; idem în Poeticale scrise de mine, în mod uşor şi umoristic cum nu s’a premînuit pînă acum limba Română; Pastelurile lui Alecsandri din acest număr sînt de­parte de înălţimea celorlalte, iar poeziile germane sînt bine traduse de N. Schellitti. –  Cu poeticale încep un şir întreg de articole, intitulate Copii de pe Natură şi succesiv vor urma Stărostii; Părintele Gavriil; Eroul fără voie; Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare; Paralei şi Paraleoaice etc. etc…. care sînt tipuri de persoane, de clase şi de grupe sociale, descrise umoristic şi adesea ec răutate, lăsînd pe ici pe colo să se strecoare un suspin melancolic. Natura mea e îndoită; sau sînt sub domnirea unei adînci melancolii, adesea acel soi de melancolie ce numesc germanii Weitschmerz sau îmi vine să rîd şi să-mi bat joc de toate şi de toţi. După această împărţire a simţirilor, fac sau poesii, sau scriu lucruri umoristice. Cîteodată aceste simţiri opuse mă coprind împreună –  lucru ce nu pot singur înţelege! –  şi atunci iesă un soi de amfibie curioasă, un soi de hermafrodit bizar.

Aşa îmi închipuesc, –  deşi în alte proporţiuni –  trebue să fi simţit Heine cînd compunea poesii de cîteva rînduri tot­odată plină de durere şi plină de humor. Să-mi spui părerea ta despre articolele ce vor ieşi acum în Convorbiri. Proba din Hermann şi Dorothea ce mi-ai trimis, a fost cetită în Junimea şi a plăcut. Te îndemn dar să faci toată traducerea. Pentru ce n’ai păstrat însă forma hexametrului, ci ai preferat ambele de 6 pi­cioare? Hexametrul este propriu poesiei epice, (afară de idilă); iambul sînt propriu poesiei dramatice. Cu atîta mai mult că în româneşte hexametrul este foarte uşor, mai uşor poate decît în limba germană. Ar fi trebuit păstrată chiar pentru fidelitatea traducerei: fă o încercare de hexametre. Iar dacă ai mers departe cu traducerea în iambi, urmeaz’o aşa”.

Sînt mărturisiri şi opinii care luminează diversele faţele ale caracterului, dar şi ale constructorului celei mai importante reviste din cultura naţională. Întreg corpul de scrisori trimise dar şi primite de Iacob Negruzzi sînt la fel, dacă nu mai importante decît paginile semnate în Convorbiri literare, întru cunoaşterea unuia dintre cei mai importanţi realizatori de publicaţii literare.

Ritmul epistolelor între cei doi junimişti este de una-două pe lună, mai toate destul de lungi cu varii opinii literare, dar şi din cele practice, cum aflăm din scrisoarea lui Xenopol din 17 februarie 1869, unde încearcă a defini poezia şi face o scurtă critică asupra celor publicate în Convorbiri.

Aplicaţiile sînt asupra pastelurilor lui Alecsandri proaspăt apărute în revistă. Pe 25 martie 1869 se arată înspăimîntat de chemarea la oaste şi-i cere în disperare lui Iacob să-l scape de a intra între dorobanţi, sănătatea, dar mai ales cursurile universitare ce le urma avînd prioritate.

Nici Negruzzi nu duce lipsă de necazuri, dar e încîntat să discute între ei asupra a noi scrieri literare ce apar la noi în Ţară.

Totodată îl lămureşte asupra chemării la oaste: „Te temi să nu fii tratat ca dezertor, dacă nu te-oi înfăţişa la comandantul dorobanţilor! Dar în ce ţară trăim şi în ce timpuri? Îţi închipueşti că aici sîntem în Prusia unde legea se aplică ad litteram? Nu iubite, sîntem în ţara pravoslavnică a Moldovei, unde nu se prea ţine samă de cele ce sînt scrise în Co­dicele lui Boerescu cu toate apendicele sale. Linişteşte-te şi cată-ţi de treabă. A noastră să fie grija dacă ţi-or face ceva. Aşa am spus şi bătrînului, care era cam îngrijorat. Lasă că doar prefectul şi comandantul şi tuti quanti sînt buni Români, care ascultă cînd stărui să uite un nume din listă. Cată-ţi treaba şi nu-ţi bate capul de toţi dorobanţii ambelor principate”.

Mereu aflaţi într-o acută criză pecuniară şi el şi fratele Gheorghiţă îl bombardează constant pe mereu hăituitul Negruzzi, nu doar de ei ci şi de alţi junimişti trimişi la studii, spre a le expedia bani.

