Apr 27, 2018

Posted by in ARTE

Adrian PALCU – Din nou, despre mari pianiști ai vremurilor noastre

 

De la Viena…

Dintre numele actuale cele mai rezonante ale pianisticii mondiale, cel al Marthei Argerich şi al lui Daniil Trifonov sunt veritabile garanţii că sala de concerte pe afişele căreia apar va fi, cum s-ar spune, „sold out”. Aşa s-a întîmplat la Bucureşti, în septembrie, la cea mai recentă ediţie a festivalului internaţional „George Enescu”. Aşa s-a întîmplat pe final de noiembrie la Viena, unde cei doi au apărut, în programe distincte desigur, la Musikverein, respectiv la Konzerthaus. Reacţia publicului, la Viena ca şi la Bucureşti, a fost una entuziast-delirantă, ovaţiile părînd a nu mai conteni. Şi chiar dacă aparţin unor generaţii separate de o jumătate de secol, între cele două super-staruri s-a stabilit o admiraţie reciprocă. Argerich găseşte că pianistul rus „are totul şi ceva pe deasupra. Tehnic, ceea ce face cu degetele lui este absolut incredibil. Are în acelaşi timp şi tandreţea tuşeului şi elementul demonic. La niciun alt pianist nu am mai auzit ceva comparabil”. La rîndul lui, Trifonov o nominalizează pe Martha Argerich printre cei 2-3 pianişti care l-au marcat, pe care şi-i revendică drept modele demne de urmat.

***

Veterana Martha Argerich, se ştie, nu mai apare în recitaluri solo de decenii bune. Preferă concertele cu orchestra sau serile camerale unde este anturată de colegi – mai tineri sau mai experimentaţi – în explorarea unor repertorii de toate genurile: de la cvintete cu pian sau trio-uri pînă la transcripţii pentru două piane sau tangouri pasionale la patru mîini (ţara ei de origine fiind, să nu uităm, Argentina). Ca partener în recitalurile la două piane, în vremea din urmă, îl preferă pe minunatul muzician care este Daniel Barenboim, originar şi el din Buenos Aires. Acesta povesteşte în interviurile sale că îi este Marthei partener de joacă şi de muzică încă din copilărie. Propulsat şi el foarte devreme pe traseul marilor virtuozi ai claviaturii, Barenboim dezvoltă de decenii bune şi o carieră dirijorală la cel mai înalt nivel, alături de cele mai reputate ansambluri simfonice sau case de operă de pe mapamond. Reîntîlnirea celor doi s-a produs în compania celebrissimei filarmonici vieneze şi a inclus pentru concertul lor un atractiv program Liszt – Mahler, concert înscris cu numarul 4 în seria de abonament a actualei stagiuni. Am încercat imediat, în noaptea de după concert, să aştern cîteva gînduri legate de acest eveniment. Emoţia a fost atît de copleşitoare încît cuvintele nu se legau. A fost nevoie de un timp al decantărilor, de un răgaz al limpezirii emoţiilor, de o distanţă care să ofere perspectiva optimă admiraţiei lucide care îşi caută firescul exprimării scrise. Admiraţia s-a manifestat spontan atunci, în sala aurită de la Musikverein, în aceea duminică de noiembrie, în deplină solidaritate cu reacţia entuziastă a publicului. Transpunerea ei în pagina scrisă e mai dificilă. În primul rînd Argerich! Parcurgerea Concertului nr.1 de Liszt a beneficiat de toate ingredientele unei lecturi ardent-romantice. De la tumultuosul avînt iniţial (unde în aplombul atacului s-a strecurat şi tremolo-ul emoţiei umane a artistului copleşit de miza evenimentului a cărui vedetă era) şi pînă la ameţitoarele căderi de grindină pe claviatură ale finalului, Martha Argerich a exploatat suveran resursele de bravură ale scriiturii. A impus un tempo ameţitor. A transformat virtuozitatea-i legendară în vehicul supersonic pentru bogăţii melodice, armonice şi ritmice ameţitoare. O clipă să închizi ochii şi să uiţi că pe podium se află o doamnă de 76 de ani… Barenboim la pupitru inspiră calm, siguranţă. Leagă cu naturaleţe şi instinct muzical imbatabil lucrurile. E de decenii un oaspete dorit pe podiumul vienez. Mahler-ul său are distincţie şi o persistentă undă melancolică. Se joacă cu vocile interioare ale orchestrei, pasează rafinat conversaţia simfonică de la o partidă la alta. E autentic şi, de aceea, inspiraţional pentru instrumentişti pe care îi duce cu el. E Der Chef-Dirigent. Dar, preţ de o clipă, i-am sesizat bucuria de a lăsa bagheta şi a se aşeza la pian alături de Martha Argerich pentru a oferi un supliment graţios la patru mîini (Georges Bizet: Jeux d’enfants, op. 22 – „Petit mari, petite femme”).

