Apr 27, 2018

Posted by in ESEU

Ovidiu PECICAN – Noica și Blaga (III)

 

În altă parte, cu un alt prilej, în septembrie 1981, Noica se ridică împotriva ideii că rolul poeziei ar putea fi de prima mînă în cultura română. Mai exact, el combate ideea că poezia poate fi cultură de performanţă[1], păstrînd acest privilegiu – în mod tacit – pe seama filosofiei. Rima şi ritmul liricii ar marca, după filosof, „respiraţia gîndului”[2], dar nu şi gîndul însuşi, rezervat reflecţiei filosofice. Emiţînd ipoteza că „poate asta este poezia: darul de-a exprima aceea ce nu pot spune nici ştiinţa, nici filosofia, nici toată proza, nici muzica întreagă, cu celelalte arte la un loc”[3], el îşi întărea afirmaţia iniţială că, lirica nefiind speculaţie ideatică, nu poezia înseamnă, astăzi, cultura de performanţă.

Chiar dacă toate acestea nu par să aibă legătură directă cu încercarea lui Lucian Blaga de a face filosofia românităţii pornind de la o faimoasă baladă populară românească, ci cel mult cu întrebarea dacă nu cumva, şi astăzi, ca pe vremea lui Homer, Hesiod, Parmenide şi Virgiliu, poezia reprezintă un summum al altitudinii în artă şi cunoaştere, de fapt au. Căci, după ce a combătut „reducţionismul” blagian, care extrăgea esenţa românismului din numita baladă, de astă dată se combate, mai din „amonte”, însăşi posibilitatea ca poezia să reprezinte o culminaţie a culturii. În orice caz, chiar dacă nu contestă în principiu ideea unei poezii înţelese ca expresie prin excelenţă a culturii performante, Noica exclude posibilitatea ca acest lucru să fie valabil în actualitate („… nu înseamnă poezie, cel puţin aşa cum se practică astăzi la noi şi în multe alte părţi ale lumii”[4]). După ce, secole de-a rîndul, poate chiar milenii, poezia a însemnat apoteoza spiritului şi a artei, astăzi, în plină contemporaneitate, ea a pierdut acest privilegiu. Aceasta pare să susţină Constantin Noica, aruncînd astfel, un văl de îndoială implicit, nu numai asupra activităţii de poet şi de traducător de poezie a lui Lucian Blaga – preţuit anterior, cum s-a văzut, fie şi cu nuanţe, şi în calitate de tălmaci al lui Goethe în română –, ci şi asupra filosofiei lui asupra românităţii inspirată, măcar în parte, de o… baladă.

În ultimii ani de viaţă, după ce îşi publicase propria Ontologie, Constantin Noica s-a preocupat – implicîndu-l şi pe Mircea Eliade – în strădania de a cuceri, pe seama filosofiei lui Blaga, bruma de notorietate universală pe care o merita şi care se putea eventual obţine în acel moment. În toamna lui 1986, în noiembrie, pomenea despre proiectul traducerii lui Blaga, prin intermediul unei antologii, în Occident: „Am alcătuit o antologie filosofică Blaga, pentru străinătate. La anul voi încerca s-o plasez la cîteva mari edituri din Apus, una franceză, alta germană, a treia spaniolă”[5].

Într-adevăr, pentru acest proiect Noica găsea răgazul să scrie un preambul pe care se grăbea să îl publice la începutul lui 1985 într-o revistă de cultură[6].

Peste exact un an, în noiembrie 1985, el se afla însă tot în etapa pregătirilor marelui turneu în slujba răspîndirii pe mapamond a filosofiei lui Blaga: „… în Aprilie sper să pot pleca în Apus cu Antologia filosofică Blaga, tradusă în trei limbi”[7]. În 24 iunie 1985, Mircea Eliade îl anunţa din Paris, printre altele, pe Mircea Handoca: „L-am văzut pe D[inu] Noica, dar am discutat mai ales volumul lui Blaga; îl voi revedea [pe Noica – n. O. P.] curînd”[8]. În cele din urmă, Noica izbutise să ajungă la Paris, cu antologia blagiană, predîndu-i-o, după toate probabilităţile, lui Eliade sau mergînd împreună la unul dintre editorii francezi ai acestuia.