Dar toate aceste nu sînt principalul scop al scrisorei mele. Acesta este; „Nu mă lăsa!” Am ajuns iar avid de materie pentru Convorbiri, Critica lui Buckle sau moartea! Auzi! Cel puţin începutul că sînt prăpădit. Toţi m’au uitat. Din Junimea, precum vezi, numai Alecsandri şi cu mine am susţinut foaea în al III-lea an. Acum Alecsandri s’a dus la Bucureşti în Adunare, ş’apoi vra să meargă, precum spune, în Egipet să se prăjească la soare. El însă lucrează numai la Mirceşti. Eu – ce dracu să mai scriu? Adică aş şti eu ce să scriu, dar cînd pentru Dumnezeu! Avocat, avocat. Profesor, mai mult decît odinioară, de vreme ce mi-au dat belferii şi procedura civilă pe lîngă dreptul comer­cial; care-mi dă nu puţină osteneală. Ş’apoi secretar a Junimei: scrie în dreapta, scrie în stînga, fă pe Casierul (O! Doamne!); stăruie toată ziulica pe la D-nii autori, la tipografie şi fă-ţi sînge rău cu zeţarii cari după 3 corecturi tot fac aceleaşi greşeli de tipar. Pentru ce? Pentru ce să neglijez avocatura, izvora de cîştig material, de bani, şi prin urmare, la noi mai mult decît oriunde, de neatîrnare şi însemnătate şi linişte? Pentru ce? Pentru că nu mă lasă inima şi adeseori îmi vine să dau pe umeri afară cîte un jidan care vine cu treabă. Cîte odată o chiar fac, cînd, mă supăr cu desavîrşire pe avocatură, pentru ca pe urmă să-mi pară rău că am lăsat să treacă bani pe dinaintea mea fără ca să-i culeg. Dar basta despre aceste. Revenons ŕ nos moutons”.

Pe aceeaşi temă, dar mai acut citim în scrisoarea din 15/27 oct. 1869, dar fără a uita, totuşi, de literatură. Îl atenţionează pe Xenopol că articolul trimis, e vorba de Istoria Civilizaţiei, publicat în cîteva numere din acel an, că-i face mare plăcere şi atît „Junimea”, cît şi Maiorescu îl găsesc bun. Asta trebue săţi facă plăcere. Am gîndit că mai tîrziu, cînd te vei fi întors în ţară şi vei fi scris şi alte articole istorico-critice, mai cu samă în ce priveşte istoria naţională, aceste toate ar face un frumos şi interesant volum, de la care tinerimea ar putea pro­fita mult. Am auzit chiar din belferi lăudînd articolul tău, căci tot ce este efectul unui studiu serios şi îndelungat trebue să impue la toţi şi mai ales la acele geniuri universale ce scriu tot fără a învăţa nimic. Cei ce au spirit văd distanţa ce-i separă pe dînşii de cei care învaţă şi cugetă, îmi pare rău însă că ceea ce ai trimes acum nu va putea ieşi tot într’un număr şi că va trebui să formeze materia a două numere”.

Cauza este, cum era de aşteptat, de natură financiară, mereu de actualitate atunci ca şi acum; abonamentele sînt puţine şi la preţuri modice, situaţie ce s-a perpetuat şi în prezent, dar care nu-l face să dispere, încrezător în viitorul foii: „Convorbirile este foaia viitorului, generaţiunile posterioare vor găsi mai multă plăcere şi cei care mă vor urma în sarcina grea ce mi-am impus, vor dobîndi mai multă recunoaştere. Dar mulţi puţini, cîţi sînt, trebue mers înainte. De cînd apare jurnalul s’a trezit interes în generaţiunea june. Toţi studenţii sînt poeţi şi mă inundă cu versuri. Toate rele s’înţelege; dar cine ştie de nu va apare mîne, poimîne unul bun? Destul că se interesează, şi se simt împinşi spre a imita”.

Speranţele i se vor împlini cînd, la sfîrşit de februarie, început de martie 1870 descoperă şi lecturează scrisoarea cu poemele lui Eminescu şi cînd în vizită la Maiorescu îi spune: „În sfîrşit am dat de un poet!”. Va debuta în numărul pe 15 aprilie 1870 cu Veneră şi Madonă.

