Apr 26, 2018

Posted by in Istorie literara

Valentin COȘEREANU – Cronologii și simbioze poetice eminesciene (II)

 

II

1867

Aşa cum remarcă G. Călinescu în cunoscutul volum, Viaţa lui Mihai Eminescu, anul 1867 ascunde, dacă nu multe date revelatorii, atunci el constituie o scurtă eclipsă în traiectoria vieţii tinereşti poetului, iar spiritul acestei vieţi […] ne este […] prezent, în ciuda datelor enigmatice, care se pot spulbera sau întări la orice nouă descoperire.

Poate prin jocul întîmplării, dar tocmai pe 15 ianuarie, în casa lui Pogor, junimiştii încearcă mai multe titluri în vederea înfiinţării unei reviste literare: După ce mai multe propuneri, una mai ciudată decît alta, se făcură şi se respinseră, eu zisei din colţul meu: «Poate o denumire potrivită ar fi «Convorbiri literare ? »… «Bravo ! răspunse Pogor de departe. «Convorbiri literare» nu zice nimic. Cela n’engage à rien ! Admis»…«Primesc şi eu acest titlu fiindcă este fără pretenţie !// Dar care dintre noi ar vrea să ia asupra sa direcţia jurnalului ?… O tăcere generală se făcu şi după cîteva momente tot Maiorescu o curmă, strigîndu-mi în gura mare: «Tu ai găsit numele, tu eşti dator să conduci treaba, fii atunci tu redactorul «Convorbirilor literare !» (Iacob Negruzzi) Primul număr al revistei avea să apară la 1 martie.

Referitor la relaţiile sale familiale, despre care pînă în prezent s-au crezut reci, distante, pe care poetul nu le întreţinea, ştim, spre exemplu, că o ciornă dintr-o scrisoare păstrată în manuscris, relevă faptul că Eminescu, în acest timp, încă păstrează legătura cu familia, interesîndu-se de fratele său, Niculae, de care nu mai ştia nimic. Ştiind doar că acesta era scriitor la avocatul Emmerich Cristian, în Timişoara, poetul i se adresează unui Stimat Domn C. (necunoscut pînă astăzi), rugîndu-l să-i dea informaţii, căci el n-a răspuns la multe scrisori trimise de-acasă, de aceea familia e-n eternă nesiguranţă, dacă e mort sau dacă mai trăieşte încă, şi dacă trăieşte, cum ?

E vorba de fratele care era iniţiat prin lecturile sale în Nirvana din pură pasiune, şi de la care Eminescu primeşte, încă la Ipoteşti fiind, primele îndrumări în filosofia indică; titluri, explicaţii pasionale, pasaje lecturate în faţa fratelui mai mic spre a-l convinge de teoriile elaborate în urma lecturilor etc. Şi asta cu atît mai mult cu cît, Mihai constituia un teren prielnic acestor… poveşti, pe care le asculta cu mare interes şi atenţie. Aşadar, în ciuda teoriilor din anii ’50, cînd manualele şcolare ne învăţau că familia Eminoviceştilor era una sărmană şi incultă, acum ştim deja că Eminescu nu s-a născut pe un pămînt arid nici din acest punct de vedere. De altfel, Niculae s-a sinucis, spunînd că s-a săturat de viaţă şi că vrea să atingă stadiul liniştii eterne…

Anul acesta, la sfîrşit de ianuarie, moare la Paris pictorul Ingres, iar în ţară are loc, pe 10 februarie, premiera piesei Răzvan-Vodă, cînd Hasdeu îi va scrie un autograf actorului principal: Amicului Pascali, eminentul interpret al lui «Răzvan-Vodă». Tot acum, la 1 martie, apare primul număr al revistei Convorbiri literare, revistă condusă o vreme bună de Iacob Negruzzi, bilunară pînă la 1 aprilie 1872, apoi lunară, revistă de mare prestigiu în care a fost publicată mare parte din operele literare clasice: Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale etc. Mentorul Junimii însuşi, Titu Maiorescu, va publica aici studiul său, O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, chiar în numărul din martie. Studiul pune pe gînduri oameni ca Ştefan G. Vîrgolici, care îi scria lui Negruzzi: Drept să vă spun, ingenioasa şi, după mine prea severa critică a d-lui Maiorescu, m-a făcut să privesc cu un ochi de compătimire, versurile ce făceam odată. […]// Dacă acum aş mai putea face versuri, desigur că aş sta cu cartea d-lui Maiorescu sub ochi…

