Apr 26, 2018

Posted by in Istorie literara

Constantin CLOȘCĂ – Pacea de la Trianon (1920) – un adevăr de necontestat

 

Sărbătorirea de către români a centenarului realizării României Întregite, a desăvârşirii statului naţional unitar român în anul 1918, a stârnit vii replici din partea unor reprezentanţi maghiari, potrivit cărora Ungariei i s-a făcut o nedreptate prin hotărârile Conferinţei Internaţionale de Pace de la Paris de după Primul Război Mondial. „Nedreptatea” ar fi constat în faptul că Transilvania a fost recunoscută ca aparţinând de drept şi de fapt României, şi nu Ungariei. Problema este complexă şi amplă, de aceea am recurs la a reda, cât se poate de restrâns, istoricul problemei.

Privind retrospectiv de la începuturi până în secolul al XIX-lea, se constată faptul că organizarea politică şi de stat maghiară a avut o evoluţie fluctuantă, cu perioade indelungate în care a lipsit existenţa statală.

Ungurii ca etnie s-au format  în Asia Centrală, de unde, purtaţi de valul migraţiilor spre Vest, au ajuns în Europa. În legătură cu interesanta lor istorie să vedem ce se menţionează în Enciclopedia ilustrata de istorie universala[1]: Ungaria, ţară în centrul Europei, este situată pe un spaţiu ce aparţinuse provinciilor romane: Panonia si Dacia. Aceste spaţii ale celor două provincii enunţate au fost cucerite de triburile germanice în secolele V şi VI. A urmat stăpânirea Sfântului Imperiu Romano-German, condus de Carol cel Mare. În anul 896, anul sosirii ungurilor în zonă, familia Arpad a fost nominalizată ca familie domnitoare în regiune de către urmaşul lui Carol I,  anume, împăratul Arnulf. Acea nouă formaţiune făcea parte din tribul maghiarilor migranţi din spaţiul actual al Rusiei. Cu timpul, Ungaria a devenit centrul unui puternic regat maghiar, având în componenţă teritorii cu populaţii de alte etnii, potrivit specificului acelor vremuri.

În anul 1241, cunoscuta invazie mongolă a decimat populaţia din zonă, şi când familia [dinastia] Arpad s-a stins, la începutul secolului al XIV-lea, Coroana Regatului Maghiar a trecut în mâinile unui şir de  domnitori străini. Înaintarea Imperiului Otoman în Europa a pus în pericol ţara ungurească [regatul unguresc], în special după bătălia de la Nicopole, din 1396, când Sigismund -regele Ungariei – a fost învins de turci. A urmat o perioada de linişte, după înfrângerea suferită de turci, de data aceasta, lângă Belgrad (1456). Un nou război cu turcii, în anul 1526, la Mohacs, s-a soldat cu victoria otomană şi cu un dezastru pentru Ungaria, care a fost împărţită între turci şi habsburgi. Partea ocupată de turci a fost transformată în paşalâc (cunoscutul Paşalâc de la Buda),  căpătând statutul de teritoriu turcesc. În acele condiţii, Transilvania a devenit principat sub suzeranitate turceasca, statut asemănător celor doua ţări româneşti: Moldova şi Muntenia (Ţara Românească).

Nereuşita turcilor de a cuceri Austria, respectiv pierderea bătăliei  din anul 1683, cunoscutul asediu al Vienei, soldat cu insuccesul otomanilor, a dat o noua direcţie evenimentelor externe din zonă, în sensul decăderii puterii otomane şi ascensiunea Rusiei, precum si consolidarea stabilităţii Vestului Europei. În anul 1711, prin Diploma Leopoldină, Austria şi-a consolidat satutul de imperiu, incluzând Ungaria şi Transilvania ca entităţi distincte în graniţele acelui mare imperiu central-european. Într-un fel sau altul, acel statut s-a păstrat până la primul război mondial, cu consecinţele lui de aşezare a Europei pe baze reale a statelor aflate sub diferite imperii.

