Apr 26, 2018

Posted by in Ex libris

Andrei ȚURCANU – „Omul aproximativ” al Tatianei Țîbuleac: de la exercițiul psihoterapeutic la experiența aletheică

 

Apariţie editorială excepţională, „Vara în care mama a avut ochii verzi” era greu de bănuit în Fabulele publicate anterior de Tatiana Ţîbuleac şi destinate unei lecturi rapide şi nepretenţioase de blog. Cartea, pe cît de virulentă şi agresivă la început, pe atît de pătrunsă este, pe parcurs, de o caldă umanitate şi de un suflu crescendo de poeticitate şi tandreţe recuperatorie, situîndu-se printre  cele mai bune romane din Basarabia postsovietică, alături de Hronicul Găinarilor de Aureliu Busuioc şi Iepurii nu mor de Savatie Baştovoi

Ar fi o eroare de interpretare să tratăm fabula romanului drept un caz oarecare de alienare mintală sau, cum au înţeles unii cititori, o poveste despre o femeie bolnavă de cancer. În tribulaţiile naraţiunii regăsim o radiografie palpitantă a omului postmodern, într-o goană perpetuă prin lumea globalistă a nesiguranţei şi aleatorului fără vreo ţintă, fără rost, schizoid, derutat, într-o singurătate exasperantă. E vorba, folosind expresia lui Tristan Tzara, de acel „om aproximativ” aruncat „în aproximările sorţii”, fără un punct de sprijin şi fără o legătură sufletească mai strînsă, hăituit de indiferenţa şi ostilitatea celor din jur, cărora el le răspunde, convulsiv, exacerbat, cu o înverşunare disperată.

Din chiar primele pagini, cadenţa sacadată şi rece a frazelor degajă zgomotos, ostentativ o ură tulbure, întunecată. Textul parcă s-ar reduce la înregistrarea cît mai fidelă a unor simptome clinice, care să sublinieze dereglarea de personalitate a adolescentului de altădată, Aleksy: stridenţe de comportament, insolenţe de limbaj. Marius Andrei vine cu o interpretare psihanalitică a acestor pagini de o cruzime etalată. La mijloc, presupune comentatorul, ar putea fi vorba de complexul Electra. „Bărbaţii înşişi vor respinge cruditatea cu care adolescentul îşi judecă mama, afirmă el, identificînd-o mai degrabă ca neîndurător feminină, a unei fiice, cea din conflictul de totdeauna între diferitele generaţii familiale de acelaşi sex.”[1] O supoziţie ingenioasă, dar care biografic şi psihologic nu se susţine. Autoarea declară într-un interviu: „Scenele descrise în carte nu sînt despre mine şi despre mama mea. Eu am fost un copil alintat şi purtat ca o coajă de ou.” [2] Alţi critici, furaţi tocmai de accentele maladive şi teribiliste iniţiale, au mers pe calea depistării corespondenţelor literare, pe care, înşiruindu-le, ajungem la o impresionantă bibliotecă: Anthony Burgess, J.D. Salinger, Palahniuk, Céline, Houellebecq, Camus, Suskind, Agota Kristof etc. Un bun prilej pentru Mircea V. Ciobanu să jubileze: „o carte bună te trimite neapărat la bibliotecă” [3].

Calităţile cărţii nu ţin de incipitul cu extravaganţele sale şocante, în care înclin, ca şi Ioana Revnic [4], să văd ceva din nebunia şi sfidările lui Holden Caulfield din „De veghe în lanul de secară” a lui J.D. Salinger şi care atestă mai degrabă ezitările unor tatonări stilistice de început. Manifestările de cruzime şi cinism, în care se insinuează un sentiment copleşitor de înstrăinare (dar şi o bravadă gesticulară băieţească!), suferă treptat o metamorfoză: se răresc, se temperează, potolite de revelaţiile unor adevăruri copleşitoare şi de miracolul unor irizări de imagini de o frăgezime crudă, primară şi a unor reprezentări de o candoare plină de prospeţime. Scrierea iese treptat din hăţişuşurile frustrărilor şi clivajelor unui eu dezaxat, deplasîndu-şi accentele de la răbufniri de ură şi idiosincrazii, refracţii deviante şi reacţii morbide către aglutinările unui discurs stenic, de o caldă umanitate. Solaritatea naraţiunii sporeşte şi se adînceşte prin firescul depăşirii autismului, comunicării şi înstăpînirii între cele două personaje suferinde a unui sentiment de tandră comuniune. După multiple trimiteri la posibile surse livreşti, Radu Vancu, învins parcă de puterea şi farmecul textului, constată: „iar ultima treime a romanului, în care o mamă bolnavă şi un fiu aşteaptă moartea împreună – ei bine, pentru intensitatea ei atît de particulară nu îi poţi găsi Tatianei Ţîbuleac vreun corespondent.” [5].