În aceeaşi epistolă descrie lui Xenopol seara junimistă cînd va fi desfiinţat ca poet: „O seară a Junimii a fost Judecata mea. Scrisesem o come­die în 3 acte în versuri. Toţi la cari o citisem o ridicase în nouri; Junimea a condamnat’o. Afară de versuri şi limbă care ar fi fru­moase, ea n’ar îndeplini condiţiunile unei comedii etc. (în multe puncte au dreptate). De la aceasta s’a luat vorba despre pro­ducerile mele şi Maiorescu, în opunere cu cele susţinute înainte, mi-a contestat orice talent pentru alte, decît pentru produceri comice care după dînsul au tot atîta valoare cît şi celelalte (Boileau, Moličre etc.). Mi-a contestat talentul pentru poesia lirică, căci a mea n’ar fi frumoasă decît în formă. Carp susţinea că am talent pentru poesie, însă că nu trebue să mă las primei inspiraţiuni, ci să lucrez la cel mai mic lucru timp îndelungat. Pogor nu era de faţă. Alţii au susţinut că şi Heine împreuna melancolicul cu comicul şi A. de Musset, că prin urmare nu ar fi o imposibilitate psihică ca aceste două să se unească. Alţii că sentimentalul a fost unul trecător, produs de un amor violent; Maiorescu mă îndemnă să scriu comedii bascomique. Dacă ai fi adunat toate părerile, nu ai fi înţeles nimica. Deşi m’a cam descurajat momentan părerea lui Maiorescu, mi-am zis că la sfîrşitul sfîrşitelor nu poate să ştie care este adevăratul meu tărâm şi că viitorul îl va hotărî. –  Pentru Maio­rescu «Copiile de pe natură» sînt nu numai ceeace am scris mai bine, ci lucruri vitale, care vor rămîne; din contra poesiile etc. sînt lucrări trecătoare. Gîndind la atîtea poesii ce am simţit în adîncul sufletului, cînd le-am scris, nu pot crede ca el să aibă dreptate. Însă aşa este acum atmosfera Junimei. Tot ce-i comic şi real trece; tot ce-i sentimental, nu trece. Toţi membrii cei marcanţi au trecut de mult peste perioada amo­rului şi a sentimentalismului şi judecă lucrurile din punctul lor rece de privire, fără a-şi aminti că asemene produceri nici se adresează către dînşii. În fine vom vedea. Eu unul cred că de ar veni Goethe azi cu cea mai frumoasă poesie lirică în Junimea, ar lăsa pe toţi reci”.

Îşi află iluzoria mîngîiere că nici Goethe n-ar fi fost mai bine primit.

Pe 28 febr./12 martie 1870 se adresează în comun, către Iubiţii amici Xenopol şi Bolintineanu, în care după anunţul că banii vor pleca spre ei în curînd, încearcă să-i îmbărbăteze, că nu-i totul doar zădărnicie.

Îl asigură în continuare pe Xenopol că a început publicarea articolului său despre starea noastră actuală, cu numerele din 1 martie 1870, în ciuda criticilor Junimii. Cît priveşte traducerea din Goethe, îi spune, atenţie: Junimea a dezaprobat-o, ceea ce nu însemnează nimic. E tot mai evidentă independenţa lui Negruzzi faţă de Junimea cu privire la ce publică sau nu în Convorbiri.

Alt exemplu de independenţă aflăm în epistola din 18/30 aprilie 1870, privind notiţa asupra Foii Societăţii „Românul”, semnată Xenopol, deşi contestată de Junimea, citim: „Oricum articolul tău respiră seriozitate şi convingere şi se va publica într-un singur număr, după cum doresc şi cît mai curînd”.

Efectele politicii asupra Junimii şi revistei sînt preocupante pentru Negruzzi şi îi împărtăşeşte lui Xenopol îngrijorarea pe 30 aprilie 1870: „Junimea a intrat în bucluc. Carp e ministru de externe, Pogor de instr. publică, însă nu va putea funcţiona din cauză de boală (serioasă), Nicu Ganea şi Leon au fost constrînşi de Vodă a primi în Iaşi prefecturele de ţinut şi oraş. Sperăm că Gheorghiţă va fi numit Procuror la Tribunalul de Iaşi, fiind un post vacant prin înaintarea unuia din cei ce sînt astăzi.

Aşa politica ne cam sparge cercul literar. Păcat de Dumnezeu! Îţi poţi închipui cu ce melancolie privesc eu mersul lucrurilor acestora, cu atît mai mult că are să fie un lucru provizoriu pe două sau trei luni cel mult. N’am avut vreme să-ţi copiez idila, vei ceti-o în Convorbiri. Îmi pare rău însă că se tipăreşte rînduri, rînduri, pierzind astfel interesul; das Spannende se duce. Cred că voi tipări-o şi în broşure.