La un moment dat revoluţionarii unguri, conduşi de reformatorul Lajos Kossut, au pus bazele unei republici maghiare în contextul anului 1848, dar au fost înfrânţi de austrieci. A urmat constituirea Imperiului Austroungar la 1867, imperiu ce încorpora Ungaria şi alte naţionalităţi (teritorii) între care şi Transilvania românească. Să fim expliciţi, imperiul era AUSTROungar, nu UNGAROaustriac. Aşa că, Ungaria nu prea exista nici mică, cu atât mai puţin mare – cum susţin unii pătimaşi în ale maghiarismului -, ci doar o entitate etnică integrată unui imperiu, împreună cu  alte entităţi naţional-etnice, dar împodobită cu titlul de asociat-dominator.

În cadrul acelui amalgam etno-statal şi politic, Transilvania şi-a păstrat statutul de principat autonom, atât în timpul suzeranităţii turceşti, cât şi după aceea, până la unirea cu România.

 

Lucrarea din care am extras cele de mai sus abordează  separat problema Transilvaniei: Stat medieval ce cuprinde depresiunea cu acelaşi nume, Banatul, Crişana si Maramureşul. Pentru a o nominaliza, maghiarii au folosit termenul erdo elui (Ardeal), ceea ce înseamna dincolo de păduri, cu acelaşi înţeles ca şi termenul latin: trans silvana.

În existenţa sa de aproape un mileniu, Transilvania nu a fost niciodată stat independent, este adevărat, bucurându-se însă  de o largă autonomie sub autoritatea maghiară. Începând cu anul 1541 Transilvania a devenit Principat autonom sub suzeranitate Otomană, (1541-1699), după care, între anii 1699-1867, s-a aflat sub stăpânire austriacă, iar din 1867 până la primul război mondial a fost încorporată Imperiului Austroungar.

Extinderea regalităţii maghiare, la începutul mileniului al II-lea, a afectat şi Transilvania care era organizată politico-statal în voievodate. Românii transilvăneni intraseră în istorie prin voievodatele: Crişana, condus de Menumorut; Banat, condus de Glad; voievodatul Transilvaniei, condus de Gelu. Acele voievodate au fost de la început autonome, dar treptat au intrat sub suzeranitatea regatului maghiar, dar nu oricum. În cunoscuta cronică maghiară, Gesta Hungarorum se arată că „penru cucerirea Ardealului, le-au fost necesari ungurilor 300 de ani, timp în care ungurii au purtat lupte înverşunate cu românii, organizaţi în principatele lui Menumorut, Gelu şi Glad”.  Se impune, de asemenea, precizarea că voievodatele amintite au intrat sub vasalitatea maghiară fără să cadă în stăpânire efectivă. În noile condiţii de suzeranitate maghiară, primul voievod al intregii Transilvanii, numit de regele maghiar, a fost Leustachiu (1176) şi avea atribuţii administrative, juridice şi militare.

Regalitatea maghiară a iniţiat colonizarea saşilor şi secuilor pentru consolidarea stăpânirii asupra Transilvaniei şi paza frontierelor. Românii, deşi majoritari ca număr, au fost treptat excluşi din stările privilegiate, în urma condiţionării statutului nobiliar de apartenenţă la confesiunea catolică (diplomele lui Ludovic de Anjou din anul 1366). O parte dintre nobilii români au acceptat maghiarizarea pentru a nu pierde privilegiile, alţii au decăzut din rândul nobilimii, însă majoritatea românilor au rămas cu statutul de iobagi (ţărani dependenţi).

Constituirea acelui triumvirat religios: Unio Trium Nationum (1437) a cauzat o stare de fapt incorectă, îndreptată împotriva românilor ortodocşi. Mai exact, în Transilvania au fost ridicate la rang superior doar trei categorii sociale privilegiate, respectiv: nobilimea maghiara, fruntaşii secuilor şi patriciatul săsesc.

Din punct de vedere administrativ, Transilvania a fost organizată în comitate nobiliare, scaune săseşti şi secuieşti, precum şi în districte româneşti.

În perioada Principatului autonom, sub suzeranitatea turceasca (1541-1699) s-a păstrat sistemul celor trei naţiuni dominatoare, la care s-a adăugat, în urma răspândirii reformei religioase, şi acela al celor patru religii recepte (luterană, calvină, unitariană şi catolică).

