Apr 26, 2018

Posted by in ESEU

Ion PAPUC – Supraviețuitorul

 

Ion Cocora este unul dintre autorii de poezii despre care se scrie astăzi poate mai mult decît despre cei mai mulţi alţii. În anumite publicaţii se scrie probabil despre altcineva mai mult şi mai cu entuziasm dar, dacă depăşim cercul limitat al unei grupări anumite, putem constata că, pe ansamblu, la o statistică mai amplă, despre nimeni altcineva nu se scrie cu atîta insistenţă şi atît de elogios ca despre cărţile acestuia. Avantajat nu doar de talent ci şi de faptul că este în viaţă la o vîrstă înaintată şi încă prolific, publicînd periodic, la doi, trei, patru ani, cîte o plachetă de versuri el a avansat pe un culoar al publicităţii secund sau terţ, întotdeauna mai degrabă insuficient luat în seamă, evoluînd în paralel cu moda poetică, fiind astăzi o surpriză despre care se comentează revendicativ, ca despre un nedreptăţit de critica literară. Recitită la cincizeci de ani de la apariţie, prima sa carte, debutul său editorial, se dovedeşte complet neatinsă de trecerea timpului, de parcă ar fi scrisă azi: Palimpsest, poeme, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1969! Aceasta nu în sensul că ar fi caracteristică pentru vreo modă de azi ci cu înţelesul că nici o pagină a ei nu datează, nu pare a fi de acum o jumătate de veac, de cînd atîtea fapte literare proclamate ca fiind excepţionale s-au stins, au dispărut în neantul uitării şi al lipsei de semnificaţii.

Poetul acesta vine spre noi, cei de azi, de undeva de foarte departe, putem presupune că vine din gruparea formată, la cîţiva ani după ultimul război mondial, în jurul revistei clujene Steaua, dar nu chiar de lîngă corifeii acesteia, Aurel Rău sau A. E. Baconsky, puternic individualizaţi prin opera lor, ci din masa compactă a poeţilor acelei reviste: Aurel Gurghianu, Victor Felea (acesta şi redactor al cărţii de debut la care tocmai mă refer, dar în principal poet şi critic literar), M. Ivănescu, Petre Stoica, Romulus Guga şi alţii. Grupului lor octogenarul de azi le-a fost pe atunci beniaminul. E o distanţă enormă de la ei pînă la autorii contemporani şi este de discutat ce mai rămîne din scrisul acestora în vreme ce poemele lui Ion Cocora sînt şi în prezent, după cincizeci de ani, intacte. Dau în acest sens, ca exemplu ales aleatoriu, un poem cu titlul Marină de toamnă, căruia îi reproduc integral textul: „Seară deasă de pendule, întunecată./ În penumbra algelor animale mov./ Farul veghează mările/ pe un cuvînt de stranii premize./ Desfrunziri senzuale peste rogojinile/ întinse pe diguri./ Unde sînt fecioarele verii/ de culoarea tutunului?/ Luna bîjbîie mustrări de dragoste./ În văzduhul ochilor ei mă înalţ/ la pasărea iluziilor. Apele se umflă/ pe măsura poverilor noastre./ Gînduri imprecise, cumpene confuze/ căderea şi înălţarea spiritului e muzică,/ memoria o mişcare de plase/ în voia curenţilor.” (p. 31-32). La o primă vedere putem reţine faptul că lexicul utilizat este cu evidenţă unul transparent, fără culoare istorică sau de zonă geografică, oarecum incolor, intelectual dar fără ostentaţie, nu cuprinde nici neologisme şi nici cuvinte rare cum utilizează alţii. Cu aceste cărămizi lexicale el construieşte o realitate paralelă, lipsită de referinţe realiste şi doar inflexiunile sintactice urmează o topică întru totul verosimilă, de parcă s-ar vorbi chiar despre lumea în care trăim cînd în fapt avem de-a face exclusiv cu o suprarealitate. Poetul se va denunţa pe sine tocmai în acest sens întitulîndu-şi un ciclu de poeme şi mai apoi cel mai amplu dintre volumele sale: Plante de dincolo cu o sinecdocă prin care numind o parte indică întregul din care aceasta face parte, căci nu doar plantele ci toate imaginile poetice sînt de dincolo, încît asemeni profetului şi poetul poate afirma peremptoriu: Eu acestei lumi nu-i mai aparţin, în înţelesul că este al acestei lumi cu atît mai mult cu cît nu este al ei şi dacă nu complet al alteia atunci al uneia intermediare. Aceasta este cu adevărat creaţie, adică fără vreo precedenţă în lumea propriu zisă, şi totuşi flagrant verosimilă. Tocmai în aceasta constă performanţa artistică a respectivelor texte: că fără a fi în ele mai deloc mimesis, adică fără a avea vreun raport direct cu lumea ele sînt în concurenţă de verosimilitate cu cea pe care cu toţii o ştim. Desigur că va fi fost o luptă teribilă a poetului pentru a se sustrage imperativelor propagandistice dominatoare în mod absolut pe cînd el scria şi publica atari texte care sînt în mod radical neîncolonate sub comandamentele regimului politic. Mai mult chiar, el îşi sustrage poezia şi de la tentaţia aşa de comună în epocă de a fi adversară a ideologiei oficiale. Fiindcă, cel puţin aici, Ion Cocora nu practică scrisul cu cheie, nu strecoară printre rînduri aluzii opozante la regim. Rezultatul atitudinii sale este tocmai atemporalitatea prin care Palimpsestul său este de acum o jumătate de secol dar şi de azi. Poezie resemnată să fie doar poezie, nici mai mult dar şi nici mai puţin.