Cu un an înainte, în 3 mai 1984 el îi scria lui Ion Ianoşi că urma să participe la un colocviu anual dedicat, în locul naşterii filosofului, trilogiilor. „… Săptămîna viitoare, cînd va trebui să vorbesc despre sistemul lui Blaga (la Lancrăm – Sebeş), voi încerca să arăt de ce gînditori ca el lasă artei autonomie, pe cînd cei care ne înscriem pe linia Platon – Hegel sîntem blestemaţi să nedreptăţim arta (ca şi religia), sub cuvînt că le «tranfigurăm»”[9]. Rezultatul a fost textul Sistemul lui Lucian Blaga în lumina veacului XX[10], poate cel mai empatic eseu al lui Noica despre filosoful din Lancrăm. În orice caz, este vorba despre cea mai larg cuprinzătoare încercare a lui de descifrare şi înţelegere a gîndirii filosofice sistematice blagiene.

Sînt incluse aici şi unele note confesiv retrospective. „Cînd a apărut în public zvonul acestor cincisprezece lucrări pe care le anunţa şi, în parte numai, le realiza Lucian Blaga, am avut cu toţii, între cele două războaie – chiar şi cei care-l îndrăgeam pe Blaga şi făceam totul spre a-l impune unei lumi inerte şi încă rezistente în faţa miracolului filosofiei –, am avut teama să nu fie ceva artificial. Cinci trilogii, cincisprezece lucrări. Cum poţi să-ţi domini gîndul aşa de bine încît să-l punctezi dinainte şi să faci din el aproape o piesă arhitectonică, gîndită în atelier?”[11] Noica îşi aminteşte de perplexitatea pe care a stîrnit-o la publicare, în 1939[12], planul de ansamblu al sistemului. În peisajul filosofiei româneşti de pînă atunci şi în contextul filosofic existent la acea dată, pe cînd prolificitatea maximă îi aparţinea lui C. Rădulescu-Motru iar faima orală cea mai semnificativă îi revenea lui Nae Ionescu, proiectul în cincisprezece volume al filosofului ardelean suna de-a dreptul neverosimil. Părea improbabilă autoprofeţia că întregul material al unei gîndiri aflate încă departe de finalul arhitecturii proiectate putea fi turnată cu atîta precizie în forme deja aproximate numeric, cantitativ. Dar Noica reţine şi existenţa unui cerc de suporteri ai proiectului, dintre care el făcea parte, susţinerea în lumea culturală a vremii a unui filosof ce îşi propusese un proiect de o asemenea anvergură nefiind de la sine înţeleasă[13]. Dezvoltarea unei cuprinderi a anvergurii şi propunerii blagiene a însemnat un proces care s-a desfăşurat în durată, nefiind spontan, imediat nici măcar printre partizanii demersului. „Ne-a trebuit timp şi nouă, celor care îl iubeam pe Blaga, ca să înţelegem cît de adevărată, cît de autentic filosofică este angajarea sa în sistem”[14].

Noica arată că filosofia lui Lucian Blaga este de citit sub semnul metafizicii, nu al filosofiei culturii[15]. Apoi el se referă la faptul că opţiunea pentru trilogii nu are semnificaţia pe care o are triada hegeliană, la Blaga pariul trialogic însemnînd deschidere către multiplu, către pluralitate[16]. În sistemul filosofic al celui despre care scrie este vorba despre cinci trilogii fiindcă „… filosofia s-a epuizat, în concepţia lui Blaga, în aceste deschideri: către legile lumii, către plăsmuirile omului, către valori, către cosmologie şi către microcosmosul omului”[17]. Cu alte cuvinte, nimic din ceea ce stă sub incidenţa preocupărilor filosofice nu rămîne exterior acestor cinci perspective. De aici, dintre ele, au rezultat trilogiile care „… epuizează, pe o linie, miracolul filosofic: trilogia cosmologică, neîncheiată, totuşi hotărîtoare, şi trilogia pragmatic istorică”[18].

