Apr 27, 2018

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cărților

 

Rodica Lăzărescu, Semne de carte, vol. III, Editura Corgal Press, Bacău, 2017, 186.

Continuîndu-şi aventura Semnelor de carte, carte ajunsă deja la volumul al III-lea, Rodica Lăzărescu reuşeşte să atragă atenţia cititorului spre o serie de cărţi, dar şi de autori care merită, din punctul ei de vedere, să fie cunoscuţi/ cunoscute. Cred că nu întîmplător volumul de faţă se deschide cu o carte a cărui titlu este Terapia măturii de pelin, titlu destul de semnificativ dar şi provocator, ştiind că pelinul, în vechile tradiţii era şi mai este folosit drept un bun deratizator, prin substanţele sale toxice pe care le conţine, dar şi prin posibilităţile sale terapeutice. Această purificare despre care ne vorbeşte şi Rodica Lăzărescu porneşte de la recenta carte publicată de cunoscutul prozator şi gazetar Ion Andreiţă, cel care invocă mătura de pelin, din cîntece şi descîntece: „Cu mătura te-am măturat/ Cu mătura de pelin negru,/ Şi-n gunoi te-am aruncat”. Să fie cumva o aluzie (destul de evidentă) la realităţile societăţii contemporane? Asta nu putem afla decît după lecturarea cărţii. Plecînd din proza marelui Fănuş Neagu, cel care spunea: „Îmi fac o mătură din pelin negru şi curăţ cu ea frunzele de pe toate cărările”, Ion Andreiţă, deretică… printre amintiri, ca printr-o cămară în care s-au adunat de-a lungul timpului tot felul de întîmplări şi personaje. În această carte a sa Rodica Lăzărescu evidenţiază sfioşenia, aproape sadoveniană, a scriitorului Ion Andreiţă şi realizează o utilă evidenţiere a acestor pagini. Mătura de pelin, fie el şi pelin negru este, ne convinge Rodica Lăzărescu, o utilă şi atractivă lectură. Despre un roman fluviu de lacrimi, Lambretta, de Nicolae Dan Fruntelată, scrie autoarea semnelor de carte, cu multă aplecare şi simpatie, demonstrînd, cu multe argumente, că ne aflăm în faţa unui roman tămăduitor, căci dincolo de puterea din seminţe ori din ierburi – polovracă, băbuşcă, smîrdar, vinerită şi încă multe altele, ştiute ori neştiute, pentru un scriitor ce vine dintr-un ţinut în care vorbele au mai multă căutare decît banii de aur, singurul leac este acela al scrisului. Comentînd cartea Lambretta, Rodica Lăzărescu ne convinge că Nicolae Dan Fruntelată este un scriitor lecuit. Căutînd Jocuri de nenoroc de Ştefan Mitroi sîntem transpuşi în universul copilăriei, a unei copilării speciale desfăşurate în înceţoşata zonă a deleormanului ca într-un adevărat tunel al timpului trăit şi regăsit în memoria autorului şi transpus în mintea şi inima cititorului, un univers în care divinitatea convieţuieşte în bună înţelegere cu umanul. Că sîntem în faţa unei cărţi de excepţie din proza contemporană românească este sigur, pentru că Ştefan Mitroi este un scriitor de excepţie, un scriitor care nu boceşte, ci cîntă prin fraze asemănătoare susurului izvorului scăpat de sub pietre. Bîlciul de argint de Ştefan Mitroi beneficiază de o prefaţă semnată de un alt mare prozator român contemporan, Dinu Săraru. Mai sînt comentate de către Rodica Lăzărescu cărţile unor scriitori cum ar fi: Dinu Săraru Ovidiu Dunăreanu, Ion Brad, Diana Dobriţa Bîlea, Viorel Savin, Cornel Galben, Constantin T. Ciubotaru şi lista ar putea pentru că paleta scriitorilor comentaţi şi care ar merita amintiţi este mult mai amplă. Semne de carte, vol. III, de Rodica Lăzărescu conturează o succintă Istorie literară care alături de celelalte două volume şi, de ce nu, de cele care vor urma vor întregi această istorie literară.