Am dori să ve întoarceţi mai degrabă ca elemente tinere să întocmească pe cele ce se duc cu timpul: bietul Nicu Schellitti e într’o stare mentală deplorabilă şi este puţină speranţă de scăpare: de nu se duce viaţa, poate se va duce raţiunea; Capşa a murit şi bietul Cornea – ştii ce a păţit. Pe Carp (păcat!) îl ia poli­tica pe dinainte, deşi el era cel mai aspru critic şi cel cu cunoştinţele mai întinse din cercul nostru. Pogor suferă de anemie şi a căzut în spleen, încît ţi-e milă de dînsul. Chiar eu, la pri­măvară, dau în melancolie şi ideile, de nu-mi fug, cel puţin îmi lipsesc puterele spre a le executa şi parcă mă îndeamnă nu ştiu ce să iau fuga peste dealuri şi văi. Alecsandri e la Nissa de unde-mi scrie scrisori frumoase, dar alta nimic. Oare din toţi băeţii din Berlin, nu este de sperat că va fi vo unul mai serios şi cu alte plecări decît restul oamenilor, urmînd exemplul tău şi al lui Bodnărescu?”.

Pe 22 mai/2 iunie 1870 îl anunţă pe Xenopol de decizia lui de a continua mai ales cu Copii de pe natură. Îl întreabă: „… Cum ţi-a plăcut poezia Venera şi Madonă?. În Junimea a fostu peste mesură înălţată. Nime din noi însă nu cunoaşte pe D. Eminescu”.

Şi-i răspunde la propunerile tematice ale istoricului, cum ar face oricare şef de revistă, responsabil: „Articolele filosofice asupra dreptului?? Ştiu şi eu? Atîrnă de articole. Eu socot că oarecare studiu asupra legislaţiunii (filosofico-istorice) n’ar strica. Dar în sfîrşit, îi cum ştii. Totul atîrnă de la execuţie. Îmi vorbeai odată despre un studiu asupra lui Papinian –  ar fi bun. Lui Vârgolici i-am dat ideea să scrie asupra lui Ovid – Ovid în Exilu. Vârgolici a[re] să vie la toamnă la Berlin, ca să şadă un an pentru studiul limbii şi literaturii Germane. De te vei găsi încă acolo la venirea lui, vezi de-i înlesneşte începutul”.

Citim cîteva rînduri pline de simţire ale lui Xenopol asupra iubirii de Ţară din scrisoarea din 2 iulie 1870 către Negruzzi.

Ceea ce nu se va întîmpla, indiferenţa nicicînd nu l-a vizitat.

Şi în anul al II-lea al foii, pe lîngă poezii, traduceri, pagini dramatice, corespondenţă, aflăm şi cîteva notiţe critice ale redactorului foii. Notiţa din nr. pe 15 iulie 1868 are ca subiect Albina Pindului, o nouă foaie literară editată la Bucureşti, între colaboratorii primului număr sînt remarcaţi H. Grandea şi D. Bolintineanu. Observaţiile sînt în spiritul Junimii, privind limba, subiectele tratate, originalitatea şi crede necesar să încurajeze încercările noii foi: „Dorim succes junelui nostru confrate din Bucureşti: orice întreprindere literară este lăudabilă şi în timpurile noastre mai multu de căt oricînd.

Starea culturei noastre este fără îndoială încă foarte înapoiată. Interesul material individual predomneşte; artele paşnice ale civilizaţiunii ştiinţa, literele, arta ridicate pînă la ceruri prin cu­vinte, sînt dispreţuite în fapt. Singurele ştiinţe ce ocupă mai mult spiritele noastre sînt politica şi dreptul şi chiar aceasta din nenorocire le coborîm de la înălţarea lor ştiinţifică.

În asemenea stare de lucruri, cînd pe de o parte claselor destul de instruite le lipsesc interesul naţional, iar pe de alta clasele mai de jos care ar avea acest interes nu au instrucţiune destulă pentru a putea înţelege ce valoare are cultivarea ştiinţelor şi artelor într’un popor, acel care îşi propune de a lucra în arte sau în ştiinţă, are să păşească pe o cale spinoasă, neroditoare şi atît de grea încît trebue multă tărie şi perseveranţă pentru a nu cădea în descurajare.

Din publiciştii literari anteriori n’a putut să lup­te nici unul mult timp cu indiferentismul general ce-i încunjură şi am văzut de-a rîndul luate frumoasele începuturi de publicaţiuni literare stingîndu-se în leagănul lor. Chiar de la apariţiunea «Convorbirilor Literare» încoace, am văzut mai multe publicaţiuni literare arătîndu-se şi redispărînd”.

Între foile efemere sînt enumerate Ateneul de la Bucureşti, Originea din Iaşi, Steluţa din Botoşani.

