Apr 27, 2018

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Simona MODREANU – „Omul este o creatură maleabilă…”

            Să fie oare rețeta pentru un mare premiu? E nevoie să ne aplecăm fără încetare asupra unei istorii care ne-a marcat definitiv? Este memoria mai tămăduitoare decît uitarea? Sau, poate, e mai nevoie ca oricînd să convocăm tenebrele trecutului într-un context în care populismul, xenofobia și intoleranța par să agite tot mai puternic fragila mondializare consensuală.

            Imposibil să nu remarci efectul de simetrie. Pe de o parte, în același an 2017, Academia Goncourt recompensează L’ordre du jour al lui Eric Vuillard, siderantă relatare a culiselor anexării Austriei de către Germania în 1938, cu complicitatea marilor industriași și finanțiști germani, care au contribuit direct la instaurarea nazismului. De cealaltă parte, juriul Renaudot l-a recompensat pe Olivier Guez pentru La disparition de Josef Mengele/ Dispariția lui Josef Mengele (a doua reușită a editurii Grasset în 2017), un fel de reality-roman retroactiv, dacă îi putem spune așa, despre ultimii ani de viață într-o ascunzătoare în America de Sud al celebrului medic criminal nazist, torționar în lagărul de exterminare de la Auschwitz. Materia primă a ambelor texte este Istoria, dar subiectele alese țin mai curînd de „istoria mică”, de cotloanele obscure ale unor momente și personaje care ne-au  schimbat definitiv viața. Franța a fost mereu mare amatoare de investigare literară a istoriei, căutînd în spatele factualului cunoscut acele elemente discrete, marginale, ignorate de specialiști, dar care au avut un indiscutabil impact asupra evoluției evenimentelor și mai ales asupra amprentei psihice lăsate în imaginarul colectiv. Aceste două lucrări, dincolo de certele lor calități literare, sunt clopoței care sună alarma, care pun în gardă împotriva himerelor ce par să se apropie din nou, amenințător, din toate punctele cardinale. Cum spune Guez – poate prea teatral și pesimist – la finalul textului său: „Păzea, omul este o creatură maleabilă, trebuie să ne ferim de oameni”. Iar Literatura stă de veghe, ne mai spun aceste două premii, nu e doar o nesecată fîntînă de distracție și fantezie, ci și un instrument puternic și universal de trezire a conștiințelor și de extindere a cîmpului cunoașterii. Două cărți, două stiluri diferite, două viziuni distincte asupra statutului realității și a raportului ei cu ficțiunea, dar aceeași exigență inflexibilă. Vuillard își regizează micul teatru de umbre sinistre într-o limbă elegantă și sofisticată, în vreme ce Guez, pornit parcă într-un război personal împotriva monstrului de la Auschwitz, îl plesnește și stilistic, agresîndu-l în permanență printr-o scriitură seacă, refuzîndu-i dreptul la metafore și eufonii.

Născut la Strasbourg, în inima Europei, în 1974, din părinți medici, jurnalistul, eseistul și scriitorul evreu Olivier Guez a fost întotdeauna extrem de serios și preocupat să înțeleagă cum au putut niște țări înfrățite să se sfîrtece într-un asemenea hal. La 5 ani își chinuia déjà învățătoarele cu întrebări și solicitări de informații complementare, și petrecea ore întregi, alături de bunica sa, răsfoind cărți. Pasionat de cronologie și precizie, studiază la London School of Economics și la Collège d’Europe de Bruges, lucrînd ca jurnalist independent și publicînd cîteva eseuri remarcabile, precum La Grande Alliance. De la Tchétchénie à l’Irak, un nouvel ordre mondial (2003) sau L’Impossible Retour. Une histoire des Juifs en Allemagne depuis 1945 (2007). Dar Guez e totodată un pasionat spectator și jucător de fotbal, singurul lucru care îl poate distrage de la literatură, el propunîndu-și de altfel să redacteze o istorie a URSS prin prisma fotbalului acesteia!

