Apr 27, 2018

Posted by in Panoramic editorial

HOLBAN – Ironia și prostia

 

Ironia, se ştie, este ininteligibila prostiei întrucît ironicul simulează masca prostului, oferindu-i aces­tuia o falsă oglindă; dacă prostia manifestă o deplină încredere în limbaj, refuzîndu-şi astfel accesul la structura de profunzime a unei comunicări, ironia foloseşte cuvîntul ca pe un instrument al organizării codului propriu al cărui mesaj rămîne, pentru proşti, închis într-un spaţiu ce nu poate fi cucerit decît printr-o iniţiere prealabilă în arta retoricii: au spus-o VI. Yankélévitch şi, încă mai demult, Pierre Fontanier cînd definea figurile limbajului, o dovedeşte, iată, şi Gheorghe Bălăceanu în volumul Ciocnirea minţilor (Editura PIM, 2017), o carte cu şi despre dialogurile epigramistice, ilustrată cu inspirate şi incisive caricaturi semnate de Nicolae Viziteu. Cartea este, fără îndoială, mai mult decît o simplă culegere de texte epi­gramistice; dialogurile care se produc în „ciocnirea minţilor” sînt

însoţite de descrierea contextului, personajelor, atmosferei, căutînd ceea ce autorul însuşi numeşte relaxare spirituală, iar în cele două texte de deschidere – Scîntei din ciocnirea minţilor Şi epigramiş­tii sînt oameni –, Gheorghe Bălăceanu, după ce dă proştilor ce este a lor („Am auzit, scrie autorul, dar am şi citit de multe ori – ca mulţi alţii dealtfel – că e plină lumea de proşti. Asta n-ar fi chiar aşa de rău, având în vedere că proştii sînt atît de mult doriţi în lumea noastră, încît se depun eforturi serioase dirijate cu multă abilitate chiar de la nivel înalt, ca ei să se înmulţească, deoarece proştii s-au dovedit a fi deosebit de utili”), face o evaluare a peisajului epigramistic de la noi, cu bunele şi, mai ales, cu relele sale pentru că, nu-i aşa?, şi epigramiştii sînt oameni şi poartă, asemeni melcului cochilia sa, toate metehnele românilor, proşti şi deştepţi. Uneori, dialogul epigramistic se îmbracă într-o naraţiune, cum în Primul dialog epigramistic; aici, autorul, cu har de povestitor, evocă împrejurările prezenţei sale, în calitate de pictor invitat, la tabăra de creaţie „Pictură şi ecologie” de la cabana Bîrnova, cînd, lîngă un pahar cu vin, se aprinde un dialog de tot hazul cu „personaje” cunoscute din mediile artistice ieşene: „În 1997, pe la jumătatea lui august, cînd toropiţi de soarele verii toţi orăşenii îşi doresc cu ardoare să se răsfeţe la umbra răcoroasă şi liniştitoare a unei mar­gini de pădure, invitaţia poetului Ion Teodorescu (fie-i ţărîna uşoară!) şi a doamnei Maria Rusescu (de la fundaţia „C.D. Stahi”) de a participa la o tabără de creaţie intitulată «Pictură şi ecologie», la cabana Bîrnova, a venit ca o mană cerească, pentru că nu e de ici, colea, să ţi se ofere două săptămîni de relaxare în inima pă­durii, tocmai atunci cînd sufletul tînjeşte după o oază de linişte în mijlocul naturii. Precum vorba românului, după care nu poţi por­ni la nici o treabă cu burta goală şi indiferent de treaba pe care o începi, e bine să o binecuvîntezi înainte, ca să-ţi meargă bine, după ce am debarcat în curtea cabanei, fără a mai sta pe gînduri, ne-am retras strategic la masa de lemn lungă şi încăpătoare de sub paravanul special amenajat pentru astfel de ocazii, nu doar pentru a ne trage răsuflarea (…)”.

Urmează Dialog cu „Mătrăguna”, un schimb de replici savuroase cu Nina Carmen Chioinea, zisă „Atropa Belladona şi „Mătrăguna”, întîlniri cu membrii Academiei Libere „Păstorel”, prilejuite de lansarea volumelor Pilule contra devieri­lor de caracter şi Umor pe strada lui Păstorel; satiră, ironie cordială sau demolatoare, sarcasm, umor, poante – acestea sînt ja­loanele printre care „se antrenează” combatanţii dialogurilor epigramistice, în buna tradiţie interbelică, de la Valentin Bude în­coace.

