Apr 27, 2018

Posted by in ARTE

Marian Sorin RĂDULESCU – Tarkovski, femei, feminism

 

Cîteva tablouri de Dan Voinea îmi amintesc de interviul dat de „retrogradul” Cristi Puiu în 2016. Îmi amintește, mai cu seamă, de interviul altui „retrograd”, Andrei Tarkovski, pentru jurnalista feministă Irena Brezna, din 1984. Schimbul lor de replici e adesea furtunos. Tarkovski nu și-a dorit să dea acel interviu. De aceea, de la bun început, îi spune că baza conversației lor nu doar că e negativă, ci pur și simplu inexistentă: „Nu există decît dorința dumitale de a-mi lua interviul și dorința mea de a te putea suporta pînă la capăt.” Jurnalista dă în bîlbîială: „M-am străduit din răsputeri să obțin acest interviu și acum, cînd în sfîrșit v-am cucerit ca pe o fortăreață, nu mai știu cum să vă vorbesc.” „Firesc” – îi răspunde Tarkovski.

Ce are să-i reproșeze? Faptul că întreaga existență a femeii din filmele sale (mai ales din Oglinda, Nostalghia, dar și din Solaris și Călăuza) se învîrte în jurul relației ei cu bărbatul, că femeia nu are o viață a ei, independentă de bărbat. Tarkovski: „O femeie solitară e o aberație.” Dar un bărbat solitar? – vrea să știe jurnalista. „E mai de înțeles decît un bărbat nesolitar.” De fapt, ce vrea să spună Irena Brezna e că atît femeia, cît și bărbatul ar trebui să aibă lumea sa. „Imposibil!” – i-o taie Tarkovski. „Dacă dumneata îți păstrezi lumea ta și el și-o păstrează pe a lui, nu veți avea nimic de împărtășit. Lumea interioară trebuie să devină una pentru amîndoi. Altfel, relația e fără viitor, fără speranță și se va stinge. Iubirea e un sentiment atît de deplin, încît nu poate fi repetat, orice formă ar lua. Cînd femeia încearcă să repete acest sentiment, nu mai înseamnă nimic pentru ea. Ori n-a avut noroc, ori a încercat să-și păstreze lumea ei pentru că i s-a părut mai importantă și i-a fost teamă să se dizolve într-o altă lume. În orice caz, o astfel de femeie nu poate fi luată în serios.” Irena: „Așadar dvs. niciodată nu v-ați dizolva într-o femeie, dacă am înțeles bine.” Tarkovski: „Nu, nu mă dizolv. Nu am nevoie de asta. Sînt bărbat.” Irena: „Dar aveți nevoie de o femeie care să se dizolve în lumea dvs.?” Tarkovski: „De bună seamă. Dacă o femeie nu se dăruie, relația se răcește.”

Privesc la tablourile lui Dan în care femeile se topesc, se dizolvă în iubiții lor. Și mă gîndesc că – din cer, de undeva – le privește, cu drag, și Tarkovski. Pentru că – într-un fel greu de înțeles la începutul de veac XXI – el chiar credea că „sensul iubirii unei femei este jertfa de sine”. În asta constă „măreția unei femei”. O spune și personajul paracliserului din Nostalghia. Spre iritarea Eugeniei, care – în cele din urmă – se resemnează și rămîne lîngă un mafiot. Acesta, fără să scoată o vorbă, o tratează ca pe o servitoare. „Cînd o femeie iubește cu adevărat, nu mai ține socoteala, nu pune atîtea întrebări, ca dumneata acum. O femeie care, într-adevăr, iubește, nici n-ar pricepe ce vrei să spui.” – adaugă Tarkovski. „Vorbim despre drepturi, despre condiția femeii, dar uităm că o femeie este o femeie, iar un bărbat este un bărbat.” Irena vrea „egalitate”. De cele mai multe ori îl contrazice, îi reproșează că o suspectează de prejudecăți. La un moment dat, își amintește că, în Solaris, iubirea era unica putere a lui Hari și, totodată, singurul ei punct vulnerabil. Tarkovski: „Iar voi nu vreți să fiți vulnerabile. O femeie nu va cuceri niciodată un bărbat cu mijloacele unui bărbat. În lipsa iubirii fără rest a unei femei, relațiile dintre bărbat și femeie se vor schimba.” Tarkovski consideră că, de la Iluminism încoace, bărbații – în mod eronat – caută răspunsuri în știință. „Femeile – din fericire – nu pun atît de mult preț pe acest tip de cunoaștere.” Irena: „Femeile au, poate, un alt fel de sensibilitate.”

Mereu căutăm să ne răfuim cu ceva sau cineva din jurul nostru, cînd ar trebui să ducem adevăratul război: cel nevăzut, cu sinele nostru. Acolo – crede Tarkovski – e adevăratul cîmp de bătălie. Cîtă vreme înțelegem asta, Tarkovski n-are cum să fie decît evergreen. Cîtă vreme ne preocupă rădăcinile noastre, n-avem cum să încetăm să-i iubim filmele. Tarkovski recunoștea însă (chiar în interviul acordat Irenei Brezna) că și el este prea puțin pregătit să se jertfească. „Nădăjduiesc să ajung să pot, cîndva. Dacă mor fără să-mi dovedesc că sînt în stare de asta, nu va fi bine.” Filmul însuși – în care, fără îndoială, și-a pus sufletul – i se părea un domeniu desuet. „Sînt alte lucruri mult mai importante în viață!” Cum ar fi acela de a-ți trăi viața ca pe o torță vie, pînă la capăt. Ca personajul său alter-ego din Nostalghia.

Revista indexata EBSCO