Amintirile personajului principal Aleksy, puse pe hîrtie la sugestia medicului său ca exerciţiu psihoterapeutic, capătă pe parcurs valoarea unei experienţe aletheice fundamentale, cu efectul unor revelaţii identitare ce ţin de regăsirea de sine şi descoperirea insolitului oamenilor şi lumii din jur. Efectul artistic al acestor descoperiri/regăsiri este un puternic suflu cathartic umanizant transmis printre rînduri. „Carnaţia, zona mediană a textului, miezul ei sînt profund originale, exhibă o căldură umană cu totul autentică”[8], susţine Bogdan-Alexandru Stănescu. Dar în încărcătura latentă de mare poezie a textului, în gradaţia fină a rememorărilor acelei veri mirifice „în care mama a avut ochii verzi”, în elanul confesiv ingenuu, mereu la limita detonărilor emoţionale, al personajului-narator, surprindem nu numai un ritm narativ şi existenţial distinct. Este aici şi o încadrare specifică a naraţiunii Tatianei Ţîbuleac, o revenire la matca arheică a românităţii răsăritene, la ceea ce Ioana Revnic numeşte „fibra basarabeană” [6]. Omul aproximativ” al globalizării din romanul „Vara în care mama a avut ochii verzi” se află în rezonanţă cu sfîşierile, sincopele, dar şi cu plinurile, cu fantasmele poetice şi cu erupţiile de lirism  ale unei spiritualităţi de care autoarea ţine prin cultură, sensibilitate şi viziune asupra lumii. „Un lirism, remarcă acelaşi critic, Ioana Revnic, care dovedeşte cel mai bine – cred – ,,basarabenitatea” scrisului Tatianei Ţîbuleac.” [7]. O basarabenitate, care, printre altele fie spus, nu are nimic din ceea de semnala Ion Simuţ în literatura de la noi, o cantonare într-un „orizont tematic, problematic şi stilistic foarte limitat”[9]. Şi pe care, exasperat, o vedea şi „personajul” meu, Simplicimus, din „Cămaşa lui Nessos” (1988) în colegii săi dintr-o Arcadie utopică şi calofilă. Revenirea/încadrarea Tatianei Ţîbuleac în albia estetici naţionale nu are absolut nimic cu situarea comodă într-un orizont închis de poncifuri literare!