Acum i se publică lui Eminescu, în Familia, poezia Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, cînd, după o lună, în mai, are loc încoronarea lui Franz Joseph.

Cum poetului nu-i erau indiferente personalităţile româneşti, pe care le cunoştea încă din Lepturariul… lui Pumnul, va aduce elogiul său, compunînd La Eliade, poezie care va apărea în Familia lui Iosif Vulcan, la 30 iunie. Este timpul cînd Slavici spune că a călătorit la Hălmagiu, Baia de Criş, Brad, cînd a suit pe muntele Găina şi cînd a vorbit în cîteva rînduri cu Avram Iancu, auzindu-l cîntînd din fluierul, pe care-l purta totdeauna la dînsul.

 Anul acesta, la numai 27 de ani, Maiorescu este numit membru al Societăţii literare române, viitoarea Societate Academică Română, apoi Academia Română. Cum pronia cerească hărăzeşte ca marile spirite să se întîlnească, în septembrie se întîlnesc Eminescu şi Caragiale, moment relatat de dramaturg în amintirile sale intitulate sugestiv: In NirvanaDeşi în genere teoria de la care plecam eu ca să gîndesc astfel – că, adică, un om mare trebuie în toate să fie ca neoamenii – era pripită, poate chiar deloc întemeiată, în speţă însă s-a adeverit cu prisos.[…] Era o frumuseţe ! O figură clasică încadrată de nişte plete mari negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zîmbet blînd şi adînc melancolic. Avea aerul unui sfînt tînăr coborît dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare. […] Aşa l-am cunoscut eu…

În anul acesta, neuitînd de profesorul său iubit şi pierdut pentru totdeauna, Eminescu contribuie şi el la Fundaţia pumnuleană, împreună cu foşti colegi de gimnaziu din Cernăuţi, precum şi cu prieteni şi viitori colegi de studenţie: Emilian Isopescu, Teodor V. Ştefanelli, Vasile Chibici, Pamfil Dan, Ştefan Ştefureac şi alţii. Lista contribuabililor va fi publicată în Foaia Societăţii pentru limba şi literatura română în Bucovina. În aprilie, în Gazeta de Iassi este publicată o cronică teatrală referitoare la turneul trupei lui Pascali în capitala Moldovei.

După ce în august Matei Millo şi Mihail Pascali îşi reunesc trupele teatrale (august), în octombrie, Eminescu scrie pentru Iorgu Caragiale, o cerere adresată Ministerului Instrucţiunii Publice pentru a putea juca pe scena Teatrului Naţional. Cum pentru aprobare, ministerul solicită lista cu numele celor din trupă, printre aceştia, Elena Caragialy, Alesandrina Teodorescu, Ecaterina Dimitreasca, Anitta Constantinescu, I. Caragialy, D. Drăgulici, Şt. Mihăilescu apare şi numele lui Eminescu. În septembrie, este trimis la studii, pe cheltuiala Junimii, viitorul istoric A. D. Xenopol, susţinîndu-i-se o bursă de 150 de galbeni pe an, iar Calistrat Hogaş se înscrie ca bursier la Facultatea de litere din Iaşi. În Italia, tinerimea studioasă română din Turin îl întîmpină pe generalul Garibaldi cu o felicitare: Generale ! interpreţi ai junimei române ce se află în Italia spre a-şi completa studiile sale, salutăm din inimă sosirea voastră în cetatea ce fu leagănul nedependenţei italiene. […] Românii cunosc de ajuns simţimintele ce le nutriţi pentru ei; şi prin noua perspectivă arătată cu ocaziunea stabilirei noii stări de lucruri, stare care erau resoluţi a o mănţinea chiar cu preţul sîngelui, probează că sînt demni de afecţiunea voastră şi a Italiei. Deci şi noi ca fii ai mamei Rome, dorim ca Roma să devină cît mai curînd capitala Italiei. La aceste vorbe bine simţite, Garibaldi răspunde: Mulţumesc prea mult depărtaţilor mei compatrioţi, Românilor, cari sînt atît de bravi, foarte bravi, şi simt o plăcere mare strîngîndu-vă mîna. (Apud Perpessicius)