 

Mihaela Albu, În labirintul cărţilor, vol. III, Editura Vremea, Bucureşti, 2017, 192 p. Prefaţă semnată de Theodor Codreanu.

Cu luciditatea specifică mai ales istoricului şi criticului literar, Mihaela Albu revine în faţa cititorului, cu un nou volum de critică şi istorie literară, al III-lea, din În labirintul cărţilor, considerînd că se află în infinitele labirinturi ale parcurilor londoneze, dacă nu chiar în labirinturile piramidelor egiptene, prin care, dacă nu-ţi fixezi corect reperele, te poţi rătăci. Autoarea construieşte o carte, în acest labirint, şi nu o culegere de studii şi eseuri literare, aşa cum s-ar putea înţelege dintr-o lectură pripită a titlului. Cartea Mihaelei Albu, etajată pe trei paliere: I. În călătorie. Printre oameni şi cărţi prin timp şi spaţiu; II. Literatura subiectivă – oglindă a literaturii de ficţiune; III. Oameni şi locuri sub urgia istoriei, această carte propune o adevărată călătorie în enigmatica lume a cărţilor, fie că publică ample comentarii, În căutarea netimpului şi a nemuririi, despre Romanul picaresc, surprinzînd călătoriile şi aventurile unui antierou sau Călătoria ca modalitate de înţelegere a vieţii şi Naraţiuni despre aventuri cu iz de legendă din Ţara de dincolo de negurile roşii. Realităţi paralele autoarea realizează şi un adevărat traseu în lumea cultural-literară a exilului românesc, referindu-se în primul rînd la primul val al acestui exil, reuşind să detecteze astfel chiar Ţara din exil. Ştefan Petică, Vintilă Horia, Horia Stamatu, Matei Călinescu, Constantin Eretescu, Alexandre Castaing, Basarab Nicolescu, Jacques Săndulescu etc. sînt tot atîtea capitole interesante ale acestui labirint propus de Mihaela Albu, întru cunoaşterea marii literaturi române care s-a creat şi dezvoltat în exil şi totuşi atît de necunoscută. Probabil că de aici şi-a construit şi titlul acestei cărţi Mihaela Albu. Constatînd că: Homo viator este sub urgia istoriei, Theodor Codreanu constată că: „Mihaela Albu propune o nouă carte organizată metodic, riguroasă, academică a materialului, încît toate capătă structură organică”. Pornind de la un moto din poezia unuia dintre marii noştri exilaţi, Horia Stamatu, căutător şi el al patriei arhetipale pierdute: „Patria ta călătorule/ e tot ce se dezvăluie/ ochilor tăi mereu căutători/ Şi adevăr e tot ce se vede/ cu ochii întregii fiinţe// De unde am venit?// Din noaptea durerii fără de capăt./ Se ridică roiuri de stele/ Şi-mi luminează calea/ În lumea de aici/ Icoana celeilalte”, această cale a lumii de aici cercetează cu asiduitate Mihaela Albu, încercînd o adevărată readucere, repatriere, în matca primară, în acasa inimii, autori de certă valoare care au pătimit sub urgia istoriei.

Pe scriitori, Mihaela Albu, îi consideră nişte prieteni, semn că nu procedează cu răceală atunci cînd le cercetează opera, scriind în această carte un capitol : Un scriitor ca un prieten care ni se confesează: Costache Olăreanu afirmînd ceea ce am avut şi eu şansa să cunosc despre scriitorul amintit: Putem afirma dintru început că omul şi scriitorul Costache Olăreanu şi-„a trăit sub semnul a două idealuri: al prieteniei şi al cărţii. Sau, poate, ar trebui să punem cartea pe primul plan?”, referindu-se, în primul rînd la cartea lui Costache Olăreanu Poezie şi autobiografie. Constatînd că literatura poate fi un adevărat document, şi nu numai de istorie literară ci de istorie dureroasă şi profundă a unui exil dramatic, autoarea foloseşte aceste documente în recuperări necesare, aducînd acasă o seamă de scriitori foarte puţin cunoscuţi sau aproape necunoscuţi. În labirintul cărţilor, vol. III, este un adevărat buletin informativ, un buletin de descoperire a identităţii scriitorilor intraţi în malaxorul unei istorii, cu adevărat, vitrege pe care au trăit-o fără nici o vină şi meritul autoarei este cu atît mai mare că repune în circuitul literaturii române aceste nume.