E o basarabenitate pusă faţă în faţă cu provocările postmodernităţii. Semnele postmodernităţii globaliste sînt adînc infiltrate în textul romanului. Dincolo de datele geografice de suprafaţă (personajele – emigranţi din Polonia stabiliţi în Anglia, subiectul desfăşurîndu-se apoi într-un sătuc din nordul Franţei) şi de accesele de violenţă şi înstrăinare, specifice existenţei postmoderne, o energie oarbă a hazardului se insinuează în toate: în destinele oamenilor, în comportamentul, acţiunile, interrelaţionările şi habitatul lor. Fiinţe aruncate parcă într-un amnios al indiferenţei şi aleatorului, personajele – nişte carcase fără identitate – rătăcesc abulic în promiscuitatea banalităţii anonime, lipsite de conştiinţa de sine, fără ţel, fără bucuria împliniriilor, printre crize nevrotice, excese meschine de răutate şi egoism, printre eşecuri, ratări şi accidente (toate fatale, precum moartea Mikăi, surioara lui Aleksy şi moartea lui Pavel, polonezul strivit la un şantier de construcţii, precum cancerul mamei sau accidentul cu maşina care l-a imobilizat pe personajul narator într-un cărucior şi l-a despărţit de iubita sa etc.). Totul este mereu în indeterminare, sub presiunea implacabilă, distructivă a hazardului. Şi, pe de altă parte, toate se manifestă sub acţiunea unor impulsuri instinctive, într-o inconştientă abolire a criteriilor şi amalgamarea valorilor pînă la căderea acestora în superfluu. Fraza de la începutul romanului – „Era mică şi grasă, proastă şi urîtă. Era cea mai inutilă mamă din cîte au existat vreodată.” nu este numai epataj şi nu ţine doar de descărcările unei irascibilităţi maladive. E şi camertonul narativ al unei lumi debusolată axiologic. Optica deformantă şi excesivă nu e proprie doar personajului narator. Şi celelalte personaje dau dovadă de aceleaşi simptome de distorsiune a percepţiilor şi de reacţii inadecvate la cele din jur. La îndemnul unui prieten, care, în loc de rămas bun, la absolvirea şcolii i-a dorit lui Alecsy să nu se sinucidă, urmează o explozie unanimă de ilaritate; părinţii, profesorii şi elevii „au rîs toţi ca de o glumă bună”.

În prim-planul rememorărilor apare o lume fără dragoste, fără conexiuni interne, cu personaje-marionete, personaje-obiecte („o adunătură tristă de perle false şi cravate ieftine”), pierdute într-o goană a deşertăciunii în platitudinea sordidă a cotidianului (”mama ar fi trebuit să fie profesoară de biologie, însă a ajuns vînzătoare de covrigi”), bîntuite de un automatism în care insensibilitatea şi lentoarea etică îşi dau mîna cu cinismul şi cu monstruozităţile unor instincte necontrolate. Personajul-narator e şi el parte integrantă din sintaxa contorsionată a  acestei lumi, marcat de o boală psihică „din şaisprezece litere”, pe care medicii o pun pe seama morţii surioarei Mika, liantul auroral de tandreţe şi puritate al copilului Aleksy cu lumea din jurul lui. Amintirile primelor manifestări ale şocului său psihiatric trimit şi la alte cauze. Mama, după moartea copilei, cade într-o stare de prostraţie şi uită cu desăvîrşire de el, iar, cînd îşi revine, nu e capabilă de un minimum de afecţiune, îl respinge cu brutalitate. Pe de altă parte, un băiat, mai „iniţiat”, îl provoacă în timpul unei zbenguieli, spunîndu-i lui Aleksy că Mika nu a fost sora lui, lovind prin acest atentat la imaginea ei pură şi intactă în punctul vulnerabil al eului său dezgolit, lipsindu-l de unicul, fragilul reper afectiv de viaţă. A fost suficient pentru ca rana lăuntrică să i se deschidă şi să explodeze într-un acces cumplit de furie. Mai tîrziu va afla că, într-adevăr, Mika nu i-a fost soră dreaptă, că tatăl lui a fost Pavel, constructorul mort într-un accident, insul romantic care i-a dăruit mamei un certificat de „proprietate” asupra unei stele, de la care a moştenit şi el ochii albaştri. Nedragostea acestei lumi mişcîndu-se parcă în gol, cuprinsă de un urît copleşitor, l-a frînt pe Aleksy, iar pe mama a „obosit-o” într-atît încît cancerul turbat de care se îmbolnăveşte îl vede, resemnată, ca pe o paradoxală ofrandă a destinului: „În sfîrşit, am şi eu ceva al meu, Aleksy, care mă vrea doar pe mine.” Romanul cuprinde o serie întreagă de fracturi existenţiale, frînturi de momente stelare ale destinelor umane, crize agonizante, pe care jocul capricios al anamnezei le reproduce într-un flux narativ sincopat, cu disipări metaforice, peste care pluteşte o uşoară briză suprarealistă.

