Apr 26, 2018

Posted by in Istorie literara

Paula ROMANESCU – Ocrotitoarea Parisului este româncă

Se numea Maria. Era o Cantacuzină altoită pe ram de Sturdza. Un pic prinţesă prin naştere, mai mult femeie dăruită de ursitoare cu multă graţie şi, de instrucţia primită la Iaşi, cu multă minte.

Nu, nu era Maruca – Tescanu-Cantacuzino, cea care s-a vrut musai prinţesă şi care a şi contractat repejor o alianţă matrimonială (ca să nu-i fure alta titlul princiar) cu prinţul fustangiu Mihai, fiul „nababului” Cantacuzino, care a înşelat-o cu toate gîsculiţele disponibile din ograda protipendadei naţionale (capitala şi provincia y comprises!), dar care a fost să fie cu adevărat înnobilată doar de iubirea lui George Enescu – Orfeul Moldav care a divinizat-o şi căreia i-a dedicat întreaga lui viaţă, numele lui, ba chiar şi opera Oedipe!

Despre acea Mărie însă, aici nu!

Maria Cantacuzino cea născută în primăvara anului 1822, era al cincilea copil din cei optsprezece (rămaşi în viaţă – 7 fete şi 5 băieţi) cu care fusese blagoslovită familia Nicolae Cantacuzino (Canta) şi Pulcheria din neamul Sturdza. A crescut la conacul de la Horodniceni / Suceava. Pe vremea aceea bogăţia unei familii se măsura în florile de viaţă – copiii aduşi pe lume. Maria era o deci prinţesă moldavă care, adolescentă fiind, a ajuns la Iaşi (nu singură cum se întîmplă astăzi cu adolescentele care-şi iau lumea-n cap şi pornesc năuce în căutarea libertăţii de a iubi iubirea sau a ce cred ele c-ar fi aceasta!) şi şi-a îmbogăţit instrucţia în vreme ce natura îi desăvîrşea graţia. Fireşte că se va fi plimbat pe colina Copoului cel cu teii de legendă care-şi scuturau floarea spre a o aşterne paşilor poetului nepereche care avea să vină sub cerul moldav pentru a face ca oamenii din acel ţinut „să vadă şi ei cît de frumos le este sufletul” (Geo Bogza dixit!).

Casa Universitară din Copou era pe atunci reşedinţa lui Nicolae Canta.

Maria va fi fost scoasă de familie la primul bal. Era remarcabilă. Pretendenţi la mîna ei, destui! Şi fiecăruia îi putea vorbi pre limba lui pentru că duduca învăţase de la guvernante de prin ţări străine cinci limbi europene (româna y compris!).

Dar în familia cantacuzină – Canta erau cam prea multe fete, inconvenient serios care făcea ca moşia părintească să fie în pericol de a se fărîmiţa din pricina „supranumerarelor” care ar fi avut drept la parte egală la împărţeală în vederea constituirii dotei fără de care acestea nu prezentau nici un interes vreunui mire „iubitor” şi „dezinteresat”. Un procedeu foarte la îndemînă pentru părinţii veghetori la păstrarea moşiei cît mai întreagă era „oferirea” fetelor ajunse la vîrsta măritişului drept mirese lui Cristos, ele văzîndu-se obligate astfel să renunţe la moştenire, să îmbrace haina monahală şi să-şi ducă zilele între zidurile mînăstirii, departe de lumea … dezlănţuită.

Trei dintre surorile Mariei au devenit mirese ale lui Cristos „de bună voie şi nesilite de nimeni” şi s-au mutat la… casa lor sfîntă de la Agapia şi, respectiv, Văratic, deşi una dintre acestea se spune că şi-a strigat amarnic disperarea şi refuzul pentru o astfel de nuntă, iar o alta s-a înecat odată cu un frate al ei în apele lacului de pe moşia horodnicească.

Maria era cea mai mică dintre surorile Cantacuzino-Canta, de o frumuseţe aleasă, dotată cu o inteligenţă sclipitoare, avea un spirit viu care le lăsa cu gura căscată pe matroanele dolofane încorsetate la trup şi la minte, specialiste la „poale-n brîu”. Ajunsă la 17 ani, farmecul său nu mai putea trece deloc neobservat. Era foarte admirată şi apreciată în cercurile înalte ale protipendadei intelectuale ieşene trecute pe la Paris nu doar cît să înveţe „la gît cravatei cum se leagă nodul” ci care începuse să prindă şi gustul pentru teatru şi să se… cuprindă de avînt revoluţionar.