O notiţă finală, de la numărul pe 15 septembrie 1968, consemnează: „Toţi D-nii care sînt sau vor să intre în co­respondenţă cu Societatea «Junimea» sînt ru­gaţi să se adreseze cătră D. Jacob Negruzzi (Iassi) care este ales secretar al Societăţii”. Funcţie în care va rămîne pînă cînd Societatea îşi va încheia activitatea.

Aflăm în notiţa finală a numărului pe 15 octombrie 1868 că: „T. Maiorescu membru al Societăţii aca­demice Romane văzînd lipsa totală de rezultate şi simţindu-se amăgit în aşteptările şi speranţe­le sale asupra Societăţii, ş’a dat demisiunea sa de curînd”.

Din Notiţa care încheie al II-lea an, 15 febr. 1869, aflăm de apariţia pe 25 dec. 1868, la Roman, a foii Femeea – jurnal nepolitic, prima publicaţie din această urbe. Sînt aduse critici ortografiei, utilizării limbii, dar şi scăpările de conţinut. În acelaşi număr, pe ultima pagină, la Anunţuri, citim: „Guvernul Imperiului Rusesc, încuviinţînd, în urma cererei redacţiunei, trecerea «Convorbirilor Literare» în Basarabia, rugăm pe toţi Domnii ce ar voi a se abona cu începere de la 1 Martie 1869, să binevoiască a se adresa cît mai curînd la redacţiune, pentru a nu suferi întîrzieri în primirea foii. Preţul abonamentului: pentru abonaţii din Rusia va fi de 1 1/2 galbeni pe an. Urcarea preţului se face din cauză că prin trimiterea numerelor întîi la Varşovia unde trebuiesc supuse cenzurii, costul e mai mare pentru abonamentele din Rusia,  decît pentru celelalte”. Din păcate, cum aflăm şi din corespondenţă, dar şi din notele din revistă, încă vor mai fi piedici la pătrunderea foii în partea românească de peste Prut.

Cu anul al III-lea debutează în Convorbiri, pe 1 martie 1869, Copii de pe natură cu Poeticale, critică practicată în siajul viziunii maioresciene, într-o manieră ironico-satirică în care sînt vituperate nulităţile cu pretenţii lirice, cu aplicaţii pe textele diverşilor poetaştri.

Corespondenţa de la finele revistei se adresează abonaţilor din Basarabia: „Deşi ni se dăduse autorizarea de-a avea abonaţi în Baserabia, numerele trimise ne-au fost înapoiate de la frontieră şi trebue să îndeplinim încă formalităţi care vor aduce multe întîrzieri”.

Nici în acest an nu lipsesc poemele, traducerile, paginile dramatice ale lui Negruzzi, toate ocupînd multe din coloanele foii, care se cer umplute cînd nu sînt suficiente colaborări, travaliu la care se supune de voie de nevoie.

În vara anului 1870, în drum spre băi în Austria, drum provocat de necesitatea tratării crizelor de astm, se opreşte la Viena spre a-l cunoaşte pe Eminescu. Întîlnirea lor este descrisă în Amintiri din Junimea şi am făcut în alte pagini trimitere la acest moment. La întoarcerea de la băi îl cunoaşte pe Slavici şi tot în acelaşi an întîlneşte cu un prilej electoral pentru prima oară pe Creangă – viitorul Popa Smîntînă din Copii de pe natură. Va fi din acel an deputat sau senator conservator-junimist în mai multe mandate mai bine de două decenii. Ultima dată, ca senator, va fi prezent în Parlament în timpul primului război mondial.

În al IV-lea an al Convorbirilor pe lîngă cele ştiute mai semnează pagini despre Revista Ştiinţifică (1 aprilie 1870), apărută pe 15 februarie la Bucureşti. Condamnă metoda împăciuitoare în care mitul creaţiunii biblice este împănat cu vagi noţiuni pozitive, spre paguba tuturor.

În Expoziţiunea artiştilor plastici la Bucureşti, numărul din 15 august 1870, număr care se deschide cu Epigonii lui Eminescu, Iacob Negruzzi relevă autentice calităţi de critic de artă, printr-un gust sigur şi aplicat. Sînt trecuţi în revistă între alţii: T. Aman, Stăncescu, Marinescu, Tătărescu, Grigorescu.

