Apr 26, 2018

Posted by in Consemnari

Ioana LIONTE – Virtuozitate și lirism în poezia lui Călin Vlasie

 

Personalitate insolită în climatul literar al poeziei optzeciste, Călin Vlasie face parte din ceea ce Ion Bogdan Lefter numeşte „prima generaţie românească asumat postmodernă”, semnînd o operă care se desprinde totodată de toposul literar în care ia naştere prin singularitatea sa. Aşadar, în contrast cu centralitatea autorului în ceea ce priveşte iniţiativa de reformare poetică a generaţiei din care face parte, transpusă mai apoi într-o activitate de susţinere a dinamicii vieţii literare de pe planul publicisticii culturale, opera lui Călin Vlasie riscă să se încadreze pe o poziţie marginală, izolată tocmai prin ceea ce o face insolită. Părerile critice converg, în această privinţă, către o serie de observaţii similare, punctînd importanţa singulară a unei poezii pe cît de originală, pe atît de dificilă.

Aşadar, în absenţa (resimţită acut şi în mod aproape necesar) a unui dicţionar al limbajului vlasian care ar facilita navigarea într-un imaginar poetic populat (locuit) de mundulezi şi munduleze, de Meliopagi şi Demonasse, lectorul poemelor lui Călin Vlasie se va simţi tentat să recurgă la alternativa de lectură oferită de acest volum, analizînd, mai întîi, referinţele critice care-l încadrează (prefaţa semnată de Ion Bogdan Lefter şi fragmentele din finele volumului) precum şi inserţiile teoretice care încheie periplul celor şapte cicluri poetice. Încropirea, pe această cale, a unui instrumentar hermeneutic menit să înlesnească decodificarea unui limbaj ale cărui posibilităţi de expresie au fost exploatate pînă la limite aproape de nesuportat facilitează intuirea unor chei de lectură dincolo de aparenta ariditate a unui spaţiu poetic eterogen care opune rezistenţă unei descifrări semantice imediate.

Se stabilesc, pe această cale de lectură, legături între topografia imaginarului poetic vlasian, virtualităţile sale lirice şi structurale şi intenţionalitatea auctorială fundamentată pe o serie de consideraţii asupra limbajului şi asupra relaţiei dintre poezie şi psihic, determinate, la rîndul lor, de formarea profesională a poetului. Studiul psihologiei, interesul acordat legăturii dintre cibernetică şi psihicul uman, specializarea ulterioară în logopedie delimitează, astfel, un spaţiu teoretic prin prisma căruia se poate analiza sistematica limbajului vlasian. Poezia lui Călin Vlasie, departe de a se dezvălui unor prime lecturi, este rezultatul unor experimente de încifrare, decantare, esenţializare, făurită cu instrumente pe care Ion Bogdan Lefter le numeşte „literar-neuronale”. Realitatea lumii văzută ca manifestare la nivel macroscopic a esenţelor celulare determină un lirism himeric antrenat în jocul interioritate/exterioritate, punctat de inserţii ale concretului în pînza fantasmatică a viziunii poetice. Definind poezia ca pe o comutare „în plan simbolic” a psihicului uman, Călin Vlasie experimentează cu capacitatea limbajului de a exprima inefabilul, de a „focaliza inconstantul” (în Recompunerea zilei) şi de a concentra, totodată, expresivitate şi sens. Din scurtele fragmente aflate în finele volumului se desprinde, astfel, imaginea unui „poet lucid, de o cerebralitate nu o dată cam uscată” (Nicolae Manolescu), care îşi respinge cititorii prin asperităţile semantice ale unui limbaj „preţios-ridicol” (Cezar Ivănescu), creator al unui univers complet, atemporal, proiectat acolo unde realul şi imaginarul se împletesc şi se anulează.

Tendinţa analizată în rîndurile de mai sus, de a esenţializa prin abstractizare, se regăseşte exprimată şi explicată în fragmentele teoretice redactate sub titlul de „Poezie şi psihic”. Poetul afirmă, pe această cale, predilecţia pentru crearea de sensuri din forme aparent haotice şi de a cristaliza, aşadar, valori simbolice şi sugestive, în virtutea unor „exerciţii, întîmplătoare în cazul meu, ca procedee exterioare de educare a imaginaţiei poetice şi de influenţare a gîndirii poetice într-un sens care conduce la esenţă, nu ermetism, la fantastic aparent, la real personalizat”. (166)  Tot din aceste fragmente teoretice derivă o concepţie asumată la nivel de gîndire lirică asupra poeziei şi asupra virtualităţilor limbajului.

