Apr 26, 2018

Posted by in Ex libris

Constantin COROIU – Ion Vianu și memoria la timpul prezent

 

Ion Vianu, personalitate de o cu totul remarcabilă anvergură, este o figură aproape singulară în buimaca noastră societate în care triumfă zi de zi impostura, vasta ignoranţă, intoleranţa, mitocănia lustruită, prostia fudulă şi, peste toate, noncaracterele. Nu am avut onoarea să-l cunosc ori să-l ascult direct. Aş fi vrut, între altele, să mă aflu printre ascultătorii conferinţei sale despre „Omul plat”. Am citit însă textul acesteia.  Ion Vianu îl defineşte ca fiind „omul post-religios şi post-psihanalitic, fără dimensiunea profunzimii. Epoca noastră practică explicaţia în detrimentul înţelegerii. Consideraţii despre o lume fără culise, de o profundă superficialitate”. Gînditorul şi eseistul mînuieşte, cum se vede şi din ceea ce am citat, inspirat şi eficient, atît oximoronul revelator (Cella Delavrancea, scrie el, îi trata pe adoratorii ei cu „graţioasă cruzime”), cît şi paradoxul, stăpînind de minune şi valorificînd ceea ce un critic numea „puterea germinativă” a acestora. În fine, Ion Vianu ilustrează binecunoscuta butadă potrivit căreia cultura e ceea ce rămîne după ce ai uitat totul. Fără ifose de „filosof” (România e plină de filosofi, dar n-are nici o filosofie, aşa cum este plină de economişti şi jurişti, dar nu are nici economie, nici justiţie!), fără paradă de erudiţie, pentru autorul romanului „Amor intellectualis” starea intelectuală este, aşa-zicînd, una naturală. Eugen Simion observa odată că poeţi ca Nichita Stănescu sînt „naturi”. Am putea spune şi despre unii intelectuali, ca Ion Vianu, acelaşi lucru.

Cu simţul acut al relativului şi, dacă îmi dau bine seama, şi cu sentimentul „deşertăciunii deşertăciunilor”, Ion Vianu mărturisea totuşi într-un interviu, răspunzînd la o întrebare directă, că este un om fericit. Dacă l-aş auzi pe oricine altcineva zicînd că e fericit, l-aş privi cu o anumită neîncredere. Pe Ion Vianu însă îl cred. Confesiunea sa e nu numai gravă şi credibilă, dar şi tonifiantă.