Faţă de debutul editorial al celor din aceeaşi generaţie, cel al lui Ion Cocora este unul relativ tîrziu, cam la interval de un deceniu după acela dintr-o revistă literară, ceea ce presupune o încrîncenată încleştare a poetului cu rigorile ideologice din epocă. Dar pînă la urmă e în toate şi un avantaj, în măsura în care cartea poetului este scutită de şovăieli, ea fiind fără trimiteri prea evidente la influenţe formative, întreagă şi matură ca o Athena ieşită din creierul lui Zeus gata înarmată. Formula poetică a originalităţii sale a fost identificată şi apoi pusă în operă cu dezinvoltură. Poetul scrie în vers liber, iar alte dăţi apelează la dispunerea materiei lirice după tehnica poemului în proză sau în versete, precum în exemplul următor: „Se dezvinovăţeşte aurora în corurile ridicate dintr-un stol de pruni înfloriţi. În adîncul pietrelor linişte; ca nişte harfe oase tulburi de centauri; haos fericit de ramuri metalice într-un torent de muşchi şi tulpini.” (p. 14).

Ca tehnică poetică ce putea mai mult autorul pe linia acestei lirici moderniste? Mai întîi, prin faptul fatal că se foloseşte de cuvinte iar ele întrucît denumesc prin chiar aceasta sînt dacă nu îmbibate cel puţin pătate de real, de materia vieţii noastre, şi atunci cu atît mai mult poezia, şi cu deosebire cea a acestui poet, stă pe acest paradox: utilizează denumiri din realitate dar prin combinaţii ambiţionează plonjarea într-o altă lume, în una de dincolo, din spaţiul creat, prin excelenţă al artei. În acest sens şi Ion Cocora impresionează ca imagist, fiind creator de imagini inedite, încărcate cu potenţial exploziv prin poeticitatea lor: „un foşnet stins de orologii” (p. 104); „provincii întregi de fîntîni” (p. 105); „hohote de rochii stîrnite de un vînt nesocotit/ zăpezi restituite spre toate uitările.” (p. 108); „săgeţile şuieră şi înfrunzesc.” (p. 111); „urna cu cenuşa ciocîrliilor atîrnă de crengile ude.” (p. 112).