Important i se pare exegetului să puncteze că filosofia lui Blaga este autentică, fiind (totodată şi) raţională. El îi determină, deci, autenticitatea în funcţie de raţionalitatea luată drept criteriu de bază. Observaţia, survenită către apusul vieţii exegetului, este în răspăr cu iraţionalismul de juneţe al unora dintre prietenii şi colegii lui de generaţie – în primul rînd al lui Cioran – care socoteau că actul raţional este mediat şi derivat, nu are spontaneitatea şi caracterul originar pe care îl poate avea „ţîşnirea” de primă instanţă a spiritului, trăirea. De aici şi trăirismul la care aderaseră… Pentru Noica însă, care se remarcase încă din anii studenţiei lui ca admirator al lui Immanuel Kant, „… în momentul în care ai acces la raţiune sau ai buna aşteptare în numele căreia poţi percepe ordinea raţiunii, eşti în situaţia filosofică”[19].

În centrul sistemului filosofic al lui Blaga Noica socoteşte că s-ar afla Diferenţialele divine. Ignorînd voluntar – căci, probabil, o socotea un rod al hazardului – cronologia operei, comentatorul decide că „… Abia acum gîndul metafizic schiţat în Cenzura transcendentă ajunge la maturitate”[20]. Această coacere are drept rezultat ceea ce îi apare că „Este … metafizica minus-cunoaşterii … şi punerea în lumină a ambivalenţei îngrădirii. Cred că acestea două sînt momentele-cheie ale metafizicii lui Blaga, minus-cunoaşterea, valorificată în sens pozitiv, şi ambivalenţa”[21].

Lectura – reabilitantă, după atîţia ani de combatere pentru misticism şi iraţionalism, ba chiar sub acuza de fascism – a filosofiei blagiene ca metafizică raţionalistă a minus-cunoaşterii marca, la data susţinerii ei, în plină dictatură materialist-dialectică şi istorică aflată în alianţă cuu un naţionalism intolerant, o răsturnare importantă pentru destinul receptării suitei trilogiilor. Mai preocupat să găsească o cale de repunere în circulaţie integrală, de răspîndire şi dincolo de hotarele ţării şi de deblocare fertilă a exegezei lui Blaga în condiţiile nu tocmai generoase oferite de timpul istoric în care scria, Noica prefera să îşi lase neexprimate pricinile ataşamentului de durată faţă de această temerară tentativă din filosofia românească, celebrînd măcar ceea ce se putea celebra. La capătul unei vieţi deloc lipsite de obstacole pentru afirmare proprie, Noica înţelegea să îşi reverse prinosul nu doar prin meditaţii filosofice proprii, ci şi exprimînd admiraţia faţă de contemporanul lui autor de sistem filosofic. Efortul lui merită recunoaştere şi punere în valoare.

… Acestea sînt, deocamdată, „văzutele”. Celelalte iţe, nevăzute dintr-o dată, ale relaţiei dintre Blaga şi Noica trebuie căutate în reţeaua fină de concepte şi de categorii din care se constituie opera. Înrudirea se lasă întrezărită în mai multe ochiuri ale ţesăturii. Chiar şi de la distanţă însă, ea se descoperă în neobosita iscodire a folclorului, cu speranţa dezvăluirii înţelepciunii; în haşdeiana aplecare asupra limbii, cu certitudinea descoperirii sufletului autohton (eseul despre dor al lui Blaga şi cărţile despre rostirea românească la Noica); în recunoaşterea Germaniei ca patrie modernă a marii filosofii; în obsesia Academiei platoniciene, apărută la Blaga sub forma visului despre un Cluj al efervescenţei spirituale, iar la Noica încarnată de obsesia şcolii de înţelepciune (vezi Jurnalul filosofic, dar şi Păltinişul anilor tîrzii). Nu mai puţin sesizabile sînt, însă, şi delimitările fiecăruia de celălalt: a lui Blaga de „demolatorul” lui Goethe, iar a lui Noica de exerciţiul reducţionist şi oarecum facil al exploatării unei balade şi a unui singur cuvînt dintr-un patrimoniu mult mai bogat şi mai diversificat de posibilităţi speculative.