Alecsandri, „acel rege-al poeziei veşnic tînăr şi ferice” îi dedica poezele. Ea era „Marioara Florioara” lui. Dar pentru ea bardul de la Mirceşti era doar un camarad agreabil.

Pe cînd abia împlinise 18 ani, părinţii i-au ales de soţ (cum ar fi ştiut ea să-şi aleagă soţul potrivit rangului?!) pe boiernaşul insipid George Stratulat. Maria avea să-l părăsească foarte curînd, alegîndu-l după voia şi placul ei pe Alexandru, fiul cneazului eterist Alexandru Cantacuzino – care i s-a părut ei a reprezenta idealul de soţ. I s-a părut. N-a fost. Acestuia avea să-i dedice însă Vasile Alecsandri drama istorică Despot Vodă (că doar era Ministrul Cultelor pe vremea lui Cuza şi, mai cocheta şi cu literatura, publicîndu-şi însăilările lirice la România Literară!).

Cînd împlinise aproape un sfert de secol, Maria a contactat o tuberculoză şi, cum singurul remediu de care ştiau medicii pe atunci era clima însorită, aerul Moldovei nu-i mai era prielnic şi i s-a recomandat să meargă într-o ţară mai de soare plină.

Sudul Franţei era numai bun. Deloc rea nici Italia.

Fraţii ei îşi desăvîrşeau studiile pe la universităţile din Elveţia. Pentru ei părinţii nu şi-au precupeţit galbenii. Dar nici pentru Marioara bolnăvioara.

Şi Maria s-a tot dus spre zări însorite. Franceze. La Paris, unde, vai!, soarele sudului nu ajungea… Dar lumină – cît cuprinde!

Bardul de la Mirceşti a însoţit-o camaradereşte pînă la Cernăuţi, de acolo a fost dată în grija lui Iancu, fratele poetului, care mergea şi el tot în Franţa să se lumineze.

Soţul Mariei, Alexandru, avea la Paris pe Avenue de Villiers o reşedinţă elegantă, frecventată de o societate aleasă formată din artişti, pictori, sculptori, muzicieni, scriitori, între care Jules Michelet, Edgard Quinet, Ernest Renan, Théophile Gautier, Nicolae Bălcescu, Costache Negri şi, nu în ultimul rînd, pictorul portretist atins de geniu Théodore Chassériau…

Parisul o fi fost el Oraşul-Lumină dar, cum se ştie, însorit nu prea. Cu boala de plămîni nu era însă de glumit. Aşa că Maria a ajuns în Italia în căutarea soarelui binefăcător. Aici l-a regăsit şi pe Bălcescu. Bolnav. Bolnav de dorul ţării. Scriindu-şi cu ultimele puteri Istoria Românilor subt Mihai Vodă Viteazul iar, cînd şi acele puteri i s-au topit, Maria i-a devenit camaradă de nădejde şi secretară fidelă, ea scriind după dictare pagini după pagini din lucrarea exilatului mare revoluţionar căruia ţara i-a refuzat pînă şi locul pentru mormînt. Astăzi încă îl mai caută.

Ea şi-a recăpătat sănătatea. Bălcescu nu. „Ei, şi?, zicea el, ţara să trăiască!” Şi ţara mai trăieşte.

Reîntoarsă în Parisul cel de Lumină, Maria strălucea de frumuseţe, eleganţă, inteligenţă, în saloanele înaltei societăţi. La rîndul său, Alexandru, soţul ei, făcea cu greu faţă farmecelor feminine ale doamnelor care-l asaltau şi, faţă de care ar fi fost total nepoliticos să rămînă insensibil… Aşa că s-a foarte sensibilizat. Maria l-a ignorat cu desăvîrşire dar nu a mai divorţat de data aceasta fiindcă „nu da bine” statutul de femeie divorţată. Nu acelaşi lucru avea să facă în secolul al XX-lea şi Martha Bibescu? Ea măcar şi-a „negociat” rămînerea cu numele în cuplu de un dar princiar – Palatul Mogoşoaia (Moncochon, cum îl numea în corespondenţa ei cu Paul Claudel).