Astfel de performanţe verbale, de pură magmă poetică, găsim din belşug şi în următoarea carte a poetului: Dezlegare de chaos, poeme, Editura Dacia, Cluj, 1973, precum: „pe colină arde o lampă grea ca un bocet” (p. 47); „prin neguri se aud foşnete misterioase de pravili” (p. 69). E un şoc care întăreşte emoţia lirică, un şoc rezultat din împerecherea surprinzătoare a unor elemente incongruente în realitatea cotidiană: lampă grea ca un bocet sau foşnetul de pravili. Dar găsim aici încă şi altceva în sensul ascensiunii respectivei poezii, a accederii ei la o presupusă perfecţiune: treptata ei eliberare din chingile punctuaţiilor ortografice. Ion Cocora izbuteşte rarele sale performanţe de a-punctuaţie treptat, de la un volum la altul, tot mai spectaculos în aceasta. Fiindcă nu este simplu: renunţi să utilizezi virgule şi toate celelalte. Ci să faci aceasta fără ca prin respectiva omisiune să impietezi asupra clarităţii a ceea ce scrii. Ba chiar dimpotrivă: lipsindu-te de punctuaţie rezultatul să îţi fie un plus de expresivitate, de limpezime.

Dar a scrie fără semne de punctuaţie, acestea atît de vitale pentru o bună comunicare în scris în oricare alte împrejurări, presupune o îndemînare subtilă la care autorul ajunge numai treptat, după îndelungi adaptări. I se întîmplă să lase mai întîi ca începutul unei fraze să fie semnalat printr-o majusculă, iniţiala cuvîntului cu care începe o nouă propoziţie, fără a pune punct la finele celei precedente, precum în acest exemplu minim desprins din cartea Inventatorul de numere, poeme, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976, citînd poemul compus din două versete Ochiul tău robul: „Adu-ţi aminte cavalerul fluturelui mov Adevereşte tu o iscusinţă inefabilă O lacrimă de flaut În oraş e o amiază veche ca albia pîrîului Castelul e albastru şi pe treptele lui muzica însăşi se poate povesti// Slavă străzilor Iubeşte-le memoria de pasăre Ochiul tău robul s-a născut după imn Atunci de ce să cunoşti hulirile şi neîncrederea Pelerinele în delir şi părul de cenuşă al vestalelor Cu literă mare stă scris pe aripă de libelulă că greierul nu va devora priveliştea” (p. 30). Sînt în cărţile de început ale poetului şi alte artificii mai degrabă dînd dovadă de nesiguranţă în noua caligrafie. În cazul a-punctuaţiei, măiestria sa ţine de  ştiinţa de a miza totul pe sintaxa din poem, pe articulaţiile prin care cuvintele sînt acordate între ele subtil gramatical încît parcurgerea versurilor îl ajută pe cititor să se dispenseze de semnele ortografice ca de ceva nu doar inutil ci chiar împovărător.

