Apr 27, 2018

Posted by in ESEU

Caius Traian DRAGOMIR – Pa calea valorilor existenței

 

Aşa cum bine se ştie, Arthur Schopenhauer publică la o vîrstă foarte tînără opera sa definitorie pentru calea filozofică aleasă spre a o urma apoi o întreagă viaţă. Va fi caracterizat nu doar cu un pesimist ci, încă mai mult, ca un filozof promotor al pesimismului. Va influenţa relativ larg prin viziunea sa întunecată asupra vieţii, intelectualii care s-au afirmat în perioada post revoluţionară şi post-napoleoniană a secolului XIX. Friederich Nietsche şi Mihai Eminescu sînt doar aceia care, unul în Germania şi în lume, celălalt în România ţară care tocmai îşi afirma îndrăzneţ, dar nu lipsit de o stranie amărăciune, profilul în civilizaţie, au păstrat, dar şi extins, vibraţia suferinţei existenţiale schopenhauriene în Europa şi în istorie. Că liniile filozofiei lui Arthur Schopenhauer se regăsesc atît în textele lui Nietsche, cît şi în arta poetică eminesciană este un fapt, precum şi în scrierile teoretice ale marelui spirit al românismului este evident. Creaţia lui Schopenhauer,  amplificată ca efect prin opera lui Nietsche, dar şi prin arta eminesciană, aparţine cunoaşterii şi dezbaterilor adesea reluate, devenite în cele din urmă, comune. Aceasta le face să nu mai merite o nouă pătrundere în detaliile procesului de iradiere a influenţei unui filozof care, deşi respectat şi apreciat în perfectă legătură cu meritele sale, nu se mai impune în prezent, ci se proiectează în spaţiul determinărilor spirituale permanente participînd la viitor în fiecare dintre epocile pe care le parcurge istoria. Astfel, merită a fi pusă întrebarea dacă mai este cazul a pătrunde cu un serios şi insistent efort în unele aspecte specifice ale modului în care  Arthur Schopenhauer a văzut şi interpretat evoluţia valorilor existenţei. Filozoful german, aparţinînd unei liniştite părţi a secolului XIX, nu tratează exclusiv funcţional, strict evenimenţial, drama existenţei, nu consideră lucrurile ca decurgînd din ceea ce ajunge să se întîmple în lume cu o frecvenţă înaltă, ori chiar în chip ineluctabil, aşa cum este cazul morţii tuturor fiinţelor existente, ori avînd a apare în lume şi a exista pentru un timp, oricum ar fi considerat rămînînd deosebit de modest – este vorba de mult mai mult decît atît: pentru Schopenhauer suferinţa are o calitate cu totul distinctă de aceea a plăcerii; ele, suferinţa şi plăcerea nu aparţin aceleiaşi categorii antice, iar acesta este un lucru, ori o condiţie, care condamnă dramatic viaţa ca sursă a bucuriei,  satisfacţiei, şi binelui. Este oare chiar aşa?  Arthur Schopenhauer în tradiţia a numeroşi filozofi din Antichitate, precum şi din epoca modernă – în fapt, pînă în contemporaneitatea noastră -, divide condiţiile, precum şi rezultatele existenţei, în două stări perceptive: plăcerea şi durerea, ori acestea, în mod evident nu aparţin uneia, şi aceleiaşi  naturi, aşa cum nu corespund aceleiaşi calităţi existenţiale. O stare poate fi, după modul de producere, pozitivă sau negativă. Este negativă o stare, în sensul expus de   Schopenhauer, în măsura în care ea are nevoie de un suport exterior celui care îi determină simpla apariţie; este încă pozitivă starea care deţine calitatea sa din însăşi modul producerii sale. Pentru Arthur Schopenhauer plăcerea este negativă – ea nu apare prin sine, acea plăcere urmînd a i se asocia într-un mod specific; unei anume condiţii. Durerea, suferinţa, este însă pozitivă – ceea ce o produce, o produce de data aceasta pur şi simplu prin sine, ca durere indubitabilă. Este neîndoielnic faptul că văzînd lucrurile astfel  Arthur Schopenhauer are perfectă dreptate – este însă corect punctul de plecare adoptat, în viziunea sa, privind plăcerea şi durerea?