Pictorul Théodore Chassériau (1819-1856) se îndrăgosteşte nebuneşte de Maria, ea îi răspunde la rîndu-i cu aceeaşi … cuminte nebunie, îl urmează în atelierul lui, în viaţa lui, înnobilîndu-i-o cu iubire dar, cum cineva acolo sus (?!) nu admite ca muritorii să aibă parte de secunda lor de nemurire, moartea l-a secerat pe Théodore la 37 de ani. Maria avea 34. Erau de doi ani nedespărţiţi. Prietenii pictori ai insolitului cuplu îl invidiau pe Théodore pentru acea comoară de feminitate nelipsită de lîngă el, învăluindu-l cu privirea ei tandră şi, înflorind sub privirea lui. În atelierul lui Chassériau l-a cunoscut ea şi pe mai tînărul pictor Pierre-Cécile Puvis de Chavanne (1824-1898) care venea să se consulte cu Théodore într-ale artei, dar care era în acelaşi timp puternic atras de personalitatea Mariei pe care o iubea în taină, fără speranţă că ochii ei se vor opri vreodată asupra lui altfel decît cu seninătatea unei prietenii fraterne.

În biserica Sainte-Lorette din Paris unde fusese depus trupul mult dragului ei Théodore, participanţii la ceremonia funebră au văzut cum o femeie „longue, mince, en grand deuil” (merci, Baudelaire!) adică „toute vétue de noir”, cu faţa acoperită de un voal des, s-a apropiat de sicriu, a apucat un colţ al acoperămîntului acestuia şi, l-a sărutat cu pioşenie. Numai o ortodoxă ar fi făcut asta, şi-au zis catolicii veniţi să-l conducă pe ultimul drum pe cel plecat din viaţă. Ştiau şi cine ar fi putut fi ortodoxa aceea subţire ca o trestie învăluită-n noapte, care a dispărut într-o trăsură cu storurile trase, afundîndu-se în acel „pustiu populat numit Paris”, cum ar fi zis Violeta Valéry – Traviatta „qui n’en finit pas de mourir” în răvăşitoarele acorduri verdiene.

Ce altă necunoscută „en grand deuil”, cu chipul acoperit de un voal, va fi depus pe sicriul lui Mihai Eminescu, în biserica Sf. Gheorghe Nou din Micul Paris un bucheţel de violete în acea zi de 17 iunie 1889 ca să dispară apoi în oraşul rămas pustiu fără el?…

Maria Cantacuzino cea aureolată de iubire a rămas pe vecie aşa cum a zugrăvit-o Chassériau pictorul care şi-o făcuse icoană sufletului, imortalizînd-o în chip de Maria Egipteanca, lucrare aflată în prezent în Biserica Sfînta Maria din Paris. Pentru Irod, i-a pozat pictorului scriitorul Anatole France.

După moartea lui Chassériau, Maria a fost pentru Pierre Puvis de Chavannes marea prietenă, sfătuitoarea şi sprijinitoarea lui într-ale artei, inspiratoarea, modelul feminin unic, confidenta unică, balsam inimii, măsură a unei iubiri nemăsurate. Ea este reprezentată în mai toate lucrările sale, picturi care fac astăzi faima unor muzee de artă din Rouen, Amiens, Lyon, Marsilia şi, instituţii publice – Primăria din Poitiers, Universitatea Sorbona, Primăria şi Pantheonul din Paris, Biblioteca din Boston.