Transilvania şi-a păstrat autonomia internă, iar în plan extern a pendulat între otomani şi habsburgi, aceştia din urmă impunându-se ca urmare a decăderii Imperiului Otoman, după războaiele din a doua jumătate a  secolului al XVII-lea. În acele condiţii, Transilvania a intrat sub dominaţia Austriei, punct de referinţă fiind cunoscuta Diplomă Leopoldină (1691), socotită o adevărată constituţie a Transilvaniei. A fost menţinut sistemul celor “trei naţiuni” şi al religiilor “recepte”, cu excluderea majorităţii românilor din viaţa politică şi a religiei ortodoxă. Au rămas neschimbate instituţiile administrative şi judecătoreşti.

Înfiinţarea Bisericii greco-catolice (1701), la initiativa Casei Imperiale de Habsburg, a creat condiţiile apariţiei unei elite cultural-religioase a românilor care au început, din secolul al XVIII-lea, lupta pentru emancipare naţională.

Secolul al XIX-lea, marcat de Revoluţia de la 1848 şi de instituirea dualismului austroungar (1867), a făcut ca Transilvania să ajungă în responsabiliatea Ungariei în cadrul dualismului cu pondere austriacă. De reţinut este şi următorul fapt: capitala Imperiului era la Viena, iar împăratul Austriei era şi rege la Budapesta. În această perioadă, după 1867, autorităţile maghiare au declanşat o campanie susţinută de maghiarizare forţată, cu deosebire a românilor. Transilvania a fost încorporată cu forţa la Austroungaria, prin ignorarea voinţei localnicilor majoritari – românii.

 

Primul război mondial, care s-a vrut din partea Triplei Alianţe consacrarea stărilor de fapte de până atunci a dus la dezmembrarea imperiului dualist, dând astfel  posibilitatea românilor din Transilvania să-şi manifeste voinţa înăbuşită de veacuri, anume aceea de a se uni cu fraţii de peste munţi: moldoveni şi munteni. Astfel, s-a reuşit constituirea îndreptăţită a unităţii de neam, teritoriu si cultură. Voinţa transilvănenilor a fost obiectivă şi de necontestat, acel teritoriu nefiind niciodată unguresc.

În anii 1913-1914, au avut loc tratative româno-ungare, iniţiate chiar de către unguri, prin contele Tisza – primul ministru al Ungariei austriece. Onisifor Ghibu, participant la acele tratative, din partea transilvănenilor a notat următoarele: „La început, am înregistrat cu satisfacţie faptul că politicienii maghiari, cu tot spiritul lor şovin de atunci, ajunseseră să recunoască într-o oarecare măsură dreptatea cauzei noastre, ei nu au avut însă tăria morală de a trage şi consecinţele practice care se impuneau, luând măsuri care să  asigure românilor libertatea de dezvoltare ca popor pentru a se putea ajunge astfel la o pace între cele două popoare, aflate de atâtea veacuri pe poziţii opuse” (Ap. „Rev. de ist. Milit.”, nr, 6/1992, p. 6)

În condiţiile terminării Primului Război, cu urmările-i bine cunoscute, Ungaria s-a constituit mai întâi ca republică democratică, apoi pentru un timp, sub regimul comunist a lui Bela Kun, preluată apoi de Miklos Horthy, ca stat de sine stătător, recunoscut ca atare pentru prima dată pe plan internaţional. De aicea rezultă adevărul potrivit căruia Ungaria trebuie să-şi sărbătorească centenarul naşterii sale, nu comemorări ostentative şi provocatoare la un adevăr ce nu mai trebuie demonstrat, anume că Transilvania n-a fost niciodată teritoriu maghiar. Maghiarii din Transilvania, care subscriu la astfel de teorii, trebuie să conştientizeze că sub picioarele lor, sub casele lor…, peste tot sunt oseminte dacice, apoi româneşti, sunt valori, relicve care susţin acel pământ, îngăduitor si suferind.

Evident, în baza celor de mai sus, precum şi a multor alte mărturii se pune fireasca întrebare: care Ungarie mare? Când şi unde a existat o asemenea Ungarie, revendicată de unele minţi bolnave???

Redăm, în contiuare, alte câteva evaluări istorice pline de adevăr.

 

Anul 1918, nu a fost un act singular, respectiv întregirea doar a statului român. Acei ani de război cu Pacea de la Paris (1919-1920) se înscriu într-un proces general al luptei de emancipare naţională a popoarelor devenite naţiuni, între care şi Ungaria; proces de destrămare a imperiilor, regatelor; proces  urmat de formarea statelor naţionale în Europa, între care: Italia, Germania, Polonia, România (desăvârşire), Cehoslovacia, Regatul sârbo-croaţilor şi slovenilor, Lituania, Letonia, Estonia, Ungaria, Austria.

