Apr 27, 2018

Posted by in ARTE

Ștefan OPREA – Un act editorial reparatoriu

 

Apare abia acum, după aproape o jumătate de secol, o carte* care ar fi trebuit să apară pe la jumătatea anilor ’70, la Editura Junimea. Din păcate, nu ştiu cărui redactor din vremea aceea i s-a părut că lucrarea nu merita să ajung în librării şi în biblioteci. Eroare gravă! Merita cu prisosinţă şi, dacă devenea carte, ar fi fost de mare folos studenţilor în teatru şi actorilor – mai ales celor tineri – căci este povestea deveniri exemplare a unui om şi a unui mare actor, poveste spusă cu maximă luciditate, sinceritate şi capacitate de a judeca lumea, viaţa şi teatrul chiar de cel care este/ a fost autorul şi personajul central al acesteia. S-a numit Aurel Ghiţescu şi a fost unul dintre marii artişti ai Teatrului Naţional din Iaşi în perioada 1911-1945 şi al unor scene bucureştene (Alhambra, Giuleşti) după al  doilea Război Mondial, precum şi eminent profesor la Conservatoarele dramatice din Iaşi şi Bucureşti.

Manuscrisul (de fapt, dactilograma) cu pricina a fost trimis de editură la Muzeul Teatrului (tot răul spre bine!) păstrîndu-se deci în condiţii de conservare. Acum, teatrologul Călin Ciobotari l-a scos la lumină într-un gest reparatoriu şi recuperatoriu, readucîndu-ne astfel în memorie (celor care am avut norocul să-l vedem pe scenă sau pe ecrane) figura unui minunat slujitor al teatrului şi oferind tuturor celor interesaţi astăzi imaginea unei epoci de mare efervescenţă culturală în general şi teatrală în special – imagine pe care Aurel Ghiţescu o compune din fragmente de amintiri, din evocări de situaţii, întîmplări (teatrale şi extra…), spectacole, şi mai ales portrete excepţionale de actori, regizori, profesori, direct0ri, scriitori, spectatori. Rareori am întîlnit – printre actorii autori de volume de amintiri şi evocări – un om atît de generos în schiţarea profilurilor şi evoluţiilor confraţilor săi, partenerilor de scenă. De regulă, aceştia se autoevaluează cu mari exagerări, într-o terminologei aproape jenant de superlativă (spre edificare, vezi volumele de amintiri ale actorilor Petre Sturdza-Doria, Aglae Pruteanu, ş.a.). Fără a-şi diminua calităţile, realizările, succesele (care au fost multe şi importante, de prim-plan pe scena ieşeană), Aurel Ghiţescu îşi rezervă lui însuşi (în carte) un loc în context, nu pe promontoriu. În schimb, cei pe care îi aprecia şi îi stima sînt prezentaţi amplu şi generos, privindu-i din varii unghiuri – cultură, talent, caracter, activitate, relaţii interumane, etc. Pe State Dragomir – actorul de mare valoare, filosoful şi profesorul său de la Conservator, îl divinizează pur şi simplu, fără însă a face paradă de vorbe mari, ci analizîndu-i faptele şi capacităţile intelectuale şi artistice; la fel pe Mihai Codreanu, şi el profesor la Conservator şi director (în două etape) al Teatrului Naţional; la fel pe Mihail Sadoveanu (care l-a angajat, încă de elev, la Naţional) şi pe ceilalţi directori – C.B. Penescu, Ionel Teodoreanu, Iorgu Iordan, G. Topîrceanu, Andrei Oţetea… Vin la rînd regizorii importanţi cu care actorul a colaborat pe scena ieşeană şi care au adus un suflu nou şi noi direcţii în evoluţia artei spectacolului: Aurel Ion Maican, Ion Sava, G.M. Zamfirescu. Profilurile schiţate acestor creatori, dar şi unor actori precum Agatha Bîrsescu, Aglae Pruteanu, Const. Ramadan, Aurel Munteanu, Sorana Ţopa, State Dragomir, soţii Cuzinschi, Mircea Pella, soţii Profir ş.a. sînt atît de riguroase, de complete şi de bine scrise încît pot fi trecute direct în paginile unei viitoare (sperăm!) Istorii a Teatrului Naţional din Iaşi şi poate cineva, cîndva, chiar o va face („Poate vreun pedant cu ochii cei verzui, după un veac…”).

Cititorul nerăbdător mă poate întreba, cu justificare: „Bine, domnule, dar ce a făcut acest actor să merite atîtea cuvinte frumoase?” A făcut – voi răspunde imediat –, a făcut multe şi bune fapte artistice cu care a marcat o perioadă de peste trei decenii de din viaţa şi activitatea colectivului artistic al scenei ieşene. Dacă aş înşira aici doar o parte din suita de roluri de prima mărime din dramaturgia universală şi naţională, ar fi suficient pentru motivarea aprecierilor de mai sus. Iată: Lear, Macbeth, Othello Petruchio din opera shakespeariană, Mefisto (din Fau st de Goethe), Don Salluste (Ruy Blas de Hugo), Cyrano (Cyrano de Bergerac de Ed. Rostand), Mercadet (Mercadet de Balzac), Javert (Mizerabilii după Victor Hugo), Cpt. Adolf (Tatăl de Strindberg), Raskolnikov (Crimă şi pedeapsă după Dostoievski), Wurm (Intrigă şi iubire) şi Franz Moor (Hoţii de Schiller), Pastorul Manders (Strigoii de Ibsen), Tezeu (Fedra de Racine – cu Agatha Bîrsescu în rolul titular) şi altele, şi altele în piese de Zola (Otrava), S. Maugham (Ploaia), Ed. Rostand (Prinţesa îndepărtată), Tolstoi (Puterea întunericului şi Sonata Kreutzer), Lenormand (Simunul), după Dostoievski (Karamazovii). Iar din dramaturgia românească a dat întruchipare scenică exemplară unor personaje de prim rang: Ovidiu (Ovidiu de V. Alecsandri), Vlaicu (Vlaicu Vodă de Al. Davila), Răzvan (Răzvan şi Vidra de Hasdeu), Luca Arbore (Viforul de Delavrancea), Ion (Năpasta de I.L. Caragiale) şi altora din piese de Victor Eftimiu, Şt. O. Iosif, Zaharia Bîrsan…