Din epistolele schimbate între Negruzzi şi Xenopol aflăm şi care era aria lecturilor negruzziene. Citim în scrisoarea de pe 13/25 ian. 1871, adresată lui Xenopol: „Am primit două scrisori de la tine fără a respunde, din causă că voeam odată cu respunsul meu să-ţi trimit şi subvenţiunea pe trimestrul 1– 1871. Însă am avut o aşa mare greutate în strîngerea banilor, încît cu greu am adunat abia suma de trei zeci galb. (în acestu moment îmi remite şi Melii contrib. [uţia] sa, pe care ţi-o şi trimit odată cu această scrisoare. Ce voi mai strînge de acum înainte din rămăşiţe, ţi le voi expedia deîndată. Cărţile ce mi-ai trimes, le-am primit. Îţi mulţămesc pentru serviciul ce mi-ai făcut. M’am scufundat de îndată în cetirea autorilor Romani. Analele lui Tacitus, pe care nu le citisem niciodată în întregime, cîteva scrieri ale lui Ciceron şi poemele lui Ovidiu îţi mărturisesc că am fost surprins de fineţea spiritului său, ce se manifestează mai cu samă în «Ars amandi» şi despre frumuseţea poetică a ele­giilor sale. Adeseori comparînd aceste poesii cu elegiile lui Goethe, vrînd, nevrînd am fost silit se dau bătrînului Ovid preferinţa. Ideea de a compune şi eu poesii în această formă mă urmăreşte neîncetat şi poate că mai tîrziu vodată –  voi scoate şi eu un şir de elegii, dacă nu în sensul ideilor lui Ovid (şi Goethe), cel puţin asemănate în formă. Pentru aceasta însă îmi trebue liniştea şi singurătatea moşiei sau străinătăţii unde tot­deauna ideile mele iau o plecare serioasă şi adesea melancolică şi tristă, pe cînd viaţa oraşelor ne îndeamnă mai mult la scrieri sa­tirice şi umoristice”.

Tot aici aflăm multe din necazurile acestuia în „bucătăria” Convorbirilor, provocate de greutăţile cu tipografia, cu sursele financiare, cu colaboratorii etc.: „Convorbirile ies neregulat, e drept, din neglijenţa lui Bernhard, care avînd a lua bani de la societate, e mai puţin conştiincios cu mine decît cu alţii. Ţi-am vorbit de necazuri ce am întîmpinat la întoarcerea mea în Iaşi. Între aceste este şi că trebue să plătesc vro 150 galb. deficitul Convorbirilor pe doi ani. Societatea a declarat, după propunerea lui Maiorescu că eu sînt de vină şi că trebue să răspund din pungă. Deficitul provine din diferenţa costului hîrtiei satinate ce am întrebuinţat în aceşti doi ani (după propunerea lui Bernhard). De aceea în anul al cincilea am să mă întorc iarăşi la hîrtia anului al doilea, cu care sper a echilibra veniturile cu cheltuelele. De la al şeselea an încolo, cînd vei fi întors în ţară, am socotit că trebue modificat totul. Tre­bue să ne punem amîndoi pe astă treabă. Luînd forma de bro­şură mare (forma de revistă) trebue s’o scoatem odată pe lună, în cîtime de patru, cinci sau chiar şese coale. În fiecare broşură ar fi partea istorică, cea literară, poesie, critică, dări de seamă despre orice activitate literară în ţară etc… pe ici pe colo filosofie, ştiinţă (drept, medicină, ştiinţe naturale), poate chiar o revistă politică, dacă vom găsi pe un om competent să ne ajute şi o revistă teatrală artistică. Ideea este destul de mare şi de grea, ca să fie demnă de noi amîndoi, însă nu vom putea-o realiza decît cu ajutorul şi a altora pe care morţi-copţi trebue să-i scoatem din pămînt. După întoarcerea ta vom avea ocazia îndestulă de a plănui totul în lung şi larg şi cine ştie dacă Vârgolici şi Bodnărescu nu se vor simţi şi ei atraşi de ideea noastră, pe care sînt dinainte sigur că tu o adoptezi. Ce mă cam interesează este că nu văd pe nici unul nou răsărind care împărtăşeşte dorinţele şi plecările noastre literare. În Bucureşti n’am dat nici de unul, dar nici de unul. Atmosfera de acolo e ucigătoare pentru orice inspiraţiune; interesul politic al zilei atrage pe toţi. Ca insula de magnet ce atrăgea corăbiile şi le scotea cuiele de fer, lăsînd lemnele în prada valurilor, aşa atrage politica orice este mai bun în spiritul lor şi acesta rămîne nesăcată pradă mizeriilor vieţei. Vezi pe toţi acei ce s’au ocupat cu literatura. Bolliac e din cap în pi­cioare om politic pasionat, Gr. Alecsandrescu a nebunit; Eliad Radulescu a nebunit; Bolintineanu a căzut în imbecilitate; Creţeanu n’ai decît să te uiţi la dînsul, ca să te convingi că creerii săi încep a se muie. Neculeanu e cu desăvîrşire idiot, sărmanul, şi aşa toţii. Oare nu va fi causa acestei curioase apariţiuni că aceşti oameni, făcuţi pentru literatură, şi-au vîrît mintea cu sila într’o sferă de idei străină lor? Sau poate, orbiţi de numele ce au dobîndit prea grabnic şi de efectul ce au produsu, şi-au închipuit geniul lor prea vast şi şi-au întins coardele inteligenţei mult prea tare?