Între altele, la toate acestea mă gîndeam în primele zile ale lunii iunie a anului 2012, pe cînd mă aflam la standul – caseta – Institutului Cultural Român de la Tîrgul internaţional de Carte de la Madrid. Documentîndu-mă, treceam în revistă autorii şi volumele expuse acolo. Între cărţile traduse în limba lui Cervantes şi a lui Ortega y Gasset, am remarcat cu bucurie romanul „Amor intellectualis”, apărut la Miguel Gomez Ediciones, alături de titluri şi nume ale clasicilor  noştri: Eminescu, Camil Petrescu, Mateiu Caragiale, Panait Istrati, Mircea Eliade, Mihail Sebastian. Ca orice mare tîrg, şi cel din imensul şi monumentalul parc madrilen „Retiro” era un Babilon de cărţi. Şi, ca şi într-un alt an, la Frankfurt, mi-am pus întrebarea clişeu, dar de neocolit, pe care mulţi şi-o pun, inclusiv marii profesionişti ai Cărţii, cine le citeşte, cine le cumpără? Ei bine, mi-am zis, acest roman al lui Ion Vianu se numără printre cele care chiar merită să fie citite. Şi nu numai de cunoscătorii limbii spaniole. Întors acasă, am revăzut însemnările ce mi le făcusem la lectura volumului „Apropieri” al lui Ion Vianu. Şi pentru că m-a preocupat şi mă preocupă în mod deosebit „literatura subiectivă” – sintagma pe care a impus-o în critica şi istoria noastră literară Tudor Vianu – m-am oprit la unul dintre „eseurile în libertate”, cum le numeşte autorul, intitulat „Memorialistica văzută de un memorialist”. Văzută de memorialistul căruia îi datorăm, între altele, acele amintiri şi portrete în dialog cu regretatul său „frate geamăn”- criticul, prozatorul, teoreticianul lecturii, fermecătorul diarist Matei Călinescu. În demonstraţia sa, Ion Vianu evocă părerea pe care i-a împărtăşit-o cîndva Eugen Ionescu. Și anume că „cele mai interesante scrieri sînt cele memorialistice”, cu condiţia ca „scriitorul să nu se cenzureze”. Cioran exprima acelaşi gînd despre corespondenţa scriitorului. Or, corespondenţa este tot literatură subiectivă, ca şi jurnalul, practic un alt fel de memorialistică, produs al unei  memorii în act, o memorie la timpul prezent. După cum memorie la timpul prezent este şi reportajul, relatarea unui eveniment de către jurnalist. Acesta, jurnalistul, este „primul istoric”, afirmă Ion Vianu, argumentînd cu un fapt trăit, cu mai mulţi ani în urmă, în calitate de trimis al unui mare ziar la un congres de psihiatrie, unde se punea problema reprimirii Uniunii Sovietice în Asociaţia Mondială de Psihiatrie. Era epoca gorbaciovistă. „Redactînd noaptea reportajul meu – rememorează Ion Vianu – după o zi epuizantă petrecută în şedinţa congresului, am avut cvasirevelaţia că eu, ziaristul, eram prima verigă a unui lanţ care se va termina cu sinteza istoricului acestei perioade peste cine ştie cîţi ani. Pentru a scrie o pagină de istorie antică, citeşti inscripţii în piatră. Dar istoricul modern citeşte în primul rînd ziarele. Citeşte şi jurnalele intime, şi denunţurile, şi scrisorile sau curierul electronic. Articolul de ziar însă introduce o anumită ordine în haosul faptic”.