Spre sfîrşitul vieţii (au fost împreună peste patruzeci de ani), pictorul ajuns celebru mărturisea cu duioşie şi gratitudine: „Tot ce sînt, tot ce am realizat, îi datorez numai ei.” Nu credem să fie chiar gratuitate nici caracterizarea pe care i-o face Mariei biograful pictorului, Marius Vachon în monografia Puvis de Chavannes, Société d’éditions artistique, Paris, 1900: „Superioara ei inteligenţă, desăvîrşita instrucţie, intuiţia artistică şlefuită prin studiul operelor marilor maeştri, care devenise la ea adevărată ştiinţă şi, mai presus de toate, înclinaţia şi iubirea pentru frumosul pe care-l întrupa ea însăşi, făceau din ea confidenta unică pentru artistul cel atît de profund original şi singular. El care accepta cu greu orice critică, orice sfat, orice sugestie, din partea confraţilor, cînd acestea veneau din partea ei, le accepta fără nici o rezervă; atît de absolută era încrederea pe care o avea în ea, în siguranţa judecăţii ei, în fineţea observaţiilor, în sinceritatea părerilor ei”.

În atelierul pictorului, de la Neuilly-sur-Seine, aflat pe la periferia Parisului, Maria Cantacuzino era aproape nelipsită, prezenţă fermecătoare, nobilă şi solară, meşterind la vreo broderie, ocupaţie foarte prizată de femeile fără ocupaţie care nu cunoşteau grija pentru asigurarea traiului (cel cu primum vivere!) sau citind o carte, vorbind doar atunci cînd i se cerea vreo părere de către pictorul ei mult apreciat care era atît de fericit s-o asculte. Multe din mişcările şi gesturile Mariei, modul cum îşi ţinea mîinile împreunate în poală sau ca pentru rugă, felul cum îşi înclina capul sau, dimpotrivă, cum ştia să şi-l înalţe ca şi cum ar fi vrut să lase privirii ei o cît mai largă cuprindere, graţia trupului ei, nimic nu a scăpat ochiului artistului.

 În 1873, acesta creează pentru Primăria din Poitiers celebra lucrare cu subiect istoric Sfînta Radegonda dînd azil poeţilor, unde Maria Cantacuzino este reprezentată în chip de Sfînta Agnès. Trei ani mai tîrziu, la Salonul de Pictură de la Paris pictorul avea să expună lucrarea de mari dimensiuni Sfînta Genoveva ocrotitoarea Parisului, care astăzi decorează Panteonul, unde Maria împrumută chip sfintei ocrotitoare a oraşului de pe Sena. Să mai spună Franţa cu Parisul cel prea luminat că nu datorează nimic României cu Micul ei Paris, frumoaselor românce din neamul Cantacuzinilor, Brîncovenilor, Bibeştilor, Văcăreştilor şi Popeştilor!

 Drept omagiu adus memoriei pictorului Théodore Chassériau, dar şi ca prinos de iubire pentru Maria, Puvis de Chavanne n-a găsit ceva mai potrivit decît să-i facă acesteia un portret în ulei păstrînd exact atitudinea modelului prins în desenul făcut de cel dintîi în 1855, cu un an înainte de a muri. Trecuseră douăzeci şi opt de ani de atunci. Chipul Mariei, tot nobil. Ochii ei – fîntîni de noapte cu stele-n apă…

 La Salonul de Pictură din 1883 de la Paris portretul acesta n-a trecut deloc neobservat, ba dimpotrivă. Era o splendidă declaraţie de iubire. O închinare de lumină adusă umbrei celui plecat din viaţă la treizeci şi şapte de ani, pictorul Chassériau, portretist genial şi descoperitor al prea frumoasei doamne Maria Cantacuzino din Iaşi, ajunsă la Paris parcă anume să dea frumuseţii măsură şi iubirii lui sens. În anii celui de al Doilea Război Mondial, la Muzeul din Lyon, oraşul în care s-a născut Puvis de Chavannes, portretul Mariei Cantacuzino s-a adăugat zestrei artistice de aici, rămînînd drept mărturie a artistului că, dacă i-a fost dat pe pămînt să cunoască iubirea, aceasta a fost românca Maria din colina Copoului.

Alexandru Cantacuzino, soţul Mariei (cu numele!), avea să moară prin Grecia în 1884, obosit de prea lungile-i bătălii pentru cuceriri de Elene, Ruxandre şi Casandre.

Maria refăcea zi de zi drumul de la reşedinţa ei pariziană de pe selecta Avenue de Villiers la atelierul de la marginea oraşului al prietenului său de drum lung – Puvis de Chavannes.

