Apr 26, 2018

Posted by in Ex libris

Gellu DORIAN – Eliza Liță – Leoaica. După vînătoare

 

Eliza Liţă a ales o cale de a ieşi cu prima carte la concurenţa dintre două edituri – Paralela 45 şi Vinea. Cum a reuşit o astfel de performanţă? Cu doi ani în urmă a participat la „Porni Luceafărul…”, o cale sigură de a ieşi în lume sub supravegherea unui juriu naţional serios. A obţinut atunci, în 2016, premiul Editurii Vinea. La o neînţelegere dintre ea şi editor, la sfatul profesoarei ei, poeta Ioana Geacăr, a retrimis acelaşi grupaj de poeme la concurs în 2017, şi de data aceasta a obţinut premiul Editurii Paralela 45. Între timp, mustrat de o conştiinţă de editor, care a scos suficient de multe cărţi prin concursul de la Botoşani, Nicolae Tzone i-a scos cartea, timp în care la Editura Paralela 45 se pregătea de tipar varianta premiată la Botoşani, în fond aceeaşi carte. Editura Vinea nu mai putea da înapoi, avînd cartea deja gata pentru prezentarea la Gaudeamus. Astfel, Eliza Liţă a debutat cu cartea Leoaica. După vînătoare la Editura Vinea în 2017. Cartea a apărut în condiţii de lux, dar momentul nu a fost unul prea bun pentru poetă, pentru că nu a ştiut să-şi retragă la timp cartea de la Editura Vinea, care a ieşit din regulamentul concursului de la Botoşani, impunîndu-i, din spusele celor din jurul Elizei Liţă, plata apariţiei. Or nu era corect. Nicolae Tzone, ambiţios cum îl ştim, i-a scos cartea şi astfel a oprit apariţia aceluiaşi titlu la Editura Paralela 45, care oricum, în acele zile, se pregătea de o nouă etapă a existenţei, fără Călin Vlasie la timonă. În fine, cartea a apărut şi, din cît de frumoasă este, ca obiect, pe atît de ignorată a fost de critica literară. Nu ştiu din ce motiv: fie autoarea nu a trimis-o la critici, la reviste, fie editorul a scos prea puţine exemplare, ca acestea să ajungă pe unde trebuie. Mirarea mea a fost că nu a ajuns nici la Ipoteşti, pentru a participa la Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” – Opus Primum. Cartea însă există, arată bine şi este bună, nu atît pe cît ar fi putut fi, dacă editorul ar fi fost atent şi la structura cărţii, aşa cum, probabil, ar fi făcut Călin Vlasie.

Structurată pe trei paliere – poeze alb-negru, Madam Sissi şi jurnalul mi-a scrisLeoaica. După vânătoare pare a fi o construcţie bine gîndită. Poeta mizează de la început pe o dedublare, o ascundere a intenţiilor şi identităţii poetice, astfel: „câinii simt frica/ şi când e ceaţă/ unul stă sub geamul mei de azinoapte/ respiră zgomotos/ mârâie/ las urme pe cimentul moale/ încerc să mă dedublez/ pe un câmp de rapiţă/ nu reuşesc să ajung mai departe/ de două perdele roşii cu franjuri” (dublu,p.7). Un început promiţător, din care, dacă nu ai şti că poeta este o adolescentă, ai crede că ai de a face cu o experienţă

îndelungată în scrierea poeziei sau trăirii actului poetic.: nimic adolescentin în poezia din această carte! Aceste fotografii în alb-negru pot duce cu gîndul la unele transcrieri ale unor astfel de imagini la Aurel Pantea, Adrian Alui Gheorghe sau Radu Florescu, poeţi care s-au folosit de acest loc comun, fiecare în modul său cît mai original. La Eliza Liţă apare cîte o pată de culoare în aceste imagini – „cîmpul de rapiţă”, care nu poate fi decît verde şi galben sau  „perdele roşii cu franjuri”. Pare totul ca într-un vis de schizoid şi chiar aşa pare a fi textul, un racursi schizoid. Aşa merge mai departe în această primă secţiune a cărţii, cu o logică a dedublării şi redării false a imaginilor, nu în alb-negru, ci în pete de culoare, ca sîngele pe zăpadă sau pe un cearşaf alb: „macii răsar dintre pietre/ ating zidurile înalte/ cînd eram mică/ îmi îngropam picioarele în nisip// porţile ascund bătrânii/ uitaţi pe strada ca o cutie/ vocile se ridică deasupra/ printr-o spărtură cât frunza/ conacul de cărămidă măcinată/ e împânzit de buruieni/ în hol se stinge o lampă cu gaz/ uşile cu vitralii scârţâie/ ca vata pe băţ mestecată încet/ din vaza ciobită se prelinge/ apa uleioasă în capul câinelui/ un guler de blană atârnă de la etaj/ mâncat de molii/ perdelele flutură deşirate/ între exterior şi interior/ din crăpături ţâşneşte mirosul bătrâneţii/ ca sângele dintr-o rană deschisă/ zidurile se apropie/ se izbesc      devin nisip/ lumina intră pe sub uşă/ mă agăţ de grilaj” (ca sângele dintr-o rană deschisă, p. 10). Se observă în înşiruirea de imagini o anume incongruenţă, un ansamblu de imagini aparent fără nicio legătură, care, per total, dau un poem de stare, însă nimic mai mult. Secvenţele continuă, ca într-un montaj de film absurd, ca în poeme cum sunt: cartier, ziduri, electrocardiogramă, poza alb negru, din care citez: „aeroport în flăcări/ podea şi oameni alb-negru/ calmi/ continuă să asculte ultima decolare// femeia şi bărbatul cu rucsac îşi iau adio/ aşteaptă la porţile de îmbarcare/ gresia se înnegreşte/ doamna cu fushsia se îndepărtează/ aşa sunt aeroporturile mereu/ cineva plânge/ vine fum de la avioane/ după ce pleacă toţi/ rămân/ pompierii” (p. 20). Albumul îşi închide coperţile fără a lasă imaginii vii, ci doar un personaj, Mihai, cu care poeta a crescut, după care se ţineau toate fetele, secvenţă a acestei prime secţiuni, care dă o oarecare viaţă textului şi speranţă lectorului că din toate schizoidiile de pînă acum se alege cu ceva mai de doamne ajută.