 

 

Carmen Antoaneta Marcean, Filigran, editura Detectiv literar, Bucureşti, 2017, 9o p.

Aşa cum spuneam şi despre cartea Marianei David, Carmen Antoaneta Marcean se bucură de preţuirea editorilor de la Detectiv literar şi îşi tipăreşte acest Filigran al său în condiţii grafice deosebite. După o activitate literară semnificativă, publicînd nu mai puţin de 6 cărţi pînă la acest Filigran: Picături de suflet (2012), Şoapte şi tăceri de toamnă (2013), Cuvinte din clepsidră (2014), Lumini şi umbre între coperte (2015), Jurnal de ştiri (2016), şi Cărări cu maci (2017), iată că acum publică la tot mai cunoscuta editură bucureşteană Detectiv literar cartea de versuri amintită. Poezia cu un vădit accent religios face preocuparea principală a autoarei, cea care se descoperă ca simbol în candela aprinsă întru vestire ştiind că odată cu lumina acestei candele: „Cărare s-a deschis – un început/ Către supunere a tot ce ne-a durut”. Sînt, în aceste versuri – simbol, trăiri pline de credinţă pentru că, aşa cum spune: „Azi, Domn Iisus ne este Sfînt Cuvînt”. Drumurile spre credinţă, scările care predispun spre continuă înălţate, spre sacralitate, o însoţesc prin versuri dar şi prin inspiratele fotografii, extrem de expresive. La fiecare poem, este ataşată o fotografie care traduce sensul ce conturează poemul. Aceste fotografii sînt realizate, cu multă măiestrie de Ioan Marcean. „Îmi strîng iluziile/ într-o boccea de rouă/ şi plec,/ chiar dacă/ îmi arde talpa/ pe caldarîm. Aici/ nu mai este/ nimic de visat. Şi totuşi/ genele îmi ascund/ umbrele !// Plec !/ Unde?/ Spre niciunde”. Acest poem îi defineşte întreaga nelinişte şi continua căutare întru regăsirea de sine, de identitate într-un spaţiu în care s-ar mai găsi ceva de visat printr-un cîmp de lavandă, pentru că: sorb dintr-un căuş de viaţă/ Picătura de lumină spune Carmen Antoaneta Marcian în poemul intitulat Autoportret, în care constată că: „Gîndul călător îmi este/ Pas pe nor a mirare;/ Zidesc vers dintr-o poveste/ Colorată-n dor şi soare”. Scrise cu discreţie şi delicateţe, poemele din acest volum se pot constitui în adevărate filigrane lirice şi ne demonstrează faptul că poeta este tot mai implicată în actul creator, în anumite subtilităţi poetice, că şi-a însuşit temeinic actul creator, lecţia discursului lapidar ştiind că versul surîde a înflorire. În starea de poetizare în care se află Carmen Antoaneta Marcean este fulgerată de versuri memorabile, cum ar fi: „La fereastra sufletului,/ mi-a înflorit gheaţă”, versuri care ne demonstrează că se află pe o treaptă ascendentă a creaţiei, că şi-a structurat discursul liric, că toate gîndurile sale poetice capătă formă delicată şi discretă. Adunînd mirări din petale care vor cînta a înflorire Carmen Antoaneta Marcean zideşte, prin versurile sale, altare ale iubirii.

 

 

Gabriela Ciobanu, Scara de serviciu, editura Princeps Multimedia, Iaşi, 2017, 70 p. Prefaţă de Daniel Corbu şi Postfaţă de Ioan Holban.