Dar supremul omagiu – chit că implicit – adus, poate, de Noica lui Blaga este publicarea Sentimentului românesc al fiinţei (1978), a cărui încadrare în peisajul filosofic românesc al secolului al XX-lea ar fi incompletă fără referinţa la Spaţiul mioritic blagian. Blaga îi dăduse omului carpatin o geografie arhetipală, secretă. Noica îl înzestrează cu o afectivitate specifică, întregind astfel o perspectivă unică în istoria gîndirii noastre. Peste diferenţe şi delimitări, complementaritatea răsare la iveală fără eforturi mari de percepţie.

Cu un an înaintea „marii treceri”, Noica aşternea cîteva pagini despre Filosofia lui Blaga în lumina veacului[22], începînd cu o constatare: „Secolul al XIX-lea românesc … este al lui Eminescu. Ni se pare potrivit să spunem că secolul XX va fi socotit al lui Blaga”. Riscînd să devansez dovezile care, rînd pe rînd, vor ieşi la iveală, aş fi tentat să adaug: al lui Blaga, dar şi al lui Noica.

O primă trecere amplă în revistă a orizonturilor spirituale în care se desfăşoară eforturile lui Lucian Blaga şi al lui Constantin Noica de a-şi articula gîndirea originală i se datorează lui Virgil Nemoianu. „Nu văd de ce nu am recunoaşte şi nu am aprecia ca atare efortul ambiţios – şi filosofic ingenios – de a extinde şi a diversifica conştiinţa cunoscătoare dincolo de moduri strict raţionalist-empirice pe care de la Renaştere (ba nu, de la Scolastică) încoace le-a impus Occidentul întîi sieşi, apoi, treptat şi global, celorlalţi semeni. Modalităţile bidimensionale afirmare/ negaţie, identitate/ diferenţă, subiect/ obiect n-ar putea fi ele, se întrebau cîţiva gînditori români, extinse printr-o filosofie descentralizată a culturii, prin negocieri multiple sau printr-o epistemologie a pluralităţii? Nu ar fi oare interioritatea, subiectivul şi intuiţia mai bine protejate într-un aranjament care să nu se supună exclusiv dispoziţiilor carteziene sau baconiene? Motivaţiile lui Blaga ţin evident de acest tip de interogaţie, dar, cred eu, şi ontologia lui Noica tot de aici descinde, şi chiar şi anarhismul pesimist al lui Cioran şi recursul la stratul religiozităţii neolitice (precivilizate) la Eliade tot încoace vizează. Mai puţin evident la Noica, dar foarte răspicat la Blaga, şi ambiguu-interesant la Eliade şi Cioran, apare ideea că o astfel de pluralitate heterogenă a abordărilor epistemologice nu combate şi nici măcar nu contestă meritele şi cîştigurile civilizaţiei occidentale (tehnice şi umane), ci le relativizează cumva, le plasează într-un cadru care vrea să ţină seama de tradiţiile multiple ale societăţilor din alte locuri şi din alte timpuri. Există în acest demers poate şi o doză de opoziţie regresivă, dar există şi o foarte generoasă şi umanistă deschidere spre socialul uman în toată multiculturalitatea sa”[23]. Şi Nemoianu conchide: „… Efortul continuu al gîndirii române de a dispersa şi de a îmblînzi şi de a multiplica dialectica (în ce are ea mai abrupt sau mai tranşant) rămîne … lucru de valoare şi interes”[24].

Relectura filosofiei româneşti a secolului al XX-lea trebuie să continue.