Plăcerea şi durerea ar părea a fi stări, modalităţi ale receptării, fie şi în condiţii cu totul relative, ale binelui şi răului. În realitate lucrurile nu stau astfel. Binele poate fi însoţit de durere – şi a fost astfel îndeosebi într-o lungă perioadă istorică, una care a început a urma un drum al încheierii abia în secolul XIX, deci în urmă cu doar, aproximativ o sută cincizeci de ani – în plus trebuie notat că un control real asupra durerii nu devenea, de la începutul elaborării metodelor respectivului control, accesibil tuturor oamenilor ci, pentru multă vreme, restrîns, ca fiind o posibilitate aflată la dispoziţia doar a unei părţi limitate a populaţiei umane. Tratamentul chirurgical al multor boli, răni, traumatisme, distrugeri tisulare a constituit, pentru milenii, una dintre cele mai înfiorătoare surse ale durerii, durere care, în faptul suferinţei ce era, constituia parte evidentă a unui bine enorm, mai totdeauna de neevitat, de ne renunţat din perspectiva celui care se decidea a se supune chirurgului salvator, oferind vieţii o nouă, unică şi ultimă şansă. Oricum ar fi fost, însă, durerea rămînea durere şi, ca regulă, ea era suferită doar pentru că, sub aprobarea pacientului, acestuia i se imobiliza corpul, el fiind legat de scaunul sau patul pe care suferea intervenţia.  Caius Marius decide să se opereze de varice ale venelor gambelor. Chirurgul îi propune să se lase legat. Marele general refuză şi cere să fie operat liber fiind. Chirurgul începe intervenţia care, în cazul varicelor, este, în absenţa anesteziei, ce nu există în epocă, una dintre cele mai dureroase proceduri. Caius Marius nu scoate niciun  geamăt, nu se mişcă de loc. Se termină cu bine, şi în linişte, operaţia la un picior. Toţi participanţii la acest act sînt surprinşi de rezistenţa marelui om şi comandant. Chirurgul se pregăteşte să opereze şi al doilea picior. Atît de rezistentul la durere Caius Marius refuză net să mai suporte intervenţia, rămînînd operat de varice la un singur picior. Pînă şi un om de tăria unui Caius Marius , putea, iată, să refuze un bine însoţit de o durere atroce. Oricum ar fi luate lucrurile durerea, eventual parte a unui bine fiind, poate, prin răul asociat, să facă a fi respins binele, oricît de bine ar urma să se dovedească a fi, odată depăşită durerea. Se poate deci sublinia: durerea, bine sau rău însemnînd, implică, în sine, în mod pozitiv, răul suferinţei, eventual insuportabile.

Cu plăcerea apar în dezbaterea filozofică probleme care, aşa negativă cum este aceasta – plăcerea – are o mult mai mare complexitate decît aceea generată ca trăire de durere. S-au elaborat sisteme filozofice în jurul conceptului de plăcere şi lucrul se produce încă din Antichitate. Pentru a face însă din plăcere un sistem precum Epicurismul, filozofia de secol IV înainte de Cristos, a creatorului de şcoală  la Mytilene, Lampsaque şi Atena, Epicur, atomist în descendenţa lui Democrit, conceptul de plăcere este sever definit  – plăcerea nu înseamnă, pentru Epicur, o dispoziţie uşoară, în care se pun în practică seria cunoscutelor trăiri lipsite de orice substanţă spirituală şi intelectuală. Oricîte conotaţii se dau însă termenului de plăcere, este evident că, în final ceea ce se înţelege prin respectivul concept, prin plăcere, se încarcă într-o manieră inevitabilă ca ansamblul semnificaţiilor pe care uzajul termenului ajunge să le dobîndească şi să le deţină în timp. De ce, Epicur în Antichitate  –  sau Spinoza, în Renaştere – recurg, spre a pune baza unui sistem filozofic la concepte care se cer redefinite? Spinoza, mai nuanţat decît Epicur, vorbeşte despre bucurie, beatitudine, pasiune. Oricum, tot ceea ce ţine – direct sau indirect, cumva – de conceptul de plăcere se raportează, mai direct ori oarecum indirect de elementele unei bucurii în care se dizolvă putere creatoare a spiritului. Datoria care constituie centrul manifestării spiritului uman în filozofia kantiană nu are prea mult a face fie cu ideile antice, fie cu acelea dezvoltate în Renaştere de către filozofii plăcerii în ansamblul gîndirii lor, cu adevărat străluciţi şi mari.

Nu este cazul însă de a apropia filozofii atît de divergente, precum epicurismul şi kantianismul. Cu mult deasupra conceptelor de plăcere şi durere ar sta însă principiile binelui şi  răului. Binele se află totuşi mult prea sus faţă de plăcere, aşa cum răul întrece durerea.

Este evident că deasupra plăcerii ceea ce trebuie pus este conceptul de fericire – deasupra durerii ceea ce stă este nefericirea. Fericire şi nefericire sînt stări şi principii care depind, ca sens şi semnificaţie, de subiecţi, dar, oricum, ele privesc relaţii reciproce şi extindere conceptuală cu mult mai exact definite decît plăcerea şi, o relaţie mai înaltă cu răul şi binele decît durerea. Ce se întîmplă în acest caz? Se va observa de îndată că se produce o răsturnare totală de raporturi, faţă de bine şi rău, în ceea ce priveşte caracterul pozitiv sau negativ al conceptelor. Plăcerea, avea perfectă dreptate Arthur Schopenhauer implică o valoare negativă – ea există sau nu există prin ceva care i se adaugă  dincolo de modul în care se constituie în sine; fericirea este însă o valoare pozitivă – aceasta există prin ceea ce o defineşte în sine odată ce este identificată, trăită, constatată. Durerea este o valoare pozitivă, determinată de ceea ce o face să fie durere – nefericirea însă, deşi apropiată de rău, eventual de durere, este un dat negativ, ceea ce se constată prin chiar formarea termenului: nefericirea este, pur şi simplu absenţa fericirii, aşa cum arată şi cuvîntul denumirii. De ce, deci, a căuta plăcerea negativă şi nu foarte pozitiva fericire? De ce, a încerca să elimini din trăirile tale durerea şi nu nefericirea? Cuvintele ne pot conduce viaţa pe căile binelui sau  răului. Mai exact  viaţa depinde enorm de conceptele pe care le primim în sufletele noastre. Acolo ele pot prinde substanţă.

Revista indexata EBSCO