Legat de numele poetului este şi cel al dr. Şuţu, cel care, în octombrie, este numit medic primar la ospiciul Mărcuţa, în locul doctorului Protici. Şi cum viaţa însăşi este o alternanţă între bune şi rele, pe 22 octombrie se ţine aniversarea Junimii, cînd Iacob Negruzzi scrie în amintirile sale că În anul 1867 toţi am adus bucăţi comice, chiar şi Miluţă Cerkez. Maiorescu venise cu ilustraţii scoase nu ştiu de prin ce cărţi reprezentînd pe fiecare dintre noi în vreo poză caracteristică: eu am compus o lungă poemă intitulată: «Apelul redactorului «Convorbirilor» către colaboratorii săi din «Junimea» şi am petrecut minunat în cercul mai restrîns ce era atunci.

În noiembrie, un nou debut la Convorbiri literare, care trimitea revistei trei meditaţii şi trei poezii erotice: de neaşteptat astăzi, era vorba de Vasile Conta, viitorul filosof. Mai tîrziu, Convorbirile… vor publica una dintre creaţiile trimise şi anume, poezia Viaţa, iscălită cu iniţialele: B.C., adică, Basile Conta:

 

Simţeam timpul cum se scurge

Cum torentu-i pe pămînt

Tot răstoarnă şi distruge.

Timpul curge,

Viaţa fuge,

Şi cu-această suspinare

Ne tîrăşte la mormînt:

O ! Nimic cît eşti de mare ! (Apud Petru Vintilă)

 

În noiembrie, ca sufleur în trupa lui Iorgu Caragiale, Eminescu avea sarcina (una din cele mai stresante, de care s-a „bucurat” în scurta dar intensa sa viaţă) de a copia textele numeroase ale pieselor din repertoriu. Lucrul acesta era o intensă şi adevărată tortură, deşi în viaţa sa a făcut acest lucru de nenumărate ori, cu plăcere, nu numai pentru el, dar şi în locul altora. Spre exemplu, la Viena, atunci cînd copia pentru prietenul său, Slavici, corectîndu-i totodată materialele scrise, în vederea expedierii lor în Iaşi, la Convorbiri.

Iarna anului acesta a fost una cu zăpadă îmbelşugată, cum tot îmbelşugată era producţia de texte culese de junimişti şi adunate într-un Dicţionar al Junimii, dicţionar al cărui dosar a început chiar în acest an. Negruzzi spune că în el se lipeau pasajuri din scrieri contemporane, dar Pentru a dobîndi onoarea dosarului o prostie de rînd nu ajunge[a], ci trebuia să fie una extraordinară. În amintirile sale, Gh. Panu, va descrie Dosarul acesta ca unul mare şi voluminos, de culoare roşie. Păcat că nu s-a păstrat, căci luîndu-se cu vinul petrecerilor, el a fost pierdut la una din aniversări. Cine-l va fi avînd astăzi, ar face un bine enorm, scoţîndu-l la iveală, căci am avea mai multe şi mai îmbelşugate ilustrări ale publicisticii anilor în cauză.