Intitulîndu-şi textul din prefaţa la această carte: Poezia: autopsia trăirilor mele, criticul şi istoricul literar Ioan Holban reuşeşte să realizeze chiar o adevărată radiografie, prin autopsie asupra poeziei scrise de una dintre cele mai interesante poete contemporane, o fină cunoscătoare a misticii cărţii care topeşte pînă la neantizare viaţa însăşi. Ea înalţă în poezie şi prin poezie Departe de apocalipsele lumii (aşa cum se numeşte primul ei volum) un drum spre O altă golgotă (a doua sa carte). Citindu-i prima sa carte, poetul Cezar Ivănescu avea să spună despre poeta Gabriela Ciobanu că este: o poetă autentică, instinctuală, sinceră, cuceritoare şi sentimentală. Toate acestea le spune poetul Cezar Ivănescu, intelectual de mare rafinament şi trăire poetică, cel care, după cum se ştie nu era predispus a fi generos cu cei care nu meritau astfel de epitete despre creaţie. Poemele sale sînt ochi de pisică la pîndă prin care vede Umbra paradisului ca pe o bucată de hîrtie. Departe de toate bucuriile lumii/ întuneric pînă la mine/ ca şi cum aş fi în exil… aceste trăiri sînt parte din temele poeziei Gabrielei Ciobanu, parte dintre trăirile fundamentale în această suferinţă a exilului în care încearcă să-şi scrie spovedania. Întîlnim în poemele de azi ale Gabrielei Ciobanu acelaşi fast imaginativ şi aceeaşi cuceritoare acurateţe şi limpiditate a formei lirice, spune poetul Daniel Corbu în prefaţa sa la cartea Scara de serviciu. Pentru Gabriela Ciobanu poezia este departe de toate bucuriile lumii/ întuneric pînă la mine… constituindu-se în adevărate eşarfe de gheaţă şi cuvintele/ vor zburda nebuneşte/ în lumina lămpii. Pentru ea, poezia este un efort de refacere a Golgotei, repetînd toată superbia umilinţei şi recuperînd sensul major al jertfei christice: O, Doamne, m-ai născut cădere a lacrimii/ tăcere pierdută în piatra drumului străin/ lătrat al cîinelui fără nici un stăpîn/ albie de sînge şi nervi/ came de foc aprinsă pe rugul nopţilor… Cu toate aceste încrîncenări pe care le relevă Gabriela Ciobanu, prin poemele sale, se poate distinge revelaţia descoperirii unei lumi în care trupul mistuit de toate păcatele îmbracă rochia albă de mireasă şi floarea de măr. Acea simbolistică a albului intens, orbitor, ireal în fond – nunta, mirele, mireasa, rochia ei, lada de zestre şi floarea de măr sînt figurile importante ale acestei bine structurate constelaţii simbolice, remarcată de Ioan Holban. Se poate remarca umbra paradisului ca o bucată de hîrtie în poemele sale spre bucuria cititorului de poezie.

 

 

Mara Paraschiv, Pe aripi de poveste, editura Ateneul scriitorilor, Bacău, 2016, 160 p. Prefaţă semnată de Petre Isachi. Grafica, foarte inspirată semnată de graficianul şi actorul Liviu Smîntînică şi Theodora Vartic, elevă în Nashville TN, USA.