Da, aşa ar trebui să fie articolul de ziar. Realitatea este însă cu totul alta. L-aş provoca pe Ion Vianu să-mi dea un singur exemplu de ziar românesc din vremea noastră, şi mă tem că nu numai românesc, în paginile căruia să citim fie şi numai un singur articol care să pună ordine în haosul faptic. Am publicat în anii din urmă un comentariu  despre presa noastră de după ’90, care se intitula „Panorama haosului”. Vai de istoricul care se va baza pe ceea ce va găsi în ziarele din această epocă! Demersul său va fi din capul locului falimentar.

Sînt de reţinut disocierile şi observaţiile subtile ale lui Ion Vianu privind memorialistica, plecînd de la o operă de acest gen celebră: „Memoriile de dincolo de mormînt“ ale lui Chateaubriand, „destinate unei publicări şi unei lecturi postume, ba chiar unei scrieri postume”, mai ales că autorul lor vorbeşte de „privilegiul special acordat de Pronie Sfîntului Bonaventura, acela de a-şi continua redactarea memoriilor «după moarte»”. În consecinţă, Ion Vianu constată: „Orice operă memorialistică este o operă postumă, chiar dacă, sub forma unei scăpări, ea ajunge publică, fragmentar sau chiar în întregime, în timpul vieţii memorialistului. Spre deosebire de opera ficţională, memoriile sînt explicit o încercare de a impune posterităţii o anumită viziune asupra vieţii celui ce o scrie. O astfel de strădanie presupune o încheiere a socotelilor, o anumită pace, care nu poate aparţine cu totul celui care se află în mijlocul luptei.  Memorialistul este un mort prin anticipaţie care repetă într-un fel miracolul, privilegiul acordat Sfîntului Bonaventura, acela de a scrie postum”. Dar ce individualizează memorialistica, acest gen considerat, adeseori didacticist, de frontieră, dar care nu e deloc marginal? Specificul, crede Ion Vianu, i-l conferă ceva ce ţine de însăşi condiţia sa, şi anume că „…între faptul de viaţă şi punerea lui în text trece un timp. Intervalul de latenţă între trăire şi text este decisiv”. În fine, nimeni nu scrie decît cu gîndul de a fi citit, mai devreme sau mai tîrziu, ba chiar de un lector ideal, fie el şi unul singur „real sau imaginar, individual sau colectiv”. Pentru acest cititor face memorialistul sacrificiul, unul enorm, de a-şi cheltui, de a-şi pierde timpul existenţial şi nu numai. Nimeni nu scrie pentru un… sertar etern… „Căci – argumentează autorul –scrisul este, în acelaşi timp, o pierdere de timp, dar şi, cum îşi intitulează Marcel Proust opera, o Căutare a timpului pierdut. Şi poate fi şi o regăsire a Timpului. Investim – dar şi cheltuim –ceva din timpul nostru actual pentru a regăsi o iluzie: Timpul care nu se va mai întoarce niciodată. Şi cu toate că este pierdut, iluzoriu, timpul trecut este şi nesfîrşit de preţios. Fiindcă numai amintindu-ne de trecutul nostru, avem un temei să credem că nu sîntem nişte fiinţe efemere şi fără destin, ci personalităţi umane în sensul deplin”. În context, eseistul trimite la opere memorialistice clasice, făcînd totodată distincţie între acestea şi „o formă de memorii” care sînt cele ale edificării unui caracter – „romane ale unor formaţii” ca „Poezie şi adevăr” al lui Goethe, „Viaţa mea”, al lui Troţki, „Zile albe-zile negre” de Nichifor Crainic, precum şi „Amintirile din casa morţilor” ale lui Dostoievski, „carte travestită în roman”.