Acelaşi Gh. Panu, în Amintiri de la Junimea din Iaşi, descrie amănunţit cum se întîmpla colecţionarea textelor buclucaşe: Maiorescu, după ce intra în salon se aşeza pe scaun şi zicea:

Ei, ei, unde e Dosarul ? Am ceva.

Dl. Pogor, vesel, se repezea în bibliotecă şi-l aducea triumfal. Atunci dl. Maiorescu, cu o mare gravitate şi seriozitate, scotea jurnalul în care era însemnat cu creion verde partea incriminată. Apoi citea. Dacă bucata era înflăcărată, o citea serios, bufnind din cînd în cînd în rîs. Efectul era irezistibil. Dl. Pogor se repezea de-şi aducea pensonul şi guma şi o nouă capodoperă venea să adauge la celelalte capodopere ale Dosarului.

În anul acesta, în planul mai larg al culturii europene, sînt de remarcat trei evenimente cruciale în ceea ce priveşte domeniul editorial, dar şi pentru cultura europeană, şi anume: apare Capitalul lui Karl Marx, pe care Eminescu îl va cunoaşte la Viena şi Berlin, în epoca studenţiei, apoi Peer Gynt, a lui H. Ibsen, precum şi Thérèse Raquin de Emile Zola.

Conform teoriei sincronismului lovinescian, nici literatura română nu este mai prejos, în limita unui timp ceva mai… neconcordant. Dar deloc de neglijat. Ori Eminescu este un exemplu ilustrativ în acest sens.

 

CE-ŢI DORESC EU ŢIE, DULCE ROMÂNIE

 

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,

Ţara mea de glorii, ţara mea de dor ?

Braţele nervoase, arma de tărie,

La trecutu-ţi mare, mare viitor !

Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,

Dacă fiii-ţi mîndri aste le nutresc;

Căci rămîne stînca, deşi moare valul,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

 

Vis de răzbunare negru ca mormîntul,

Spada ta de sînge duşman fumegînd,

Şi deasupra idrei fluture cu vîntul

Visul tău de glorii falnic triumfînd,

Spună lumii large steaguri tricoloare,

Spună ce-i poporul mare, românesc,

Cînd s-aprinde sacru candida-i vîlvoare,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

 

Îngerul iubirii, îngerul de pace,

Pe altarul Vestei tainic surîzînd,

Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,

Cînd cu lampa-i zboară lumea luminînd,

El pe sînu-ţi vergin încă să coboare,

Guste fericirea raiului ceresc,

Tu îl strînge-n braţe, tu îi fă altare,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

 

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,

Tînără mireasă, mamă cu amor !

Fiii tăi trăiască numai în frăţie

Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,

Viaţa în vecie, glorii, bucurie,

Arme cu tărie, suflet românesc,

Vis de vitejie, fală şi mîndrie,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc !

 

* * *

 

În anul în care, la Blaj, tineretul locului înfiinţează o societate de lectură, aşa cum se va întîmpla şi în Bucovina habsburgică, societate prezidată de Timotei Cipariu, în numărul 14 din 2/14 aprilie 1867 apare în Familia poezia lui Eminescu, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, poezie care nu se regăseşte în nici un manuscris. Este numărul revistei în care Emiliu Marcu face istoricul apei de Cologne şi I. C. Drăgănescu relatează despre violă, floarea favorită a Împărătesei Eugenia, iar Cronica informează că Domnitorul României s-a abonat la toate foile româneşti din Pesta şi Austria, exemplu pe care ar putea, sugerează redactorul, să-l urmeze şi boierimea din ţară; o statistică a ziarelor româneşti arată că de toate sînt 48: 12 în Austria şi restul în România;[1]

Se ştie că acest an este unul al peregrinărilor lui Eminescu prin Blaj, Sibiu şi Bucureşti, pentru ca mai tîrziu să-l întîlnim la Giurgiu, alături de trupa lui Iorgu Caragiale, cel care îl descoperise citind din Schiller dosit în port. În Europa, marele eveniment este acela al luptei italienilor în fruntea cu generalul Garibaldi în vederea unificării ţării, aşa încît, studenţii români din Turin îl întîmpină pe acesta cu entuziasm: Generale ! interpreţi ai junimei române ce se află în Italia spre a-şi completa studiile sale, salutăm din inimă sosirea voastră în cetatea ce fu leagănul nedependenţei italiene. […] Iar generalul le răspunde: Mulţumesc prea mult depărtaţilor mei compatrioţi, Românilor, cari sînt atît de bravi, foarte bravi, şi simt o plăcere mare strîngîndu-vă mîna.