În cartea aceasta din care tocmai am citat dar îndeosebi în următoarea, cea numită Plante de dincolo, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983, Ion Cocora îşi desfăşoară harul în alinturi poetice cu totul remarcabile, stăpîn peste poetica proprie pînă într-atît încît poezia sa de notaţie se răsfaţă acum în tot soiul de ticuri retorice, imaginile succedîndu-se sfidător. Mai întîi trebuie remarcat faptul că este tot mai evident apelul la persoana a doua a verbelor, poemul fiind mai mereu o adresare către un presupus interlocutor dacă nu cumva chiar la un alter-ego al autorului. Şi apoi noua retorică devine ludică, dezlănţuindu-se în repetiţii ample şi pline de sarcasm. Iar în tot acest joc al poeticităţii exaltate, un rol stric personal îl are cuvîntul palimpsest cu care poetul şi-a denumit cartea de debut, cuvînt ce revine adesea în cărţile sale ca simplă menţiune dar şi ca mişcare de tehnică poetică sui-generis. Cuvîntul denumeşte un manuscris pe un pergament de pe care prima scriere a fost spălată sau răzuită şi peste care a fost scris un text nou. La poetul contemporan aceasta înseamnă o anumită atitudine faţă de realitatea artei, presupunerea că scriind înlocuieşti ceea ce precursorii tăi au comis înaintea ta, te situezi în aceeaşi realitate, continuîndu-o şi totuşi luîndu-i locul cu propria ta fiinţă. Iar aceasta nu e doar o metaforă presupusă cîtă vreme poetul ca obsedat îşi răzuieşte într-un anumit fel propriile texte, le citează în cărţi ulterioare, le rescrie, le reface. De atari palingeneze se pot da exemple mai mici, dar avem la îndemînă şi unul enorm, eclatant: Oda Caligrafului, o întreagă carte, doar un capitol mai întîi, în volumul Plante de dincolo iar mai apoi editat separat, ca într-o adevărată reconstituire a unui original ce fusese mutilat: Oda Caligrafului sau Ficţiunile artistului la maturitate, Editura Palimpsest, 2004. Şi este de remarcat că nu doar textul poemelor este reconstituit ci şi forma grafică a cărţii, cu acelaşi Tudor Jebeleanu, ilustratorul şi al precedentei, admirabilul grafician stins prematur din viaţă.

În toată opera acestui poet există un exces de poeticitate, o artisticitate gratuită în plus, din ce în ce mai mult un manierism sarcastic, un joc. Este ceea ce simte şi autorul ei, de parcă i-ar fi şi lui teamă că muzica celestă a atîtor poezii să nu fie decît un camuflaj care ascunde nu o crimă ci chiar multe crime din istorie! Tocmai în acest sens, amintesc că amplul volumul Plante de dincolo, din anul 1983!, la p.25, cuprinde un poem ce poartă titlul Către supravieţuitorii nopţii sfîntului Bartolomeu. Adresarea acuzatoare din această metaforă, din cîte ştiu, a fost proferată şi de Nicolae Prelipceanu nu doar ca titlu de poem ci şi ca al unui întreg volum. Care a fost primul nu sînt în stare să stabilesc şi poate nici nu este important. Ci faptul că în conştiinţa poetului se punea acut problema unei responsabilităţi brutal de directe. Căci ştie şi el că, în pofida aparenţelor, jocul estetic este unul prelungit pînă în moarte, că opera, orice operă, este un turn şi atunci este normal să te întrebi: „A cui a fost ideea să se ridice acest turn/ din care ne vom arunca pe rînd cîte unul/ fără să ştim ce mesaje lasă/ trupurile noastre în cădere”. (p. 85). A fabrica metafore performante, aceasta pare a fi şansa poetului, şi exemple găsim cam pretutindeni în lumea sa de dincolo precum: „pe colină arde o lampă grea ca un bocet” (p. 134). Însă pînă la urmă vine şi momentul saturaţiei cînd poetul exclamă: „poate şi aceste metafore nu sînt decît o limbuţie” (p. 99). Şi atunci nu îi mai rămîne decît să îşi spună sieşi: „ajunge artă a poeziei” (p. 145). E momentul amar al constatării unui eşec radical, ceva mai înainte, în aceeaşi carte, tradus într-un autoportret deloc complezent cu sine: „Solitar nu am fost pe cît se cuvenea// nici pe casta asceţilor/ nu s-ar zice neapărat/ că am pus prea mare preţ// de vanităţile lumeşti/ m-am ţinut aproape/ şi desfătările şi prieteniile/ nu mi-au fost de bun augur// lunatic de-a lungul fluviului verde/ în cadenţa zarurilor/ mi-am schimbat deseori sufletul/ pe o piele de lup” (p. 65).