Geograful francez Robert Ficheux subliniază următorul adevăr incontestabil: „Marile  Puteri victorioase, adică: Franţa, Anglia, SUA şi asociaţii, hotărâseră, destul de corect, să împartă înfrântul şi destrămatul Imperiu Austroungar, după criteriile populaţiilor majoritare. Au avut loc recensăminte, s-au făcut hărţi ale tuturor provinciilor imperiale după naţionalităţi, se pregătea înfiinţarea de noi ţări şi frontiere. Ungaria înaintase Parisului, unde aveau loc negocierile, hărţi ale Transilvaniei, în care zona montană, platourile locuite numai de români, din Maramureş, Oaş, Haţeg, Lăpuş, Apuseni, Năsăud etc. apăreau ca pustii, fiind dincolo (de aşa-numita Creastă militară) de ce se vedea din văile accesibile”. Într-o primă variantă – continuă autorul citat – , populaţia maghiară, aglomerată în oraşe (unde românilor le era interzis) şi în satele de câmpie, apărea ca majoritară în Ardeal, cu consecinţele ce ar fi urmat de aici. E meritul unor misiuni de geografi francezi -precizează autorul- de a fi urcat pe toate cărările transilvane şi de a fi inventariat şi de a fi constatat existenţa unor numeroase comunităţi româneşti, acolo unde hărţile maghiare marcaseră pete albe, lucru ce a contribuit determinant la decizia Marilor Puteri de la Trianon”. (subl. ns.)

Cele de mai sus, precum şi alte mărturii asemănătoare, contrazic (combat) aberaţii susţinute  sau afirmate de unii maghiari, precum Jean Csonka, care afirmă că în epoca venirii maghiarilor, Transilvania era o posesiune bulgară, folosind drept  argumente scriitorii bizantini, care amintesc despre bulgari şi unguri, nu şi de vlahi sau daci. Lazlo Tokeş, David Porter, socotesc Transilvania ca fiind ungurească. Unii maghiari, istorici sau politicieni au ajuns până acolo să susţină aberaţia potivit căreia naţia maghiară s-ar fi format în spaţiul românesc, respectiv România. Asociaţia Ungurilor americani a discutat la un moment dat (1990) variante pin care să „elibereze” Transilvania.

În acelaşi timp, alţi istorici maghiari s-au raportat la adevăr: Astfel, istoricul Eckhardt Tibor, în cartea sa, Istoria Ungariei, apărută la Budapesta în anul 1923 scria: „Să nu ne închipuim că ungurii au populat ţara (spaţiul românesc) întreagă/…/. Teritoriul locuit de ei (de unguri) se potriveşte cu cel stabilit prin Pacea de la Trianon…”. Un mare adevăr, consemnat în lucrări de istorie, a rostit dr. Lajos Varjassy, prefectul judeţului Arad: „Eu găsesc cât se poate de natural ca un popor plin de  demnitate să nu mai vrea să tolereze robia – cum nici noi ungurii nu am tolerat faţă de Austria. Întreaga mea convingere sociologică s-ar revolta la gândul ca vreuna din naţioalităţi să trăiască în dependenţă şi servitute faţă de Ungaria” („Aradi Hirlap”, 25 XI, 1918).

Edificator este şi manifestul din 3 noiembrie 1918, semnat de reprezentanţi de seamă ai vieţii cultrale şi obşteşti ungare, între care: Ady Endre, Bartok Bela, Bolony Gyorgy, Kodaly Zoltan, Varga Jeno în care se spune: „…Faţă cu naţiunile surori nu avem nici un fel de pretenţiuni”. Adresându-se ungurilor, ei au lansat chemarea la luciditate menţionând: „Şi noi ne privim de naţiune înnoită, ne privim de putere liberatoare (eliberată, n.n.) ca şi acei fraţi ai noştri, care din ruinele monarhiei se ridică fericiţi la putere proaspătă…” (Ap. Muşat I. şi Ardeleanu I., De la statul geto-dac…, p.369).