Cu rolul titular din Macbeth a repurtat un remarcabil succes: direcţia teatrelor din Ministerul Culturii a organizat un concurs pentru stabilirea celui mai bun interpret principal din celebra tragedie shakespeariană, care se afla pe afişele Teatrelor Naţionale din Bucureşti, Iaşi şi Cluj. La Bucureşti rolul era interpretat de Gh. Ciprian, la Cluj de Zaharia Bîrsan, iar la Iaşi de Aurel Ghiţescu; toţi trei au evoluat pe scena bucureşteană, cu distribuţia de acolo. A cîştigat Aurel Ghiţescu (un premiu de zece mii lei). Tot cu trupa Naţionalului bucureştean a jucat – la solicitarea sa – în rolul lui Luca Arbore din Viforul – rol interpretat acolo de George Calboreanu, fostul său coleg de la Iaşi. A impresionat şi publicul şi conducerea Teatrului Naţional, care, imediat, i-a oferit angajament, cerîndu-i transferul de la Iaşi. E o poveste urîtă. Odată transferat pe prima scenă a ţării, aştepta prima distribuire. Şi aceasta a venit: un rolişor de trei replici în Lorenzaccio de Alfred de Musset. S-a simţit ofensat: el, actor societar cl. I, el, interpret al celor mai roluri din teatrul universal, să debuteze la Bucureşti, după 25 de ani de strălucită carieră (era prin 1935-36), cu trei replici dintr-un rol de figuraţie? L-a întrebat pe regizor (nu-i spune numele – dintr-o fină discreţie –, dar noi ştim că era Soare Z. Soare) de ce? Şi i s-a răspuns cu superioritate tipic bucureşteană: „Uite-aşa!” S-a dus la director (iar nu dă nume şi nu-l dăm nici noi) şi i s-a răspuns la fel, ba chiar a fost insultat şi jignit. Ghiţescu a trîntit uşa şi s-a întors la Iaşi, unde, încă un deceniu, a redevenit component de vază al trupei care îl formase şi pe care el o slujise cu talent şi totală dăruire. În tren, spre Iaşi, şi-a amintit versurile din Glossa eminesciană: „Nu spera cînd vezi mişeii/ La izbîndă făcînd punte,/ Te-o întrece nătărăii/ De ai fi cu stea în frunte”…

La Bucureşti nu s-a mai întors decît după refugiul din timpul celui de al Doilea Război Mondial. A trecut prin multe încercări, incertitudini şi umilinţe. În final s-a stabilit la Teatrul Giuleşti unde a fost apreciat de confraţi şi iubit de public. Gloria de la Iaşi nu mai cunoscut-o niciodată – recunoaşte el, în finalul cărţii, pe un ton de tristeţe şi regret. Da, aici, la Iaşi, steaua lui a strălucit trei decenii şi jumătate – de ajuns ca actorul să rămînă în istoria teatrului o prezenţă semnificativă.

Revenind la calităţile cărţii (pentru definitivarea căreia au lucrat şi colegii actorului Ion Aurel Manolescu şi Val Săndulescu) nu putem să nu remarcăm analizele de fineţe pe care Aurel Ghiţescu le face asupra unor spectacole în care a jucat sau pe care le-a vizionat în ţară şi în străinătate (la Paris, la Berlin), dezvoltarea unor idei de teorie teatrală, de arat spectacolului – arta regiei, arta spectacolului –, caracterizările de personaje şi analizele de texte dramatice, comentariile asupra curentelor la modă din teatrul european, opiniile asupra unor mari regizori europeni interbelici etc., etc., demne de orice manual academic. De aceea spuneam la început că lucrarea acesta ar fi contribuit substanţial la formarea unor generaţii de actori. Ideea rămîne în vigoare şi pentru prezent, ba chiar şi pentru viitor.

Are perfectă dreptate Călin Ciobotari, editorul cărţii, să noteze în cuvîntul său introductiv (Iaşul prin ochii unui actor) schiţînd o concentrată caracterizare a actorului-autor: „Fidel observator al societăţii în care se manifestă, bun teoretician şi avînd mereu conştiinţa istoriei, Ghiţescu devine un martor credibil al timpului său, pe care ni-l descrie, subiectiv, dar articulat, pasional, dar pertinent […]. Mulţi oameni de teatru ieşeni devin personaje ale unei naraţiuni jurnaliere alerte şi emoţionante din care recuperezi fragmente foarte importante ale Iaşului şi Naţionalului ieşean antebelic, interbelic şi postbelic”.

 

 

27 febr. 2018

 

* Aurel Ghiţescu – O viaţă de om pe scenă (50 de ani de teatru). Amintiri. Cu o prefaţă de Victor Eftimiu. Cuvînt înainte de Călin Ciobotari. Editura Muzeelor Literare, Iaşi, 2017.

Revista indexata EBSCO