Odată cu ieşirea din dictatură poetul face o pauză amplă, cel puţin editorial, publicînd poezie doar după un număr semnificativ de ani. Acum cînd rigorile cenzurii au dispărut suprarealitatea este şi ea abolită iar poezia sa se întoarce asupra autorului ei să-l judece, să-l expună. Acesta e cu adevărat un lirism şi nu suprarealism, nu frumuseţe ci un presupus adevăr. Eul poetic se substituie creaţiei, artei, poeziei chiar. Semnificative fiind în acest sens pînă şi titlurile noilor cărţi, mereu cu trimitere la existenţa poetului, a acestui autor acum nu de imagini ci de confesiuni în care sînt intercalate iubitele, prozaismul vieţii, previziunile sumbre, disperările şi sarcasmele vieţii care trece, precum s-a întîmplat la toţi poeţii lumii încă de la anticul Horaţiu cu al lui labuntur anni.

Aşadar, dacă în ceea ce scrii nu mai este vorba decît strict despre tine, cel care scrii, atunci cît de impersonală mai e arta? O nemulţumire gravă pune stăpînire pe sufletul poetului în cărţile sale post-dembriste, începînd chiar cu: ar mai fi de trăit, poeme, editura vinea, bucureşti, 2003, în care îşi propune dintru început să scrie „o poezie concretă”  (p. 7). Şi trece apoi la tot mai insistente notaţii sumbre şi la tînguiri, adevărată gîlceavă a sufletului cu sine, adresîndu-şi teribilul îndemn: „stai în iarbă şi aşteaptă să te descompui încet” (p. 13).

Dar adevărata ieşire a lui Ion Cocora din trecutul regim politic vine numai mult mai tîrziu, doar cu volumul Va fi o fugă, Editura Palimpsest, Bucureşti, 2007. Doar în paginile acestuia se racordează şi el la libertăţile pe care şi le ia poezia română odată eliberată din comunism, ca o consecinţă a liberalismului care ocupă locul trecutei ideologii, în fapt un porno-liberalism. Nu doar în poezie ci cam în toate artele bate un vînt de libertinaj, o indecenţă sfidătoare, un cult al trivialului ca o insultă, exhibiţionismul, lubricitatea. Începînd cu această carte poetul se ia şi el la întrecere întru impudoare cu cei tineri şi îndeosebi cu poetesele, mari mînuitoare de abjecţii verbale, de obscenităţi. Cînd toate acestea sînt ţinute în frîu sub un regim al sugestiilor doar, rămînînd a fi numai insinuări, realitatea artei nu are a suferi, dar fiind explicite ele rănesc. Adevărata surpriză a metamorfozei lui Ion Cocora ţine însă de faptul că denunţatele impudori verbale sînt adesea livrate cititorului în combinaţii cu un reiterat apel la Dumnezeu. În aceste formule stridente, cunoscutele suavităţi lirice ale poetului sînt înlocuite de un expresionism în tuşe groase: „scriu la umbra unei tumori/ ca şi cînd aş scrie pe un crater de vulcan/ sau aş fi locuit de propria-mi groapă” (p.102). Şi multe altele din ce în ce mai des despre moarte, trecînd dincolo de acea erotică a lui, ascuţită, acută, ca un pumnal, opera sa tîrzie.

Nu l’Art d’être grand-père, ca altă dată la Victor Hugo, ca de bunic ce se alintă, ci o poezie care descrie necruţător alunecarea în decrepitudine, în cartea sa teribilă: Într-o elegie cu obloanele trase, Editura Palimpsest, Bucureşti, 2011, din care şi citez: „Îmi închipui că am optzeci de ani/ şi dorm în fotoliu cu biberonul în gură/ fără ruşine// visez că dărui iubitei mele o tufă de afine/ şi sar disperat din somn/ că nu-mi aduc aminte cum o cheamă// aş vrea să fiu  vînător şi iepure/ gîndindu-mă că e o porcărie să se spună/ că bătrîneţea aduce înţelepciunea aşteptată// chiar dacă se vor afla destui să exclame grăbiţi/ ce vîrstă frumoasă i-a dat dumnezeu cît noroc/ pe capul lui să ajungă atît de aproape de copilărie// proştii de ei nu văd că mă tîrîi de la o zi la alta/ într-un trup străin fără să mă părăsească obsesia/ că nu sînt decît un rest de viaţă// o momeală pentru orice eventualitate” (p. 5). E o poezie descarnată de orice metaforă, goală de pînă la os, redusă cu disperare la exclusiva realitate a vieţii. Numai rareori, ca o vagă amintire, găsim în ea acel „ceremonial al extazului” (p. 58), care îi făcea gloria, ca şi acel „erotism frenetic” (p. 61) cu care poetul şi-a fermecat cititorii vreme de multe decenii.