Aşa cum am mai spus şi altădată cînd am comentat cărţi de poveşti, cărţi dedicate, în primul rînd celor mici, dar şi cei mai severi cititori, am constatat o acută literatură reală, adevărată, dedicată lor. Nu aş spune că nu se difuzează prin şcoli, fel de fel de cărţi editate de diverse edituri, cărţi aparţinînd educatoarelor şi învăţătoarelor care au o bună piaţă de desfacere prin relaţiile de reciprocitate. Consider că această formă de editare, de difuzare, dar şi de popularizare a unei asemenea literaturi face mari deservicii unei bune propagande pentru adevărata literatură dedicate copiilor. Mara Paraschiv, cunoscută autoare de literatură pentru copii vine în faţa cititorilor săi cu o frumoasă carte, Pe aripi de poveste, prin care face din copiii frumoşi, cuminţi şi hazoşi, personaje actante, cărora le atribuie funcţii demiurgice şi valenţe magico-simbolice – specifică Petre Isachi în prefaţa la această carte, prefaţă intitulată Resursele povestitorului. La graniţa dintre real şi imaginar, între o dulce poetică şi divină confuzie, îşi conturează Mara Paraschiv personajele din această carte, Pe aripi de poveste, acolo unde nourii eterici unde sălăşluieşte gîndul de copil. Mara Paraschiv, pornind de la un vers aparţinînd poetului grec Elytis Doamne cît albastru cheltuieşti ca să nu te vedem, surprinde lumea ca pe o inepuizabilă şi inefabilă poveste. Ea, într-un cuvînt înainte, îşi motivează aceste poveşti ale sale spunînd: „Vreau să vorbesc cu tine, copile drag! Cel care te-ai născut şi cel care nu te-ai născut, încă. De la suflet la suflet.” Şi chiar de la suflet la suflet sînt aceste ţesături pe aripi de poveste, aduse drept dar pentru micii cititori. Cele zece poveşti organizate pe două trepte aduc în atenţia cititorului: Întoarcerea rîndunelelor, Anicuţa, Lumina din cerdac, Ariciul DL, Mica dansatoare, Florile de iarbă, Răcuşor şi Brotăcica, Căţeluşa Alia, Delfinul mesager şi Partea a doua cărţii, Împărăţia ascunsă. Cele zece poveşti, pentru Voi, copii, frumoşi, cuminţi şi hazoşi, fac din Mara Paraschiv o autoare de forţă, mai ales în literatura dedicată copiilor, dar şi celor maturi, care se pot regăsi sau redeveni iarăşi copii, pentru că fiecare poveste de aici este, o bucurie, o clipă de trăire, o regăsire într-un spaţiu pe care nu-l putem pierde niciodată.

 

 

Elisabeta Vartic, Loc pentru inimă, poeme, editura Princeps Multimedia, Iaşi, 2013, 226 p. Postfaţă semnată de Daniel Corbu.

Elisabeta Vartic, deşi scrie şi publică poezie de foarte mult timp, face parte din categoria acelor poeţi care au rămas într-o continuă discreţie. Publicînd în anii studenţiei, în jurul anilor 1978-1979, remarcabile poeme în Opinia studenţească de la Iaşi, debutează destul de repede, în 1979, la editura Junimea, cu volumul La marginea cuvîntului şi apoi tot la aceeaşi editură, în anul 1983 publică volumul Mnemosyne, urmînd ca al treilea volum să-i apară la editura ieşeană Princeps Multimedia abia după trei decenii, adică în 2016, ceea ce, trebuie să recunoaştem este un adevărat record de longevitate ne-editorială. Semn că ea a continuat să scrie sînt poemele adunate în această carte, Loc pentru inimă, o carte consistentă, apărută în condiţii grafice deosebite. E o fărîmă de nemurire/ în ceea ce spui –/ uite, pîrîul care ne spulberă paşii/ deloc nu adastă pentru a ne citi în ochi/ dorinţa de-a mai fi o dată şi încă odată,/ pînă cînd ţărîna va închide/ în sînu-i soarele…/ Cu uimirea de a ne fi regăsit în amurg/ fiecare cu fructul singurătăţii pîrguit de aşteptare/ vom învăţa să trecem peste spaima/ de curgerea înstrăinată/ a pîrîului…// Vom fi mesteceni şi vom doini/ la început de noapte. Iată un frumos poem despre fructul singurătăţii pîrguit în aşteptare, parcă motivîndu-şi tăcerea celor 33 de ani, lecţia prin care vom învăţa să trecem peste spaima de curgerea înstrăinată cînd, aşa deodată, vom fi mesteceni şi vom doini la început de noapte. Elisabeta Vartic s-a născut cu blestemul şi bucuria de a spune cum poemele se pot constitui într-un joc subtil al spiritului. Poetă de mare sensibilitate şi rafinament, Elisabeta Vartic realizează în Loc pentru inimă o poezie plină de tragism, o poezie a esenţelor şi a unui metafizic transfigurat liric în marcă proprie – spune poetul Daniel Corbu în postfaţa la această carte cel care descoperă în aceste poeme O lume de semne aşezate la construcţia frumosului. Iar frumosul, vorba lui Evdokimov, exprimă taina lumii şi bucură pe Dumnezeu. O adevărată bucurie a lecturii provoacă această carte a Elisabetei Vartic, o bucurie a împlinirii pentru că aşa cum spune în poemul Anticonfesivă: Nu, astăzi nu voi întinde mîinile/ după cuvinte –/ ele se vor aşeza cuminţi în jurul meu/ şi mă vor cunoaşte…/// Voi şti aceasta/ după semnele pe care le fac frunzele/ şi după visul de noapte din care/ sar şi mă uit speriată în juru-mi/ şi bucuroasă că sînt,/ că a fost cineva pe la mine;// Sar la fereastră şi scriu/ semne ciudate pe aer…/ În zori e-o mireasmă în odaie/ şi-o amintire:/ această hîrtie/ care palpită de plîns…. Iată cum lacrimile din vis devin aproape spontan poezie la Elisabeta Vartic. Dar în această lume a expoziţiilor de tot felul de imagini dezgustătoare mai are cititorul timp să citească astfel de poeme? Sînt convins că da.