***

La Konzerthaus, Trifonov a oferit un recital solo de două ore în care şi-a etalat copios calităţile muzicale şi rezistenţa fizică. Virtuozitatea feroce şi fervoarea interpretărilor sale, desigur, le cunoşteam din apariţiile sale anterioare, din cele cîteva CD-uri lansate cu mare succes de public şi de critică în anii din urmă. De altfel, programul acestei seri a cuprins marea majoritate a pieselor gravate pe cel mai recent album al său „Hommage à Chopin”. Trifonov posedă o mixtură de calităţi, rară în lumea pianiştilor de top. La el virtuozitatea, lejeritatea tehnică se grefează pe o sensibilitate muzicală cu totul ieşită din comun. Tînărul pianist rus simte cu acuitate muzica (şi tăcerile!) de dincolo de notele partiturii. O anticipează cu un sens al sunetului ce transcende canoanele. Am ascultat, aşa zicînd, mari pianişti de-a lungul ultimului sfert de veac, vedete din super clasa virtuozilor după ale căror recitaluri mă străduiam efectiv să uit ce auzisem. Atît de ne-muzicali, atît de pur-tehnici, atît de preocupaţi de efect se înfăţişau ca interpreţi, încît bogăţiile muzicale pe care pretindeau că le tălmăcesc rămîneau într-o minimalizatoare penumbră, deveneau pretexte pentru o manualitate sterilă (nu mă provocaţi să dau nume…). Ei bine, la Trifonov se vede că uşurinţa tehnică e doar o cheie cu care deschide poarta unor emoţii muzicale dintre cele mai rafinate. Pe care mai întîi le experimentează el însuşi, iar mai apoi le împărtăşeşte spontan, firesc, cu audienţa. El nu caută a se pune pe sine în valoare, nu îşi regizează apariţia în lumina operei alese spre interpretare. El proiectează din adîncimi de simţire, cu mijloacele sale muzicale (servite, în adevăr, de o inimaginabilă virtuozitate), lumina cea mai potrivită operei respective. Ecleraj din care toţi au de cîştigat: şi opera, şi compozitorul, şi interpretul şi – desigur – publicul. Într-un crescendo al combustiei, de la variaţiunile lui Mompou pe o temă chopiniană celebră, trecînd prin miniaturi dedicate bardului polonez de Ceaikovski, Barber, Schumann sau Grieg, recitalul s-a încheiat cu o răvăşitoare parcurgere a Sonatei op.35 cu al său copleşitor marş funebru. Jerba de nuanţe care au ieşit din pianul suprem romantic al lui Trifonov nu poate fi prinsă în cuvinte care să le echivaleze. Trecerile cele mai fine de la o stare sufletească la următoarea, contrastele fluidizate într-un inteligent sfumato sonor au lăsat audienţa cu răsuflarea tăiată. Daniil Trifonov – un pianist a cărui evoluţie se cere urmărită cu consecvenţă. E sursă de desfătare muzicală autentică. Şi o promisiune consistentă că marea artă pianistică are viitor.