Drumul acestei poezii nu se opreşte la atît ci continuă uimitor. Cu adevărat, poezie de dincolo de orice poezie, în ultimele două cărţi ale acestui autor. Mai întîi: Viaţa într-un lacăt, poeme, volum ilustrat de Dan Cioca, Editura Palimpsest, Bucureşti, 2013. Găsim aici ecourile unei surprinzătoare erotici refugiate în amintire şi în blestemul absenţei: „Noaptea îmi creşte în carne şi tu nu o mai luminezi/ mă simt ca un claustrofob părăsit în propriu-i întuneric// dar nu mă plîng cîtă vreme mai pot să-mi rod unghiile/ şi vei veni să mă întrebi ce fac ce să fac îţi voi răspunde/am murit ieri am murit azi am murit mîine şi tot nu sînt mort// teii au înflorit şi asta e bine am mai prins încă o primăvară/ chiar dacă stau sub ei ca sub un acoperiş de gheaţă// spune-mi ceea ce nu mi-ai spus e momentul să fii nemiloasă/ poate chiar crudă cu un creier care şi-a onorat suferinţa” (p. 49). Cîtă distanţă de la imagismul pur şi delirant de la debutul poetului, inventatorul de metafore, şi pînă acum la aceste notaţii de cruzime, reportaje din strict relieful vieţii. O viaţă totuşi uneori cutremurată de fiorul unui sentiment scufundat, ca o sondă, în cel mai îndepărtat trecut din care nu a mai rămas decît regretul poetului „că femeile s-au oprit atît de puţin în viaţa mea/ că anii nu mi-au fost decît o lungă carantină într-o gară/ şi ele o scurtă ivire în fereastra unui tren” (p. 80). O dovadă că dincolo de toate tînguirile sale îi este poetului intactă forţa de exprimare. Fie şi doar atunci cînd are impresia că se ni adresează de dincolo de viaţă, dintr-un mormînt: „Ce departe sînt de voi/ în altă groapă în altă speranţă/ în alt misticism al frigului/ de aici de unde mă aflu/ nu pot să mă dezvinovăţesc/ (să te naşti cu har pentru scris/ e ca şi cînd te-ai naşte alcoolic)/ îmi lipseşte limbajul din care/ să storc ca pe o rufă agonia versurilor/ ce nu le voi scrie vreodată/ ah vremurile cînd muza era femeie/ şi bătrîneţea un moft” (p. 116).

Şi în următoarea carte: Executare silită, poeme, Editura Palimpsest, Bucureşti, 2016, tema este aceeaşi: moartea. Dar dacă tot mori şi totuşi nu mori, faptul devine o bicisnicie oarecare, cu un dramatism care se înseninează în cuvînt. Prea multă moarte distruge moartea tot aşa cum „Prea multă poezie distruge poezia” (p. 7), Ion Cocora o ştie. Marea lui povară, pe care o şi denunţă ca atare în această carte (nu risc să o numesc ultima!) este cuvîntul, adică multele cuvinte care i-au stat la dispoziţie o viaţă întreagă. Iar cuvintele, înainte de a fi instrumente de comunicare, utile şi poetului care îşi construieşte cu ele o lume a lui, sînt mijloace de relaţionare cu lumea, de luare a ei în stăpînire, doar prin ele mai existăm şi noi, oamenii. Aceasta este adevărata apocalipsă a poetului: epuizarea cuvintelor, cuvîntul ca o umbră care nu mai ştie a cui a fost, pe cine a denumit. Lexicul, denumirile nu mai sînt decît un teritoriu dezafectat:”să nu uit neantul prin care mă învîrt/ scriu etichete şi lipesc pe aragaz cuvîntul/ aragaz pe scaun scaun  pe farfurie farfurie/ şi aşa mai departe şi aşa mai departe” (p. 23).