Pentru Dispariția lui Josef Mengele, Olivier Guez s-a documentat vreme de trei ani, pornind de la întrebarea care i-a urmărit zeci de ani pe cei care au cunoscut oroarea nazistă, și nu numai pe ei: cum a fost posibil ca doctorul uzinelor morții să fi scăpat pînă la capăt de justiția oamenilor? S-a strecurat prin toate filtrele, acoperit de identități multiple – Wolfgang Gerhard, Helmut Gregor, Peter Hochbichler sau Don Pedro. „Îngerul morții” s-a stins fără să fi fost judecat și fără remușcări. Sigur, au ajutat bunăvoința dictaturii peroniste din Argentina, eșecurile agenților Mossad, infiltrarea foștilor naziști în mediile economice și politice din America de Sud, combinate cu micile lașități, compromisuri și josnicii umane.

Scriitorul francez pornește într-o reconstituire meticuloasă și înverșunată a fugii lui Mengele după război, în 1949, și îl urmărește de-a lungul periplului său sudamerican pînă la moartea încă misterioasă, survenită în 1979. Vocea autorului e aproape monocordă, clinică, păstrînd o distanță firească față de un asemenea personaj. Nu vrea să se lase absorbit, dar e limpede că el, evreul care nu a cunoscut războiul, și-a asumat ființial, somatizîndu-l aproape, fenomenul Shoah. Așa se explică faptul că avea conturi grele de reglat cu Mengele și că a transformat elucidarea unor mistere care îl înconjoară încă într-un fel de căutare identitară, pornind pe urmele lui și căutîndu-i ascunzătorile, din Argentina pînă în Brazilia, trecînd prin Paraguay. Enigmele care îl învăluie pe medicul SS după sosirea lui în Argentina sunt variate, de la planul intim la cel social și politic, din toate decurgînd o interogație secundară, aceea de a ști dacă monstrul a putut duce o viață normală după toate ororile comise. În ciuda repulsiei totale pe care i-o inspiră personajul, e limpede că scriitorul, în lunga sa muncă de documentare practic exhaustivă asupra locurilor frecventate de Mengele după război, culegînd mărturii inedite, a încercat să surprindă orice element posibil de adevăr uman al acestei ființe aproape ireale prin absența totală a oricărui sentiment de compasiune, o ființă care era, însă, capabilă să-i spună în fiecare seară, fiului său Rolf, povești cu indieni și gauchos. Aici se conturează, de altfel, o altă dramă majoră – cum se raportează copilul unui monstru la faptele acestuia, petrecute în afara și fără știința lui? Cîtă vinovăție trebuie să împărtășească, cît trebuie să închidă pe veci în sufletul lui, cum suportă oprobiul public care, inconștient, extinde contaminarea malefică asupra descendenților? Se mai poate considera complet inocent un om care duce în spate un asemenea trecut?

Toată această cercetare minuțioasă face din cartea lui Guez o piesă importantă în dosarul istoric al lui Mengele, dar și mult mai mult de atît, aducînd un argument solid în favoare ideii că, dacă scriitori nu au legitimitatea istoricilor, literatura are o contribuție unică la completarea și analizarea acelor „blancuri” lăsate de istoriografie, folosind imaginarul ca o prelungire a adevărului obiectiv și umplînd interstițiile reci dintre fapte, aducînd emoțiile în preajma rațiunii, cristalizînd un om în carnea și oasele cernelii de tipar pentru a stimula și facilita o încercare de înțelegere, sau măcar o explicație coerentă. Oamenii nu reacționează la abstracțiuni și nu lăcrimează pe cărțile de istorie (în fine, cu anumite excepții), dar sunt mereu gata să actualizeze o dramă universală dacă o întîlnesc în paginile unui roman. Și e mult mai ușor să te desprinzi în acest mod de fascinația maladivă pe care o asemenea figură o poate genera, transformîndu-l, așa cum o face Olivier Guez, într-un nemernic jalnic. Și trebuie săvîrșit acest gen de exorcizare pentru că „La fiecare două sau trei generații, atunci cînd memoria pălește și ultimii martori ai masacrelor precedente dispar, rațiunea se stinge și se întorc oamenii care propagă răul”.

Revista indexata EBSCO