Pasta onirică e fisura prin care naraţiunea trece insesizabil de la ceea ce Aleksy numeşte „puroiul acumulat” al realităţii, într-o transrealitate, de la halucinaţiile unui dement, aşa cum apar picturile sale (şi ele fiind un exerciţiu psihoterapeutic!) la o profundă experienţă aletheică, marcată de o serie de regăsiri şi revelaţii existenţiale succesive. „Poate ar trebui mai bine să mă apuc de scris”, îi spune el iubitei sale. „Nu”, mi-a răspuns Moira speriată, „nu scrie, Aleksy, te rog. Culorile pot fi uitate, cuvintele – nu”. Moira are perfectă dreptate în cazul cînd culorile şi cuvintele se rezumă la efectele unor practici strict psihoterapeutice. Culorile din picturile sale, care urmau să-l scape de coşmarurile legate de moartea mamei, dar care, dimpotrivă, „le-a inflamat ca o lentilă ţinută la soare”, scot la iveală doar un delir de percepţie, refracţii denaturate, spectre demonice, imagini ale crizelor şi bulversărilor eului din atingerile acestuia cu realitatea. Sînt pulsiuni care prind în tromba lor şi pe cei căzuţi pradă magiei negre a imaginaţiilor sale maladive, precum japonezul care s-a sinucis un an mai tîrziu după ce a cumpărat primul tablou pictat de Aleksy. În jurul acestei „arte” (cu singura obsesie care transcende obişnuitul lor nigredo al monstruozităţilor – ochii verzi ai mamei) viermuieşte o lume  globalistă „pestriţă şi hulpavă”, dubioasă şi inconsistentă. Lumea hrăpăreaţă a speculanţilor de tablouri sau lumea jurnalisticii grăbite cu ficţiunile ei superficiale, fanteziste. Culorile nu i-au salvat fiinţa de umbrele fracturii psihice. Ele doar înlocuiesc stimulenţii halucinogeni de care nu se poate dispensa: „Puteam face orice cu vopselele, fără ca să fiu arestat sau băgat în ospiciu. Culorile erau noile mele droguri.” Fără alte motivaţii şi fără consecinţe mai profunde decît simpla terapie psihiatrică, libertăţile de „creaţie”, cu semnele lor afişate de caz clinic, intră în consonanţă cu forfota obositoare, lipsită de noimă din jurul artei contemporane, intensificînd deruta, sfîrşind în urît şi epuizare.

La cei 39 de ani ai săi Aleksy lîncezeşte în aceeaşi derivă a conştiinţei şi aceleaşi derapaje ale realităţii, ca şi la 19 ani, cînd absolvise şcoala specială. Imobilizat într-un cărucior, înconjurat de către nişte angajaţi cărora prea puţin le pasă de el, singur, dezgustat de toate, e drept, fără încrîncenarea şi isteriile adolescentului de altădată, are acelaşi sentiment acut, chinuitor, al precarităţii şi debusolării lumii. Ignoră avertizările Moirei şi urmează recomandările psihiatrului, scufundîndu-se în stihia cuvintelor care nu se uită şi care nu uită nimic. Demersul curativ debutează cu reproducerea, printr-un discurs mimetic accentuat, a percepţiilor vizuale şi reacţiilor sale psihotice de peste douăzeci de ani în urmă în derularea lor prezentă de atunci. Treptat însă evocarea anamnezică se preschimbă într-un drum iniţiatic spre Centrul simbolico-temporal anunţat de titlul romanului – „vara în care mama a avut ochii verzi”.