Apare însă în secţiunea a doua un alt personaj, cu o referinţă clară, Madam Sissi. Pare a fi un personaj din Familia Adams: „ea e Madam Sissi/ înghite pisici de porţelan/ pe stomacul gol”. Madam Sissi locuieşte într-un apartament care pare a fi „o crescătorie de feline”. Imaginile aici prind contur şi viaţă, se apropie mult mai mult de ceea ce poate fi literatura în sine. Rupturile imaginilor nu mai sunt atît de bruşte, ci au o logică, ţin de o anumită naraţiune, de un efect scontat. Analiza atentă a personajului este şi ea mai aproape de scopul literar al poeziei: „îşi împleteşte buzele/ cînd strigă pis/pis/pis/ face totul invers”. Ai astfel în faţă o fiinţă reală, vie, pe care o poţi descoperi în orice moment al zilei. Fragmentele acestei secţiuni sunt şi cele mai elocvente ale cărţii.

Jurnalul mi-a scris face iarăşi un salt în ceea ce înseamnă personificarea actului de a scrie: jurnalul nu este scris, ci el scrie. Poemele de aici au contur şi sunt mult mai aproape de ceea ce înseamnă pasul spre poezia autentică. Eliza Liţă nu este, din cîte se poate vedea, atentă la ceea ce se scrie în jurul ei. Este mai curînd aproape de poezia Daine Wakoski, un soi de rebelă în propria stare, în propria lume, cu o oarecare alienare controlată. „pianul vechi/ şi chitara neagră/ sunt cafeaua cu aburi sonori/ a acestei dimineţi/ care a topit orice urmă de noi şi de frică” (tril, p. 46). Titlurile poemelor din această secţiune nu au nimic comun cu starea de jurnal, ci sunt texte de sine-stătătoare, fără a avea un liant, în afară de cel al cuvintelor care au menirea să le dea suflet, trup. Jurnalul personificat, care îi scrie poetei, este în fond cealaltă fiinţă a ei, anunţată din primul poem, dedublată în ceea ce omul adevărat nu poate fi cu adevărat. Titluri ca: Dopul, Convendus, Azi, Nasturi, de exemplu, din expresii singure, definitorii, au menirea să exprime ceva despre ceea ce enunţă ele. Însă de regulă nu au nimic comun cu textul. „în toată lumea se încheie mediile/ ca nasturii unei cămăşi/ se unesc corpurile cu umbrele lor/ cerul şi marea devin două jumătăţi/ dintr-o bluză albastră/ cu pete de sânge oxidat”(nasturi, p. 56). Doar sugestia duce spre o stare adolescentină, care şi ea cere dedublare, aglutinare chiar între corpuri şi umbrele lor. Imagine frumoasă şi bine sintetizată de poetă. Jurnalul chiar se exprimă în scris în poemul care dă titlul secţiunii: „dragă Z/ de cîte ori îmi scrii/ îmi vine să zgudui pământul/ el fluieră schiţe în cărbune cum tu şopteşti seara” (p. 62).

Leoaica. După vânătoare, un titlu frumos, nu susţine ideea sugerată, dar aduce în arenă o poetă cu multiple posibilităţi de a se impune cu alt gen de poezie decît o fac congenerii ei, atenţi la ceea ce fac pe facebook sau pe tot felul de site-uri de socializare. Şi e conştientă că e bine să fii mai aproape de rebela Daiana decît de facilul loc comun al socializării subite şi efemere.

 

Revista indexata EBSCO