Avînd în total patru strofe, cu cîte opt versuri fiecare, versurile sînt alcătuite în ritm trohaic. În ansamblul ei, dacă n-ar fi existînd amprenta eminesciană, genul acesta de poezie era destul de uzitat în epocă, nu numai de marii autori, dar chiar de cei abia recunoscuţi. Aceasta e opera căreia nu-i lipseşte nici elanul, nici verva: ea se supune fără îndoială legii genului şi dezvoltă locuri comune pe care le regăsim uşor în literatura universală. Dar ea merită să ne reţină atenţia prin prospeţimea indiscutabilă şi prin spontaneitatea plină de farmec, la care se adaugă o anumită tandreţe. Amestecată cu orgoliu patriotic[2]. Criticul francez ţine să remarce că versul ultim al fiecărei strofe măreşte această impresie de iubire filială, simplă şi în acelaşi timp plină de fervoare[3], căci aşa cum se exprimă poetul însuşi în publicistica sa de mai tîrziu, Naţionalitatea trebuie simţită cu inima şi nu vorbită cu gura.

Fie graba ideilor expuse în poezie, fie aglomerarea de cunoştinţe din domeniul mitologiei, consemnată de colegi la timpul potrivit, îl fac pe D. Murăraşu să precizeze în legătură cu aceasta: Cunoştinţele mitologice din această strofă sînt îndoielnice, de aceea versurile par obscure. Îngerul de pace şi deci al concordiei, al iubirii, nu poate fi decît Atena (Minerva). În mod firesc ea apare ca un sprijin, ca o prietenă a Vestei, zeiţa căminului domestic. […]. În luptă cu Ares (Marte) nu poate fi decît Atena, dar aceasta nu poartă o lampă, ca Vesta. Putem înţelege numai alegoric că Minerva purtătoare a făcliei inteligenţei învinge forţa brutală a zeului discordiei şi luptelor.// În «Iliada», Atena este continuu rivala lui Ares, al cărui planuri le încurcă. De îndată ce divinităţile vin faţă în faţă, Atena iese învingătoare – ea răstoarnă pe Ares din teleagă.// În «Odiseea» Atena apare ţinînd o lampă, pentru a lumina calea lui Ulise şi lui Telemac. Pe monedele de la Ilium Novum , Atena figurează ţinînd în mînă o făclie, dar Eminescu nu putea avea în tinereţea lui aceste cunoştinţe. Numai rămînînd la o interpretare alegorică, versurile pot avea un înţeles limpede[4]Noi preferăm să rămînem la impresia alegorică, întrucît ea dă farmecul patriotic al textului.

Perpessicius, eminescologul avizat şi adînc cunoscător al poeziei eminesciene, în egală măsură informat asupra a ceea ce scriau despre poeziile lui Eminescu ceilalţi autori ai epocii, (faşti sau nu), ţine să aducă în discuţie lucrarea lui Alexandru Grama, apărută la Blaj în 1891 şi intitulată Mihail Eminescu. Studiu critic, în fapt, o antologie a mai multe articole împotriva poetului publicate într-un periodic al vremii, «Unirea»[5].

Sigur, noi credem că Perpessicius avea dreptatea lui atunci cînd comenta părerile unuia, precum Grama, care ne dă de fapt, în negativ, măsura inovaţiei lui Eminescu în poezia epociicu versuri care erau deci şi altceva decît poezia «mobilizatoare» a deceniilor de dinainte. Că aşa stau lucrurile, o arată şi faptul că teologul ardelean cu veleităţi critice admira totuşi poezii, precum: Ce-ţi doresc eu ţie, dulce RomânieLa BucovinaLa Heliade etc.