Şi pînă atunci mama avusese ochii verzi, dar în configuraţia generală a imaginii ei de păpuşă caricaturală, precum o vedea fiul mai înainte, „ochii mamei erau o greşeală”. În opacitatea „puroaielor” umane doar ochii, ca oglindă a sufletului, lasă să se întrevadă transcendenţa, nu însă ca miracol, ci ca eroare, ca o excepţie ciudată, ca ceva anapoda. Chiar personajul Aleksy este în viziunea tatălui său un rebut, o eroare a naturii, iar indiferenţa faţă de el a mamei, lipsa oricăror sentimente de tandreţe pare să confirme o părere similară (sau, cel puţin, pe aproape) şi din partea ei. Jocul aparenţelor a amalgamat totul într-o „comedie a erorilor”, din care personajele (mama şi fiul ei) se sustrag prin parcurgerea a ceea ce Heidegger a numit printr-un titlu de carte Holzweg, drumul prin pădure cu deschiderea care iluminează adevărul Fiinţei şi-l instituie. O altfel de înţelegere a semnificaţiilor acestei veri emblematice duce neapărat la ideea lui Mircea V. Ciobanu „a unui roman „cu teză”, cu o evoluţie prea evident (şi explicit) „pozitivă”, sentimentală (mai mult declarată decît motivată din interior sau dedusă din context), a personajului.”[10]. Dacă am accepta o asemenea interpretare, printr-o reducţie simplificatoare, am putea spune că „Vara în care mama a avut ochii verzi” e despre amintirile unei veri petrecută la ţară, două decenii în urmă, de către Aleksy, protagonistul romanului şi mama acestuia. Or, retragerea lor la o fermă din nordul Franţei nu are nimic din escapadele unor vilegiaturişti dornici de aventuri şi relaxare. Justificările existenţiale ale celor două personaje, dar şi mizele estetice ale textului exclud orice tangenţe cu evaziunile rustice şi efuziunile bucolico-naturiste sau vreo asociere cu nostalgiile liricoide.

Autoarea respinge din start pitorescul oţios, preferînd în locul imaginilor idilico-etnografice o ambianţă rurală sui generis, care aminteşte întrucîtva de îngrămădirile de oameni şi de lucruri din tablourile lui Breugel. Oamenii cu preocupările lor mărunte cotidiene sau cu ritualurile din zilele de sărbătoare, obiectele de habitat, casele lor (cea închiriată, îndeosebi), landşafturile şi cîmpurile din jurul fermei şi din jurul satului au o tentă accentuată (expresionistă sau suprarealistă, în funcţie de umorile naratorului) de materialitate debordantă, expansivă fără agresivitate, şi de vechime primordială deschizîndu-se în semnele ei temporale succesive. Cît face, ca să mă limitez la două exemple, invazia melcilor în cîmpul din apropiere sau arhitectura şi lucrurile din casa la care s-au oprit Aleksy şi mama lui! În forfotul acesta primar recunoaştem o imagine inversă agitaţiei lumii globaliste, în niciun caz una utopică, nostalgică. Este imaginea unei lumi specifice cu multe bizarerii, de o exuberanţă plină în fluxurile şi refluxurile ei ciclice de vitalitate şi de forţă, regăsindu-se, totuşi, aici şi acum, în interiorul decorului general al postmodernitîţii. Nimic idilic. Doar un loc de refugiu mai neobişnuit, cu invazii de paingi şi gasteropode, cu insolite surprize coloristice de peisaj şi opulenţe de tot felul: cîmpuri de rapiţă, de floarea soarelui, de maci, pieţe rustice cu obiecte vechi şi mîncăruri din abundenţă, sărbători exotice etc. Şi un prilej pentru cele două singurătăţi, rătăcind pînă atunci „în aproximările sorţii”, închise fiecare în eul propriu ca două monade opace, să comunice într-o sete nepotolită de cuvinte şi „într-o armonie greu de explicat”. Doar un spaţiu originar, care înlesneşte deschiderile lor de sinceritate, de tandreţe şi duioşie, un mediu, unde, în metamorfozele unei alchimii spirituale marcată de metaforele ochilor verzi ai mamei, se produc clarificări şi despovărări de conştiinţă şi treceri lente, graduale, de la copleşitorul şi dizolvantul negredo la purificările şi sublimările stadiului albedo cu recunoaşteri reciproce şi regăsiri de sine tîrzii, cu iluminări şi dezvăluiri de identitate, ale personajelor, dar şi… ale autoarei.