 

 

Mariana David, Lentila de rezervă, editura Detectiv literar, Bucureşti, 2017, 104 p. prefaţă: O înseninare pe bază de nori de Ştefan Mitroi şi o postfaţă:Evadare din lirica feminină de Liviu Vişan.

Continuîndu-şi programul, am putea spune de-a dreptul temerar în această perioadă, de a publica tot mai multe cărţi, nerentabile, mai ales de poezie, volume ale unor scriitori ale unor poeţi consacraţi, dar şi ale unora în curs de afirmare, editura bucureşteană, patronată de un prozator şi poet de certă valoare, Firiţă Carp, propune cititorului pe Mariana David cu a sa Lentilă de rezervă, parcă anume spre a-şi dovedi predispoziţia pentru curaj. Poate că nu întîmplător această editură se numeşte „Detectiv literar”, pentru că, prin programul impus, încearcă să detecteze nume noi, să detecteze pînă în detaliu, firea umană, ruptă de vis: Zadarnic periplu/ Spre satul natal!// Mama, pe deal!/ Tata, pe deal!/ Fraţii, pe deal!// Mama, pe deal!// Oriunde e un deal/ Îi văd tăcuţi/ Foşnind din frunze./ Trosnind din crengi/ Supuşi anotimpurilor/ Locul natal! Această subtilă rememorare dar şi reîntoarcere la origini ne dovedeşte că Mariana David este o poetă sensibilă, e îşi caută identitatea la origini. Poeta îşi asumă drama şi destinul de a plînge în locul tău privind lumea prin acea lentilă de rezervă aşteptînd trei ape/ Să te văd trei munţi./ Să te văd trei ceruri. Această evoluţie a aşteptării o transformă într-o adevărată Penelopă care nu vrea şi nu acceptă lecţia renunţării pentru a putea spune, în final: Bine-ai venit! ştiind că doar Clipa de aur, Visează mereu deasupra capului. Cîteva ramuri ale volumului Marianei David mi-au adus sufletul spre adevărata frumuseţe a poeziei. O poezie născută din puţine cuvinte, adunate în poeme scurte, pe cît de simple, pe atît de adînci şi de încărcate de sens spune Ştefan Mitroi, el însuşi un remarcabil poet, explorator al sufletului uman. Pentru poetul Liviu Vişan, autorul postfeţei la această carte, poezia Marianei David e o evadare îndrăzneaţă care după cum se vede, i-a ieşit. Simplitatea înlocuieşte figurile de stil şi reuşeşte să se impună cu atîta pregnanţă… asumîndu-şi poezia Mariana David spune, chiar în poemul intitulat Asumare: o mie de legi/ Ţi-arată drumul// Cărarea păzită/ De gînduri triste/ E tot mai îngustă… Drumul ales de ea e chiar poezia pe care reuşeşte să o decodeze şi prin această lentilă de rezervă. Acolo pulsează, uneori neştiut, un fel de magmă, mai precis cerneala sau sîngele albastru din care se întrupează adevărata poezie, spune Liviu Vişan, pentru că el vede că această carte este un fel de jurnal cu inima la vedere. Adică, mai direct spus, este ceea ce pleacă de la inimă ca să ajungă la inimă, şi asta nu e deloc puţin lucru în aceste momente cînd poezia are de toate mai puţin sentiment.

Revista indexata EBSCO