Epigrama este o specie literară a dialogului real, direct, „face to face”, cum se spune, presupunînd prezenţa vie (în adresare directă, în public sau în epistole) a unui interlocutor, cel mai adesea, ţintă a „şarjei” epigramistice; în acest fel, prin epigramele primite ori expediate, Ciocnirea minţi­lor e (aproape) un dicţionar al autorilor de gen; circa cincizeci de confraţi îl „atacă” pe Gheorghe Bălăceanu sau suportă „ofensiva” aces­tuia, de la „decanul de vîrstă” Mircea Ionescu Quintus pînă la cole­gii de la Academia Liberă „Păstorel”, George Petrone, Vasile Larco, Liviu Călcîi, Vasile Vajoga, Mihai Batog Bujeniţă. Acestora li se adaugă „ceilalţi” poeţi – Adrian Alui Gheorghe, Liviu Apetroaie, Daniel Corbu, Gellu Dorian, Carmelia Leonte, Emilian Marcu, Cassian Maria Spiridon, Valentin Talpalaru, Horia Zilieru – pe care îi întîlneşte la Casa Pogor sau la sediul Filialei Uniunii Scriitorilor. Portretul şi, mai ales, ceea ce francezii numesc „la qualité maîtresse” repre­zintă ţinta epigramelor lui Gheorghe Bălăceanu; Adrian Alui Gheorghe care, într-un recital liric la Casa Pogor, spune Nu lăsaţi poezia la îndemîna copiilor: „Văzînd la copii, poezia/ Zvîrlind-o aiurea, hai-hui,/ întreb stăpînindu-mi mînia:/ – Era ALUI GHEORGHE? – A lui!”; înţepător, cu Liviu Apetroaie; „De Liviu Apetroaie mulţi au spus/ Că totdeauna-i tare-n tot ce scrie,/ Căci are harul de la Cel de Sus/ Să afle calea dreaptă… spre tărie”; cald, în urare, folosind cartea de vizită a lui Daniel Corbu: „Deşi a fost şi mult năpăstuit,/ Poetul nostru, Corbu Daniel,/ Ar trebui să fie fericit/ Că totuşi e contempo­ran… cu el!”; foarte inspirat, în portretul lui Gellu Dorian: „Ase­mănarea ce-am simţit că-mi place,/ O voi păstra în minte-aşa mereu:/ Ca el, puternic, sobru şi tenace,/ Ar trebui s-arate… leul greu!”; acid, folosind prompt momentul cînd Carmeia Leonte citea în public „ceva dintr-o carte mai veche”; „Cu glasu-i dulce la ureche/ Citind din versuri – cam puţine –/ A preferat o carte veche…/ Din vremea cînd scria mai bine”; Emilian Marcu, la aniversară: „Inspirat, mereu pe fază/ Si cu «6» la prefix,/ Cu aplomb ne demonstrează/ Că mai are pastă-n pix!”; lui Cassian Maria Spiridon, despre (ne)primirea auto­rului în breaslă: „E cald şi primitor, iubit de fani,/ Şi cum «Noblesse oblige», pornirea e,/ S-arăt că am şi eu cei şapte ani…/ De cînd dosarul stă la U.Se.Re.!”; Val Talpalaru şi trecutul său improba­bil de boxer: „O fi un amănunt, dar cum nu-l/ Cunosc, să-mi spună cine ştie:/ Chiar dă cu pumnu-aşa cum scrie,/ Sau scrie-aşa cum dă cu pumnul?”; nu-l iartă nici pe Horia Zilieru: „Mînînd cuvintele-n turme, triumfal,/ Ca nave-n marea spulberată-n stropi,/ Pe nebătute căi, e şi normal/ Să piardă ritm şi rimă dînd prin gropi!”.

Ciocnirea minţilor e ca o adunare la Academia Liberă „Păstorel”, în relaxare spirituală, înţepături, ironie şi prietenie, astfel încît, luat de val, judecata de valoare va fi în versuri, un debut tîrziu în epigramă: „Gheorghe Bălăceanu-n cartea sa/ Seamănă, creşte şi culege texte de pripas/ Spunîndu-ne că în ciocni­rea minţilor/ Miroase-a creier ars!”.

Revista indexata EBSCO