Deslegi-mi cine poate această tristă enigmă? Din Bucureşti dar, nu este nimic de aşteptat. Din Basarabia nimic: din Bu­covina mai nimic –  cel puţin 1 scriere istorică ce mi-a trimes laureată şi lăudată, societatea literară de acolo, era aşa de proastă, încît n’am putut să mă opresc de a le răspunde într’unu mod grozav de sincer. Nu ştiu de va fi ceva de făcut cu Transilvănenii, dar mă tem că se perd toţi în calea rătăcită aşa numită a Românismului, adică a şarlatanismului politic şi literar, pe care au apucat’o toţi tinerii. Ce-mi pare mai rău, este că chiar Eminescu a amuţit. De patru luni nu mi-a răspuns la o scrisoare a mea. Nelăsîndu-mă eghemonicomul să reîncep firul corespondenţei, te rog să-i scrii tu şi să vezi ce este cu dînsul. Adresa lui: M. Em. Universität. Wien”.

Apropiindu-se anul al V-lea al Convorbirilor, Xenopol, cum am mai scris în altă parte, propune un articol prin care arată care ar fi, în opinia sa, direcţia revistei; fapt comentat pe larg şi de E. Lovinescu, în primul volum T. Maiorescu şi contemporanii lui (Casa şcoalelor, 1943), capitolul dedicat lui A.D. Xenopol, Era o prefigurare a direcţiei noi, pe care Maiorescu o va publica începînd cu nr. din 15 mai 1871. Mare este nedumerirea exprimată în scrisoarea din 10 aprilie 1871 către Negruzzi privind refuzul publicării textului O privire retrospectivă asupra „Convorbirilor literare”, de către areopag şi care va fi publicat abia în nr. jubiliar 1867-1937 LXX – 1-5 ian.-mai 1937. Aici este afirmat faptul că tendinţa foii este în orice caz de a da elementului critic o valoare mai mare, şi sînt rezumate principiile fundamentale ale Convorbirilor:

„1. Răspîndirea spiritului de critică adevărată.

  1. Încurajarea progresului literaturii naţionale şi combaterea şarlatanismului literar îmbrăcat sub masca unui fals patriotism.
  2. Susţinerea neatîrnării intelectuale a poporului nostru şi deci combaterea imitaţiei de la străini”.

Primul număr al anului V, 1 martie 1871, se deschide cu Fata din birău, comedia lui In Slavici, şi tot aici Eminescu publică Mortua est. În numărul pe 1 aprilie 1871 Iacob Negruzzi publică o cronică la Amintiri intime, poezii de A.Z. Sihleanu, cu exemple din poezii meritorii, dar şi cu observaţii favorabile asupra limbii în care scrie poetul, una curată, cu foarte mici excepţii, gen randevuul (întîlnirea) sau de cuvinte create fără succes.

Moartea lui Neculai Neculeanu îi oferă prilejul de a-i trece în revistă opera, cu ample exemple din poeziile sale, care vor face asupra publicului o ideea de talentul poetului.

Numărul pe 15 septembrie 1871 găzduieşte pe ultima pagină un apel către autori prin care se solicită expedierea cărţilor apărute, pentru a se trece între notiţele bibliografice ce urmează de acum înainte a se însemna regulat la finitul fiecărui număr.

Familia boierilor negruzzişti au ctitorit în satul moşiei lor: Biserica din Hermeziu, cu hramul Sf. Constantin şi Elena – ctitor Costache Negruzzi, la fel Primăria, iar şcoala din Hermeziu a fost ctitorită la 1870 de Iacob Negruzzi. Un amănunt: şcoala a fost vizitată de revizorul şcolar M. Eminescu în 1875. Era atitudinea constantă a boierilor moldavi de atunci de a asigura satele cu instituţiile fundamentale: şcoală, biserică, primărie.

Pe 15 ianuarie 1872 Iacob Negruzzi publică un articol-bilanţ Către cititori, la cinci ani de cînd constant apar Convorbiri literare. Este subliniată, cu îndreptăţire, continuitatea foii, faţă de altele extrem de efemere.