Şi anii au trecut. Prietenia lor a rămas fără nici o umbră. Poate doar cea a lui Théodore Chassériau să-i fi mai atins uneori, binecuvîntîndu-i. Îi legau multe amintiri comune, arta, căldura sufletelor lor, încrederea în ei, respectul şi, nu în ultimul rînd, dragostea pe care el i-a purtat-o şi, care a ajuns să fie şi pentru ea unica, ultima.

Tîrziu, prin 1896, Maria Cantacuzino a devenit Doamna Puvis de Chavannes. Împlinise 74 de ani. Era bolnavă dar ştia să ascundă cu multă discreţie aceasta cît să nu aducă suferinţă bunului său prieten şi soţ. Avea să mai trăiască doi ani. Cînd boala nu i-a mai îngăduit să vină în atelierul care i-a fost pentru patru decenii stea polară drumului său în viaţă, pictorul mergea cu şevaletul lîngă patul ei de suferinţă. Ultimele schiţe de portret pe care i l-a făcut o reprezintă pe Maria fie într-o ţinută sobră, mîndră, cu trăsăturile chipului abia ghicite (o, ravagiile vremii trebuia estompate!, ca şi cum o boare de mister ar învălui-o, fie ascunsă sub o mantie groasă de parcă un frig cosmic ar fi pogorît pe pămînt înfiorînd-o, fie cu capul plecat, acoperit de un capişon, umbră a umbrei care-şi întindea aripa asupra-i.

Şi-a fost luna august 1898.

Şi Maria n-a mai fost.

Fără ea, soţul ei, pictorul Puvis de Chavannes nu-şi mai înţelegea rostul pe pămînt.

Două luni după moartea Mariei, pe 24 octombrie, se stingea şi el.

Muza şi pictorul ei s-au mutat din atelierul de la Neuilly-sur-Seine în nemoarte.

*

Prin anul 1943, criticul de artă George Oprescu, director al Muzeului Toma Stelian (desfiinţat în anul 1948 cînd cu ascuţirea luptei de clasă şi, ajuns astăzi sediul nu mai ştiu cărui partid), a achiziţionat şi expus aici o schiţă de portret făcută de pictorul francez Mariei Cantacuzino de Chavannes cea din ultimii ani ai vieţii lor.

Pe unde o mai fi lucrarea aceea?

Frumuseţea Mariei Cantacuzino va fi făcut multe ravagii prin lumea artistică a Parisului din a doua jumătate a veacului al XIX-lea dar a continuat să-i inspire şi pe artiştii de mai apoi. Unul dintre aceştia a fost şi sculptorul polonez stabilit în Franţa Paul Landowski (1875-1961) care a realizat o statuie impunătoare: „Sfînta Genoveva ocrotind Parisul” – sfînta avînd trăsăturile Mariei aşa cum a văzut-o Puvis de Chavanne şi o vedem şi noi, trecătorii prin acel Panteon al umbrelor înalte din Paris.

Parisul este reprezentat sub chipul unui copil îngenuncheat la picioarele Ocrotitoarei. (cine o fi fost modelul, doar sculptorul putea s-o ştie, dar nu ne-a spus şi nouă).

Monumentala lucrarea, avînd o înălţime de 5,4 metri, a fost făcută de sculptor în anul 1928 şi poate fi văzută în Paris, Pont La Tournelle de pe Sena, unde tronează pe un piedestal înalt de paisprezece metri.

Parafrazîndu-l pe Apollinaire, orice român trecător pe Pont de la Tournelle, poate murmura: „Coule la Seine sonne l’heure,/ Les jours s’en vont Marie demeure” (cu minima condiţie să ştie cine e Apollinaire şi, mai cu seamă, cine e aceea femeie de la care Sainte Geneviève turnată în bronz îşi va fi împrumutat chipul.

Din 1991 monumentul acesta a fost înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO. Dacă mai înscriem în listele acestui bogat patrimoniu mondial şi corpusul unicat în literatura lumii „Poezia din închisorile comuniste din România”, mai mîndri vor trece pe podurile luminii românii cei din toate zările Planetei Albastre şi, poate în Grădina Maicii Domnului se va naşte o nouă Marie precum Cantacuzina aceea moldavă ajunsă emblema sfîntă a Parisului.

Revista indexata EBSCO