În eseurile şi portretele lui Ion Vianu, care se citesc ca nişte captivante naraţiuni, scriitorul este dublat într-un mod cum nu se poate mai fecund, de experimentatul psihanalist.

   Personajele, multe dintre ele istorice, despre care scrie Ion Vianu în capitolul „Portrete interioare” din volumul „Apropieri” (Editura Polirom, 2011) sînt fatalmente, inclusiv din punct de vedere moral, de staturi diferite. Pentru unele, ca Maria Cantacuzino-Enescu, am o admiraţie moderată, pentru altele ca, de pildă, Emil Cioran, Grigore Gafencu, Cella Delavrancea sau G.M. Cantacuzino, una cu totul aparte. Schiţînd profilul lor, relevînd o trăsătură definitorie a personalităţii fiecăruia – de obicei plecînd de la o scriere a celui evocat sau despre cel evocat, de la un fapt de viaţă deosebit trăit de acesta, de la un jurnal sau o biografie etc. – Ion Vianu îşi proiectează discret, dar nu mai puţin expresiv, propriul portret, încît galeria sa de „portrete interioare” se converteşte în cele din urmă într-un autoportret interior. În fond, vorbind despre alţii, te autodefineşti. Spune-mi ce admiri, ca să-ţi spun cine eşti! Un text precum cel despre G.M. Cantacuzino este printre cele mai ilustrative în această privinţă. Destinul dramatic al arhitectului capătă valoare de simbol. Şcolit de la cea mai fragedă vîrstă într-o Elveţie austeră şi monotonă (nicăieri ca în ţara cantoanelor liniştea nu mi s-a părut mai asurzitoare, mai stresantă), el trăieşte o dramă existenţială, una dintre cele mai traumatizante, căci priveşte apartenenţa şi identitatea sa – „nenorocirea de a fi boier, fericirea de a fi român”. Un român care, paradoxal, îşi descoperă românitatea profundă, patriotismul, da, patriotismul, datorită unui fapt de viaţă ce l-ar fi putut determina să şi le reprime, chiar să şi le renege. Concret, criza este provocată de un învăţător, pe nume Mîrza, care este trimis de tatăl copilului în Elveţia pentru a-i consolida acestuia educaţia. Pedagogul îşi ia misia în serios, însă într-un mod bizar. Ros probabil de resentimente obscure, el procedează la un adevărat rechizitoriu (cuvîntul lui Ion Vianu) privind originea socială, cum se spunea în regimul comunist, dar şi etnică a elevului său. „Vina” acestuia ar fi fost că provenea dintr-o clasă de asupritori străini, (greci), parveniţi, care suge, nu-i aşa, sîngele poporului şi care „a uzurpat cinstea de a se socoti român”. Un rechizitoriu şocant pentru viitorul mare intelectual şi artist, care însă, în cele din urmă, nu-l dezarmează, nu-i întunecă imaginea luminoasă a ţării unde s-a născut, el rămînînd sufleteşte un român, poate chiar, ar fi zis Călinescu, un român filoromân. Că ne aflăm în faţa unui subiect de roman e de domeniul evidenţei; un roman, observă Ion Vianu, „al unei formaţii, cu multe sertare de psihologie şi filosofie a artei”, punctul culminant  constituindu-l, într-un mod cum nu se poate mai dramatic, momentul cînd eroul său ajunge „să privească cerul românesc printre gratii”. Ion Vianu reproduce o pagină, tulburătoare în litera şi spiritul ei, în care fiul de boier îşi motivează opţiunea de a fi şi de a rămîne român. O citez la rîndul meu cu emoţie, cu atît mai mult cu cît G.M. Cantacuzino invocă Moldova şi Iaşii, oraşul unde nu întîmplător arhitectul, pictorul, esteticianul, scriitorul („Izvoade şi popasuri”, „Pătrar de veghe”) a lăsat urme durabile. A ales, aşadar, apartenenţa la România fiindcă „nicăieri umbrele copacilor nu erau mai albastre, în lumina de septembrie, decît în Moldova, că perspectivele zidurilor şi turlelor Iaşilor corespundeau cu o anumită armonie, pe care n-am găsit-o în altă parte, că omenia românească, cînd nu e întunecată de o falsă educaţie, dă peisajului românesc şi vieţii, pe care o cuprinde, o nobleţe neîntîlnită aiurea; că limba românească e un mod de expresie plin de posibilităţi nebănuite, iar inteligenţa artistică a românului, un potenţial imens de înfăptuiri în domeniul frumosului; considerînd toate acestea, m-am simţit român. Ţară de mare farmec şi de puţine virtuţi, în care se găsesc cîteodată eroi, dar nu sfinţi, nici filosofi, în care lumea moare uşor, fără să ştie să trăiască, gîndeşte pripit, fiind anarhică pentru tot ceea ce o depăşeşte şi conservatoare pentru tot ce e dominat de ea, terfelindu-şi tradiţiile şi ironizîndu-şi credinţa, exagerată în critici ca şi în admiraţii, nesigură în mersul ei de ideal şi de cugetare: România”.

De la un exilat, aşa-zicînd, interior, aş face trecerea la un altul, mult mai celebru, deopotrivă interior şi exterior: Soljeniţîn. Portretul moral pe care i-l schiţează Ion Vianu, avînd la activ el însuşi experienţa exilului, considerată de cei ce au studiat fenomenul în toată complexitatea lui un fel de moarte, e cu atît mai interesant. Două sînt temele abordate de eseistul fin. Prima este cea a „dreptului la utopie”,  iar cealaltă priveşte „capcana istoriei” cu care s-a confruntat (în care ar fi căzut?!) Soljeniţîn. Ion Vianu are în vedere şi interviurile realizate de faimosul om de televiziune Bernard Pivot, în 1983, la Vermont, în America, şi în 1994, în Rusia. Le-am văzut şi le-am şi evocat într-un interviu pe care i l-am luat celui care, prin emisiunile sale, îndeosebi „Apostrophe”, pe care a realizat-o timp de peste un sfert de secol ajunsese să fie perceput în Franţa ca o adevărată instituţie. Dar Ion Vianu a citit şi monografia „Fenomenul Soljeniţîn” a lui Georges Nivat, apărută în 2009.