***

… la Budapesta

Tot din spaţiul rus vine şi Arcadi Volodos. Senzaţie absolută acum două decenii, cînd a irumpt pe scenele lumii fără să fi trecut prin furcile caudine ale vreunei competiţii pianistice, precum majoritatea colegilor săi întru celebritate muzicală. Pur şi simplu, rod al şansei de a fi fost audiat – în Franţa, în salonul privat al unor prieteni comuni – de un reprezentant influent al unei importante case de discuri. Acesta s-a arătat încîntat, bulversat, marcat de întîlnirea unui talent major, şansă ce – după spusele lui – nu îţi este dată de două ori într-o viaţă. Aşa că i-a oferit pe loc lui Volodos un contract de exclusivitate şi, iată-l… acum aniversînd două decenii de carieră. Îşi drămuieşte cu parcimonie apariţiile, nu e un maratonist al podiumurilor de concert. Alege cu o balanţă foarte fină ce şi unde cîntă. Înregistrările sale, de asemenea, nu sunt numeroase. A scos pînă acum nouă albume doar. Cel de debut un flamboiant florilegiu de transcripţii de mare virtuozitate pentru pian, ultimul – atins de cuminţenia maturităţii – dedicat în întregime pieselor tîrzii ale lui Brahms. A revenit, după mai bine de un deceniu, pe scena budapestană la sfîrşit de februarie pentru a oferi un recital consistent care realmente a ridicat sala în picioare. S-au revărsat, la final, nu mai puţin de cinci bis-uri. Dar ce propuneri repertoriale, ce diamante şlefuite în detaliu a inclus în programul acestui recital… trei din marii corifei ai literaturii germane: Schumann (Papillons), Brahms (opt piese pentru pian op.76), Schubert (Sonata D 959). Un repertoriu complet atipic – să o recunoaştem – pentru un pianist faimos în primul rînd pentru virtuozitatea-i fără egal. Evident, piesa de greutate a fost Sonata în La major din creaţia romanticului vienez. O alternare subtilă a dispoziţiilor sufleteşti, un joc virtuoz bine calibrat, subsumat dramaturgiei interne a piesei, o sensibilitate tulburătoare în parcurgerea celebrului Andantino. Cu multă graţie, într-o impecabilă logică muzicală, au fost etajate spaţiile sonore ale acestei sonate testamentare (e penultimul opus dedicat pianului, compus în chiar toamna morţii premature a compozitorului). Dacă în cazul lui Trifonov, tinereţea ardentă, vîltoarea romantică şi plăcerea trăirii virtuoze se îngemănau cu inepuizabilă bravură în jocul său, la Volodos se simte discret şi învăluitor parfumul maturităţii aşezate, omologate deja, în care virtuozul caută profunzimile de simţire şi trăire pe care numai „instrumentul-rege” le poate oferi. Volodos nu mai are a-şi propune să epateze. El aspiră la comuniunea intimă cu discursul muzical. Şi reuşeşte să fie convingător. E de remarcat o ciudată fascinaţie pe care personalitatea sa artistică o exercită asupra auditorului: pare că e în acelaşi timp un umil ghid – vrăjit el însuşi de bogăţia expresivă a muzicii – care te invită alături de el pe un teritoriu al fabulosului sonor şi un „mareşal” invincibil al armatei celor 88 de „soldaţi” ai claviaturii. Un povestitor eficient care se ascunde aproape cu timiditate în spatele notelor, deşi în fiecare clipă tuşeul său exhibă atributele unei dominări absolute, de mînă forte în „campania de împresurare” a cetăţii muzicale din faţa lui.

***

Dacă Martha Argerich vine din olimpul pianistic al secolului XX, Volodos şi Trifonov se profilează ca noii titani ai claviaturii începutului de secol XXI. Ei alcătuiesc triumviratul care dă măsura unei continuităţii glorioase în arta pianistică, a unei măiestrii ce excede limbajul şi criteriile – fatalmente limitate (şi limitative) – ale discursului muzicologic obişnuit. De aceea şi palida mea cronichetă cred că ar fi trebuit să conţină o singură frază: E încîntare pură să îi poţi asculta în sala de concert. Punct.

Revista indexata EBSCO