 

 

 

[1] Idem, „Ce înseamnă cultură de performanţă”, în Despre lăutărism, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2007, p. 63.

[2] Ibidem, p. 64.

[3] Ibidem, p. 67.

[4] Ibidem, p. 63. Argumentele aduse în discuţie nu ar ţine de absenţa sau de calitatea inspiraţiei, ci de lipsa meşteşugului. „Poezia contemporană nu are meşteşug, iar o artă nu există fără meşteşug, adică fără acea «techné»…”

[5] „Poveste cu doi necunoscuţi: C. Noica, I. Ianoşi”, în Apostrof, VII, nr. 1-2 (68-69), 1996, p. 18. Scrisoarea nr. [12] din Păltiniş, 21 noiembrie 1984. Ion Ianoşi, Constantin Noica, ed. cit., p. 275.

[6] Constantin Noica, „La o antologie filosofică Blaga”, în Steaua, an. XXXVI, nr. 2, februarie 1985, p. 19. Text reluat în idem, Istoricitate şi eternitate…, ed. cit., pp. 171-178.

[7] „Poveste cu doi necunoscuţi: C. Noica, I. Ianoşi”, în Apostrof, VII, nr. 1-2 (68-69), 1996, p. 19. Scrisoarea nr. [14] din Păltiniş, 3 februarie 1985. Ion Ianoşi, Constantin Noica, ed. revăzută, Bucureşti, Ed. Academiei, 2006, p. 277.

[8] Mircea Eliade, Europa, Asia, America… Corespondenţă, I: A – H, ed. de Mircea Handoca, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1999, p. 431. Scrisoarea lui Mircea Eliade din 24 iunie 1985, din Paris, către Mircea Handoca.

[9] „Poveste cu doi necunoscuţi: C. Noica, I. Ianoşi”, în Apostrof, VII, nr. 1-2 (68-69), 1996, p. 18. Scrisoarea nr. [11] din 3 mai 1984. Ion Ianoşi, Constantin Noica, ed. revăzută, Bucureşti, Ed. Academiei, 2006, p. 273.

[10] Constantin Noica, „Sistemul lui Lucian Blaga în lumina veacului XX”, în Viaţa românească, an. XXXI, nr. 3-4, martie – aprilie 1986, pp. 89-97. Reluat în idem, Istoricitate şi eternitate…, ed. cit., pp. 178-195.

[11] Ibidem, p. 180.

[12] În prefaţa la Diferenţialele divine Blaga îşi schiţa structura pe volume a trilogiilor într-un plan de ansamblu. Vezi Lucian Blaga, „Prefaţă”, în Trilogia cosmologică, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2015, pp. 11-13.

[13] Ibidem, p. 13: „Ideile filosofice ale autorului au stîrnit în ultimii ani un necontestat interes, dar şi unele gesturi adverse. S-au rostit cîteodată şi grele sentinţe de nonacceptare a unora dintre idei…”

[14] Constantin Noica, „Sistemul lui Lucian Blaga în lumina veacului XX”, loc cit., p. 180.

[15] Ibidem, p. 179.

[16] Ibidem, p. 180: „… nu e de stăruit asupra caracterului de «trilogie» al celor cinci deschideri filosofice ale lui Blaga, pentru că numărul «trei» nu e sacru la Blaga, aşa cum e în Hegel. […] Numărul trei este începutul pluralităţii, pur şi simplu. Unul e monadă, doi este diadă. Pluralitatea începe de la trei”.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem, p. 179.

[19] Ibidem, p. 181.

[20] Ibidem, p. 188.

[21] Ibidem.

[22] Cunoaştere şi acţiune. Pofiluri de gînditori români, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1986, pp. 290-294.

[23] Virgil Nemoianu, „Despărţirea de eminescianism”, în România şi liberalismele ei. Tradiţie şi libertate, Bucureşti, Ed. Spandugino, 2016, pp. 54-55.

[24] Ibidem, p. 55.

Revista indexata EBSCO