În satul cu atîtea semne bruegeliene, vara rememorată este departe de semnificaţiile unei vacanţe estivale oarecare. În dezordinea de lucruri şi printre îmbulzelile de oameni se lasă întrevăzute mereu, într-o lucrare discretă, neînduplecată, spectrele morţii. Nu sînt imaginile hidoase, consacrate de tradiţia medievală, cu spaime existenţiale şi putrefacţii ale materiei. Dimpotrivă, stingerea lentă a mamei pe parcursul acelei veri, în anamneza fiului ei narator, are toate caracteristicile unei transcenderi mioritice. Moartea e o asociere cu elementele plăpînde, delicate ale lumii într-o consonanţă unică de armonii insolite, inefabile. Albul chipului ei fad, împreună cu formele pline şi repulsive de păpuşă mecanică, se decantează şi se modifică treptat pînă la transparenţa ireală, aproape imaterială, a „albului de nimb rănit” şi asemuirile cu tiparele unor fragilităţi naturale primordiale ambigui. Ultima imagine a mamei e de „crisalidă cu început de fluture”. Pe nesimţite, şi ochii ei verzi capătă cu totul alte valenţe. O „eroare” ontologică, aşa păreau ei pe fonul unei figuri, în care Aleksy, adolescentul mînat de umorile întunecate ale urii sale de „copil neiubit”, văzuse pînă atunci doar sluţenia şi diformul. În descărcările hidoase ale picturilor sale, dominate de „puroiul” monstruozităţilor subliminale ale eului, ochii mamei verzi sînt unica realitate care le transcende pe acestea şi unicul semn distinctiv de umanitate într-o estetică a urîtului. O estetică atroce, brutală, „dezumanizată”. În fluxul rememorator al cuvintelor care „nu se uită”, cum zicea Moira, ei reprezintă centrul simbolic al devenirilor şi revelaţiilor epifanice ale acelui timp mirific, punctul de iradiere şi scara metaforică a „ieşirii din ascundere” şi manifestării în lumină a ceea ce „vara cînd mama a avut ochii verzi” a fost cu adevărat. Esenţele inefabile ale unui univers plin de tandreţe se deschid şi urcă din adîncurile logosului, „loc de adăpost al Fiinţei şi locaş al esenţei omului”, după expresia lui Heidegger. Deşi convenţia romanului stăruie asupra rădăcinilor poloneze ale personajelor, tiparul lor autentic de sensibilitate şi modul de comunicare şi raportare la cele din jur cu o discretă, empatică delicateţe, tristeţile resemnate cu umbra lor de poeticitate senină a textului, efluviile de lirism patetic şi amar deopotrivă şi, fireşte, temporalitatea dolorică a acelei veri, cu zarva demenţială a cotidianului îmblînzită de o aură de sacralitate, indică o inconfundabilă basarabenitate. Departe de a fi una închisă în clişeul efuziunilor dulcege şi duioşiilor căldicele comune pentru o bună parte a prozei româneşti din Basarabia! Litaniile tandre ale amintirilor lui Aleksy lasă să se întrevadă constant surdinizările suferinţei. Spectrele morţii interferează cu revelaţiile dragostei, cu iluminări de identitate, cu manifestări neaşteptate de omenie şi descoperiri de frumuseţe într-o decriptare treptată a adîncurilor unei lumi-Poem, care ţine de un specific profund al basarabenităţii autoarei. „Sîntem produsul emoţiilor în care creştem”, mărturisea Tatiana Ţîbuleac într-un interviu, amintind de bunica ei care „ucidea vrăbii cu uşurinţă, dar plîngea mereu cînd auzea de Stalin şi cînd mînca mere – pentru că de mere i-a fost cel mai tare dor în Siberia”.[11] Regăsirile lumii-Poem, cu adevărul conexiunilor ei subterane şi tensiunile fracturărilor dramatice într-o deschidere insolită, cu revărsările exuberante de vitalitate şi molcomele, diafanele emanaţii de gingăşie, în mijlocul babiloniei globaliste nu are nimic cu tezismul unei voinţe arbitrare auctoriale. Sînt antinomii fireşti care se suprapun, se intercalează, se înfruntă sau coabitează în spaţiile paralele ale esteticii urîtului şi cea a kalokagathiei naţionale marcată de expresia consacrată de titlul piesei lui Ion Druţă, Frumos şi Sfînt.