Reputat cronicar teatral, a cărui activitate a fost adunată în cărţi, răsplătită cu recunoaşteri naţionale, Ion Cocora a fost cum nu se poate mai familiar cu lumea teatrului. Şi mă întreb dacă nu cumva în aceeaşi măsură a fost apropiat şi de lumea cinematografiei, îndeosebi de cea a tinerilor care se bucură de atîta succes pe plan internaţional, faimosul neorealism românesc căruia eu nu îi sînt admirator. De la maeştrii acestei arte pare a fi împrumutat Ion Cocora modul de a vedea lumea, propria lume, exclusiv prin ochiul rău, numai în tonuri ale hidosului sub pretext că aşa este adevărul. E un mod de a răsturna meliorismul propagandei comuniste şi, în loc să lauzi, să-i defăimezi cu orice preţ pe toţi şi în primul rînd pe tine însuţi. Tendenţiozitatea este aceeaşi dar cu semn răsturnat.

Din puţinele informaţii aflate la vedere înţeleg că poetul nostru este de origine socială rurală, ceea ce în opera sa de o viaţă nu se vede chiar deloc, nici măcar din greşeală – cum se spune. Nici lexicul utilizat, nici imaginile din poezii şi nici problematica din opera sa nu prea ţin de universul ţărănesc, ci toate sînt mai mult sau mai puţin moderniste, universale, în cel mai rău caz neutre. Şi cu toate acestea, în cartea recentă pe care tocmai o comentez, la antipod cu tot ceea ce a practicat ca poetică o viaţă întreagă dăm peste o mostră pură de idilic, de semănătorism, de păşunism poetic de o crasă convenţionalitate, desprins parcă din pictura lui Grigorescu, un Grigorescu ortodoxist, ceea ce nu este ascuns ci divulgat în titlul poeziei: Car cu boi: „Boii aceştia nu obosesc niciodată/ atunci cînd îi părăsesc puterile/ vine un vînt din spate/ care împinge carul// poate e acela ce le-a atins nările/ suflînd peste creştetul copilului/ din ieslea cea săracă/ într-un amurg de iarnă// în ochii lor blînzi/ tremurînd pe o margine de cuvînt/ dumnezeu îşi rosteşte rugăciunea/ şi pune la sfîrşit de poem punct/ cu arome de peisaj exorcizat” (p. 15). Cîtă concizie în stil bizantin, ce economie maximă de mijloace poetice, ce forţă nu de a spune ceva direct ci doar de a sugera dar într-un mod definitiv. Dovadă că bătrînul vrăjitor al cuvintelor mai este capabil de orice scamatorie poetică!

Ion Cocora face parte din specia rară, azi dispărută, a poeţilor, identificaţi prin faptul că pot spune ceva atît de direct de parcă ar efectua o incizie în carnea realului. O dovedeşte şi acest psalm, această uimitoare rugăciune: „A venit vremea să depun armele/ eu trufaşul eu păcătosul eu nevrednicul/ vor fi cu unul mai puţini cei ce se vor îndoi de existenţa ta/ iartă-mă doamne// a venit vremea să absentez de la cina de taină/ eu neîmpărtăşitul eu nevroticul eu insomniacul eu abulicul/ vor fi mai singuri cei ce-şi primesc raţia prescrisă de morfină/ iartă-mă doamne// a venit vremea să eşuez în vina cuvîntului/ eu însumi graiul eu însumi rostirea eu însumi scrierea// vor fi cu unul mai mulţi cei ce-şi vor duce povara păcatului/ iartă-mă doamne” (p. 85).

 

Revista indexata EBSCO