În eseul „Soljeniţîn, capcana istoriei” autorul face o analiză succintă, dar pertinentă a meandrelor unui destin singular, cel al creatorului unei opere care a zguduit nu doar un imperiu, ci lumea. Cînd este vorba de Soljeniţîn ideea naţionalismului, a panslavismului, a „reacţionarismului” este de neevitat. Ion Vianu îl pomeneşte în această idee şi pe Eminescu. Dezamăgit, fundamental inadaptat şi inadaptabil la ambianţa cosmică şi morală (expresia lui Tudor Vianu) americană şi, în general, la modul de viaţă occidental, Soljeniţîn nu concepe să nu se întoarcă în Rusia pentru a trăi şi a muri acolo. Nu e singurul mare rus dominat de acest sentiment irezistibil. Departe de Rusia, Rahmaninov nu mai putea să compună muzică. Îi lipsea, la propriu şi la figurat, aerul ţării sale. Dostoievski – notează în jurnalul său incomparabila Anna Grigorievna – aflat într-un sejur mai lung în paradisiaca Elveţie a trebuit să şi-l întrerupă şi să plece urgent acasă, fiindcă acolo nu putea să scrie. La sosirea pe un aeroport îndepărtat, din Orientul rusesc, Soljeniţîn îngenunchează şi sărută pios pămîntul uriaşei sale patrii. Este primit şi apoi privit cu rezerve şi, dacă mi-am dat bine seama, cu neînţelegere. Ion Vianu are dreptate să-şi explice o asemenea atitudine şi prin aceea că noile generaţii din Rusia aveau/au acum o altă mentalitate, o altă viziune asupra istoriei şi, implicit, asupra viitorului şi rolului Rusiei. Numai că şi generaţia lui Putin, personaj care nu pare să-i fie prea simpatic lui Ion Vianu, era tînără la întoarcerea sa în raport cu cea a lui Soljeniţîn. Oricum, criteriul generaţionist nu e, nici aici, cel mai operabil. Faptul că naţionalistul şi fostul ofiţer KGB, acum preşedinte al Federaţiei Ruse, i-a acordat o înaltă distincţie a statului, iar Soljeniţîn a acceptat-o, mi se pare firesc şi chiar benefic. Să nu uităm că înainte de oligarhii regimului Putin, cei care duseseră Rusia pe marginea prăpastiei fuseseră cei ai lui Elţîn, inclusiv cei din familia acestuia. Or, contrar aberaţiilor „analiştilor” dîmboviţeni sau de pe alte rîuri şi pîrîuri, nu doar europene, care vehiculează diverse clişee propagandistice, speculînd resentimentele, unele justificate, nu ne putem permite să ignorăm faptul că atunci cînd Rusia riscă să se prăbuşească, cum s-a şi văzut după destrămarea imperiului sovietic, nici Europei şi nici altor continente nu le este prea bine. Ba, dimpotrivă! Eseul lui Ion Vianu, incitant, invită la dezbatere. Ce ar fi trebuit să facă Soljeniţîn? Să-şi continue exilul forţat în America ori într-o altă ţară occidentală unde, presupune Ion Vianu, ar fi rămas „mai mare, mai pur”. Imposibil! Şi cred că nimeni nu s-a aşteptat la o astfel de opţiune, la o astfel de evadare. Dar ce înseamnă „mai mare, mai pur”, în cazul lui Soljeniţîn, care este un mit? Apoi, întors în Rusia, ar fi trebuit să refuze onorurile unei „societăţi ferecate în orgoliul naţional în spatele căruia fermentează corupţia”?, cum o califică Ion Vianu vorbind de funie în casa spînzuratului. Ar fi fost posibil, dar ar fi însemnat o inacceptabilă inconsecvenţă a lui Soljeniţîn faţă cu sine însuşi. Primind onorurile, Soljeniţîn care, să nu uităm, nu a plecat de bună voie din patria lui, nu s-a exilat nici chiar în timpul regimului totalitar sovietic, ci a fost expulzat, s-a situat deasupra vremelniciei unui regim politic, oricare ar fi el, şi a unei societăţi mai mult sau mai puţin corupte. Perspectiva lui a fost întotdeauna Rusia eternă. Tocmai în asta consistă măreţia unui destin unic pe care numai ţara lui Dostoievski putea să-l ivească în plin secol XX, poate cel mai nebun secol dintre toate cîte s-au scurs pînă acum. Dar cine ştie ce va urma în al douăzeci şi unulea?!

Revista indexata EBSCO