Sînt trecuţi în revistă importanţi colaboratori, cu temele abordate, cu universul beletristic în care au fost abordate toate genurile literare, cu traducerile din diverse literaturi, nu mai puţin sînt semnalate studiile ştiinţifice publicate cu evidenţierea celor care au semnat. Sînt menţionaţi între colaboratori: Alecsandri, Slavici, Capşa, Bengescu, I. Negruzzi, P.P. Carp, Ianov, T. Maiorescu, A.D. Xenopol, S. Vîrgolici, E. Burlă, I. Caragiani, G. Creţean, C. Negruzzi, V. Pogor, S. Bodnărescu, T. Şerbănescu, N. Scheletti, M. Eminescu, Matilda Cugler…

„Această scurtă dare de seamă este făcută spune I. Negruzzi să nu servească de justificare. Numai pentru timpurile din urmă este drept că articolele ştiinţifice au ocupat un spaţiu relativ prea mare şi că aceasta trebue îndreptat în viitor. Însă şi aici sîntem siliţi a aduce aminte că la noi, unde oamenii culţi sînt încă în număr aşa de restrîns, despărţirea între foi ştiinţifice şi foi lite­rare nu poate exista încă. Una singură care cuprinde materiile acestor două cîmpuri se sus­ţine abia; prin urmare una singură trebue să corespundă acestor două trebuinţe împreună. Pe de altă parte, romanuri, tragedii şi îndeobşte scrieri mai lungi nu se publicau decît rareori, fiindcă ele trebuiau prea  îmbucăţite, împărţite în prea multe numere, de vreme ce materia fiecărui număr trebuie să înfăţoşeze varietate ca să convie la toate părţile publicului”. Este o viziune inteligentă prin care îşi propune să deschidă revista către un public cît mai larg.

Sînt prezentate şi măsurile tehnice pentru reuşita demersurilor ce şi le propune: „Pentru îndreptarea acestui neajuns, vom face de la începutul anului VI următoarea schimbare; în loc de a apare Convorbirile de două ori pe lună în mărime de cîte două coli ele vor apare numai o singură dată pe lună, totdeauna la zi întîi, în mărime de cinci coli cel puţin însă cel mai des în şese şi mai multe coli fără ca preţul abonamentului să fie urcat pentru aceasta; în acest chip vom putea publica romanuri originale bune, care ne stau la disposiţiune, novele, descrieri de călătorii, tragedii şi comedii, poesii etc., fără a lăsa la o parte studiile ştiinţifice, partea critică şi articolele de pură ştiinţă, ca acele de is­torie naturală, economie politică, chiar de filologie, filosofie şi jurisprudenţă întrucît materia va fi tratată într’un mod universal, adică pentru publicul cult întreg şi nu exclusiv pentru specialişti”.

Cititorii sînt atenţionaţi că la toate atacurile ce nu s-au făcut din partea multor foi politice, mai vîrtos în timpurile din urmă, noi nu am răspuns niciodată decît prin fapte, şi că aceasta va fi calea noastră şi în viitor. La acuzarea că foaea noastră nu este naţională, ci cosmopolită (acest cuvînt în înţeles de antipatriotic), noi am respuns prin articole originale, prin novele şi piese de teatru scoase din viaţa Românilor, prin poesii originale de autori naţionali, prin critice şi studii făcute în neatîrnare de scriitorii străini. Poesia populară, studiul caracterului naţional, studiul critic al istoriei noastre, dorinţa de a pătrunde cu orice chip în adevărata natură şi în plecările poporului Român au fost şi vor fi totdeauna obiectul cugetării noastre. E drept, de declamări pa­triotice ne-am ferit: cuvintele de Român, Românism, ginte latină, strănepoţii lui Trăian şi altele de acest soi nu se vor întîlni la noi pe fiecare pagină, ca în alte jurnale contemporane, însă nu credem că prin acestea se manifestează meritele unei literaturi; din contra avem convingerea că prea deasa lor întrebuinţare ascunde sub formă îngămfată un gol adînc de gîndire. Poate succesul momentului nu e în totul al nostru, dar că noi nu căutăm pe acesta, dovedeşte perseverarea noastră cu toate jertfele ce ea atrage neapărat cu sine.

La criticele unei scrieri ades am fost atacaţi în persoană; fraze scurte din articule de a noastre fără legătură ce le dă înţeles, au fost extrase pentru a dovedi că avem tendenţe antinaţionale, lipsă de gust estetic, şi idei ştiinţifice greşite, la aceste şi alte urmări asemănate de rea credinţă, nu am răspuns şi nu vom respunde.

Şi încheie convins că viitorul va îndreptăţi direcţia ce voim a da noi literaturei şi ştiinţelor la Români.

Putem să-l asigurăm pe primul redactor al foii junimiste că direcţia ce a voit a da literaturii se urmează şi astăzi la Convorbiri literare.

 

 

Revista indexata EBSCO