Dacă acceptăm aserţiunea aceluiaşi filozof german, Heidegger, că „orice artă este în mod esenţial un poem”, atunci nu putem să nu observăm că romanul Tatianei Ţîbuleac este o „Ultimă lună de toamnă” postmodernă, un poem-recviem prin care un dezaxat nevrotic şi un pictor celebru în pană de inspiraţie, printr-o naraţiune anamnezică smulge distorsiunilor şi curgerii timpului memoria mamei din vara cînd aceasta „a avut ochii verzi”. În vara aceea mirifică mama a împlinit 39 de ani şi s-a stins din cauza unui cancer. Pornit ca un exerciţiu psihoterapeutic, textul urcă încet, cu sincope şi înseninări, printre revelaţiile unei experienţe aletheice către transrealitatea unei naraţiuni, în care afecţiunea, dragostea, tandreţea, tristeţea transcend într-o kalokagathie cu decantări de energii, sensibilitate, esenţe spirituale specifice românităţii din stînga Prutului. Poemul „verii în care mama a avut ochii verzi” este şi un recviem pentru sine, pentru devenirea lui Aleksy din vara aceea mirifică, despre care Marius Andrei a spus atît de frumos că „are ceva din creşterea Mănăstirii Argeşului sub mîna Meşterului Manole, cu Ana cuprinsă-năuntru”[11], şi pentru răbojul simbolic al celor 39 de ani la care a ajuns şi care ar putea să însemne şi pentru el un hotar de trecere în moarte. Dincolo de scara metaforilor ochilor verzi de la sfîrşit nu e greu de sesizat o resemnificare a epifaniilor unui lung proces de exorcizare într-o accentuată cheie mioritică. Viaţa şi moartea alternează în deschisurile unei prezenţe eterne:

Îmi amintesc de mama în fiecare zi, aşa cum i-am promis

pe malul Oceanului. Încerc să nu mint.

Ochii mamei erau o greşeală

Ochii mamei erau resturile unei mame frumoase

Ochii mamei plîngeau înăuntru

Ochii mamei erau dorinţa unei oarbe împlinită de soare

Ochii mamei erau lanuri de tulpini frînte

Ochii mamei erau poveştile mele nespuse

Ochii mamei erau geamurile unui submarin de smarald

Ochii mamei erau scoici crescute pe copaci

Ochii mamei erau cicatrice pe faţa verii

Ochii mamei erau muguri în aşteptare

 

1.http://literaturapetocuri.ro/vara-in-care-mama-a-avut-ochii-verzi-de-tatiana-tibuleac.html

2.http://www.literaturadeazi.ro/rubrici/basarabia-literara/intrebari-dintr-un-lan-de-floarea-soarelui-20218

  1. http://www.contrafort.md/categorii/balada-ochilor-verzi-tatiana-buleac-vara-n-care-mama-avut-ochii-verzi
  2. https://www.literaturadeazi.ro/rubrici/basarabia-literara/intrebari-dintr-un-lan-de-floarea-soarelui-20218
  3. Tatiana Ţîbuleac, Vara în care mama a avut ochii verzi, Chişinău, Cartier, 2016
  4. http://www.observatorcultural.ro/articol/va-veni-vara-si-va-avea-ochii-tai/
  5. 6. http://www.literaturadeazi.ro/rubrici/basarabia-literara/cartea-singuratatilor-23275
  6. Ibidem
  7. http://www.romlit.ro/ieirean_larg_a_romanului_basarabean
  8. http://www.contrafort.md/categorii/balada-ochilor-verzi-tatiana-buleac-vara-n-care-mama-avut-ochii-verzi
  9. 11. http://www.literaturadeazi.ro/rubrici/basarabia-literara/intrebari-dintr-un-lan-de-floarea-soarelui-20218

12.http://literaturapetocuri.ro/vara-in-care-mama-a-avut-ochii-verzi-de-tatiana-tibuleac.html

Revista indexata EBSCO