Alain Guillermou spune că poeziei nu-i lipseşte nici elanul, nici verva: ea se supune fără îndoială legii genului şi dezvoltă locuri comune pe care le regăsim uşor în literatura universală[6], numai că pentru noi, românii, ea are o anumită tandreţe, amestecată cu orgoliu patriotic[7], iar reluarea versului Dulce Românie, asta ţi-o doresc, nu face altceva decît să mărească această impresie de iubire filială, simplă şi în acelaşi timp plină de fervoare[8].

Poetul, interesat încă din vremea studenţiei vieneze de poezia patriotică, Din cele două ode «An der Cäsar» [«Cesarului»] de R. Gottschall, Eminescu transcrie strofele finale ale odei a doua, adică strofele în care este evocată Franţa învinsă[9]. Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, nu poartă în ea orgoliul exacerbat al poeziilor germane la modă în tinereţea poetului nostru, ci ridică în mod personal patriotismul entuziast al autorului, cînd acesta începea să cadă în desuetudine; şi cu atît mai mult în poezia românească a timpului. Recitind poezia lui Eminescu, putem spune, ca Mircea Eliade, că …ne întoarcem […] la noi acasă. Într-un cuvînt, scriind Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Eminescu, acelaşi care mai tîrziu va compune versul Virtutea pentru dînşii, ea nu există, ar fi putut să-şi aducă aminte, între altele de spusele lui Napoleon I: Dragostea de patrie este cea dintîi virtute a omului civilizat.

În ediţia Perpessicius poezia se găseşte în Opere, I, p. 15-16, iar comentată la Note şi variante, în acelaşi volum, la p. 255-256.

În ediţia critică a lui Murăraşu din 1982, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, se află la p. 29-30, iar la Comentarii eminesciene, în acelaşi volum la p. 284-285.

Menţiunea ediţiei Vatamaniuc, din 2010, este una valabilă întru totul, şi anume că este Oda cea mai frumoasă închinată patriei în peregrinările sale prin ţară[10], întărind faptul că ea Nu se păstrează în manuscrise[11].

Poezia a fost pusă pe muzică de Guillaume Şorban.

 


[2]
Alain Guillermou, Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu, Cu un cuvînt al autorului către cititorii români, Traducere de Gh. Bulgăr şi Gabriel Pîrvan, Colecţia Eminesciana 11, Iaşi, Editura Junimea, 1977, 45-46.
[1]
M. Eminescu, Opere, I, Poezii tipărite în timpul vieţii, Introducere, Note şi variante, Anexe. Ediţie îngrijită de Perpessicius, Cu 50 de reproduceri după manuscrise, Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi Artă «Regele Carol II», 1939, p. 255.

[3] Idem, p. 42.

[4] M. Eminescu, Poezii, vol. I, Ediţie îngrijită de D. Murăraşu, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 284-285.

[5] M. Eminescu, Poezii, ediţie adnotată, Selecţie, cronologie şi note de Cătălin Cioabă, Bucureşti, Editura Humanitas, p. 477.

[6] Alain Guillermou, op. cit., p. 45.

[7] Idem, p. 46.

[8] Id ibidem.

[9] Helmuth Frisch, Sursele germane ale creaţiei eminesciene, Identificarea izvoarelor, comentarea lor şi introducere, Volumul I, Februarie 1870 – Aprilie 1871, Bucureşti, Editura Saeculum, I. O., 1999, p. 347.

[10] M. Eminescu, Opere, I, Poezii, Ediţie îngrijită, studiu introductiv, cronologie, note şi comentarii: D. Vatamaniuc, Membru de onoare al Academiei Române, Bucureşti, Editura Naţional, 2010, p. 734.

[11] Idem.

Revista indexata EBSCO