Istoricul american Milton G. Lehrer observă pertinent că: „Dacă s-a comis nedreptate, nu ungurii au a se plânge de ea, ci românii, căci dincolo de frontiera politică au fost lăsate pe teritoriul unguresc mai multe insule de români”. (În vol. Ardealul pământ românesc, p. 33)

Potrivit art. 45 al Tratatului de pace de la Trianon (Paris), Ungaria a renunţat sub semnătură în favoare României la toate drepturile (care şi de unde acele drepturi?!?, n. ns.) şi titlurile asupra teritoriului fostei monarhii Austroungare, situate dincolo de fruntariile Ungariei. Deci, existau nişte foste fruntarii!…

Pe de altă parte, adevărul despre identitatea Transilvaniei a fost recunoscut în două rânduri de către marile puteri cu autoritate internaţională, participante la război, respectiv: Franţa Anglia şi Rusia, în cadrul tratativelor ce au premers intrării României în război. Şi a doua oară, urmare a Tratatului de pace dela Paris din 1919-1920, la care s-au alăturat SUA, Japonia ş.a. La aceste două tratate se impune a fi amintit şi al 3-lea, cel de după al Doilea Război Mondial, Paris, 1947.

Menţionăm şi faptul, nu lipsit de semnificaţie, că ungurii au folosit în anumite împrejurări termenul de Ungaria Nouă, ceea ce se potriveşte adevărului istoric, adică Ungaria de după anul 1920, recunoscută în plan internaţional, şi în conformitate cu adevărul istoric, etno-cultural şi politic. Totodată, este de reţinut şi faptul că acele graniţe pretinse de unii maghiari, nu au existat ca element de drept până în 1920. Abia după acea dată, Ungaria se poate socoti stat de drept, recunoscut şi consemnat pe plan internaţional. Ungurii trebuie să fie mulţumiţi că au fost invitaţi la tratative ca entitate politică-naţională, şi să sărbătorească cu deplin temei o sută de ani de la  definirea Ungariei ca stat naţional de sine stătător. Dacă ei vor să comemoreze acel moment, n-au decât să o facă, e treaba lor!

Obiectivitatea destrămării Imperiului Austroungar este dovedită şi de faptul că în acelaşi timp, şi ca urmare a aceloraşi cauze s-au destrămat şi imperiile: rus, german şi otoman. A fost o realtate istorică, plătită cu viaţa a milioane de morţi pe câmpul de luptă sau răpuşi de mizeria războiului. Românii au dat cele mai multe jertfe, suportând pierderi uriaşe ca urmare a derulării războiului pe teritoriul lor. Totodată, este de menţionat lupta românilor din ţară, dar şi din afara ei: românii basarabeni, ardeleni şi bucovineni, precum şi românii aflaţi în străinătate: SUA, Franţa, Rusia, Italia, Austroungaria ş.a.

Dovada că românii au fost majoritari în Transilvania de la începuturi este şi faptul că s-au ridicat la luptă în mai multe rânduri. Bobâlna (1437), cu centre de revoltă în tot spaţiul transilvan, revendicând drepturi sociale şi politico-religioase, culturale, de identitate, etc.; Răscoala de sub conducerea lui Gh. Doja (1514); Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan (1784); Blajul la 1848 ş.a.m.d. Amintim aici şi  mişcări culturale româneşti în Transilvania: Supllex libelus Valachorum; Şcoala Ardeleană, ASTRA,, Liga pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor; Mişcarea memorandistă ş.a.

Concluzionând, putem spune că hobiul maghiar precum că Ungaria ar avea un drept milenar asupra Transilvaniei nu se susţine, dimpotrivă este aberant. Un răspuns adecvat a dat la vremea respectivă preşedintele Franţei, Millerand, care a făcut următoarea observaţie: „O stare de lucruri chiar milenară, nu are temei să dăinuiască mai departe când s-a constatat că e contrară dreptăţii!”

 

[1] Volumul a apărut în engleza cu titlul: FAMILY ENCYCLOPEDIA OF WORLD HISTORY, 1996, Edit. Reader!s Digest, Associations Limited London, precum şi în germana, ILLUSTRIERTES LEXIKON DER WELLT GESCHICHTE, Zurich, 1999. În română a apărut în anul 2006, la Bucureşti.

Revista indexata EBSCO