Intrăm, odată cu lectura primului ciclu de poeme care deschide prezentul volum, sub titlul „Recompunerea zilei (Neuronia)”, într-un univers înfăptuit la nivel microscopic, celular şi cerebral totodată, spaţiu imaginar atomizat în structuri poetice eterogene, populat, ca într-un fel de basm abstract, de făpturi cu nume ciudate şi răsunătoare, rezultatul unor jocuri de compoziţie onomastică care reflectă, dincolo de situaţiile epice ale căror protagonişti sînt, intenţia autorului de demitizare în registru parodic. Depăşind limitele limbajului cu proiecţie semantică imediată, poetul urmăreşte, printr-o serie de tehnici de insolitare la nivel lexical, onomastic şi eufonic şi printr-un efort de reconfigurare a cuvîntului, iluzia de stranietate a acestei lumi noi, a unui univers poetic elaborat ca organism viu. Cititorul lui Vlasie ajunge să întîlnească, pe rînd, fiinţele-concept care populează acest spaţiu fantastic: mundulezul şi munduleza amatori de pastorale (în Cîntă Tu!), falnicul Onomathopeon şi partenerul său de discuţie, Satyrul (în Megalopsihie), Goolifern din Wydkul, „schilodul zeu” care a iubit-o „pe nympha Rodopsina” (în Rodopsina), Hemmy harpista, scufundată „între groase pagini în raftul/ 7-Sor la trei blocuri de Curtea/Veche.” (în Harpă în relief), Karib Olimpiotul şi caşalotul Pshysester (în Physester), un alt Satyr pe nume Blassios şi înţeleapta sa iubită Nymphalida (în Domnul mecanic), Meliopag, „ilustrul înger născut/ într-o eprubetă” (în Meliopag şi geneticienii), sau Demonassa (în Demonassa), proiecţie a imaginaţiei halucinante catalogată drept „experienţă ciudată”, în jurul căreia se configurează un lirism contemplativ. În jurul acestor personaje, stăpîne pe eposuri proprii, se ţese un univers al sonorităţilor ciudate, care mizează pe eufoniile unor invenţii stranii („În faţa oglinzii dumnealui/ Onomathopeon vorbeşte cu trudă filosoficească la/ megafoane:/ ororly-ororla-kawadharla!” sau structuri precum „orgă de cromozomi”, „o himeneu/himeneu”, „Cîntă Tu cu organita”) şi care totodată, proiectează, prin elemente disparate ale ţesăturii lexicale, iluzia unui topos configurat la nivel microscopic, celular, anatomic chiar (inserţii precum „cromozomi”, „organite”, „protozoare”, „limb”, „psih”).

Regăsim procedee similare de insolitare a limbajului poetic prin intermediul jocurilor eufonice menite să reflecte fantasmele lirice în „Întoarcerea în viitor”, al patrulea ciclu de poeme ce compun prezentul volum. Reprezentative pentru modul în care poetul îşi construieşte limbajul sub semnul aliteraţiilor şi al figurilor retorice antrenate în redescoperirea ritmurilor interne ale versurilor sînt secvenţe precum: „Vezi Afres cum din far ies/rafale de fraze? […] Doar:/tăcere şi rătăcire/paseri şi spasme/ recife şi cifruri/ val şi convalescenţă/visuri şi provizii/lauri şi aură/ nave şi caverne/ somn şi omnipotenţă/ nisip şi monism/ umbră şi sumbru/ pustie şi acustică.” (în Lumina cu lavă) sau recuperarea cadenţei versului prin utilizarea forţată a cezurii „RITMURILE-acestea le-am mai auzit/hexametrul nopţii bate lung în zid-/uri însă este necesar ca electronii/ să traducă visul lui Bentroni-/n.”. Ca şi în cazul primului ciclu de poeme, cititorul „Întoarcerii în viitor” regăseşte alte lumi populate de fiinţe cu nume stranii, inventate, fie ele proprii sau toponime: „gnomi falerbi fizicieni/cherubini merbileri/argoshieni”, Ubqra, Wydkul, Sinvuacumtec, Șitanana Alber (în Emblema unui ou), Ungmar din Ro sau Ungmar cea roşie (în Ungmar), Kanley Sivla, Máhna Victoriosul, Bwihared-paşa, „strania urbe Psittey” (în Máhna-Máhina), Liujatnia Guaruma (în Triunghi cu privighetoare).

Contranstînd cu densitatea onomastică a imaginarului fundamentat pe împînziri lexicale iregulare din cele două cicluri discutate mai sus, poemele din „Magnitudini”, a doua secvenţă a acestui volum, sînt rezultatul unei acţiuni de concentrare şi cristalizare la nivel macroscopic a unor elemente esenţializate, structuri ale unui lirism condensat. Poetul renunţă la exerciţiile de virtuozitate lirică din care rezultă poeme dense în ceea ce priveşte materia lexicală, mizînd de această dată pe capacitatea de deconstrucţie a limbajului în vederea creării unor structuri ireductibile. Rezultă, astfel, din acest travaliu de cristalizare a versului într-un cuvînt, o poezie ce duce cu gîndul la haiku şi ideogramă („cristale/sînt/din/care/detalii/s-au/scurs:/ideograme.”), redusă la unităţi indestructibile, cerebrală, axată pe concept. Experimente reducţioniste similare găsim în „Ceaţă şi aură”, al cincilea ciclu al volumului, în care Călin Vlasie concepe o serie de poeme-pereche, aşezate în pagină pe două coloane paralele, prin care autorul explorează virtualităţile unui joc secund. Regăsim, şi în aceste secvenţe lirice, jocul eufonic: „Turn ca un laser în zare rod/ voltaic pe un voal cu/ stele: ştii nave mai pure?/ Lire în priză, era un meşteşug/ sfînt, un gînd în seri/ minate” şi, în plan secund, „urc la zero/ pe-/ ste lave./ lin irizat/ sînt înse-/ mnat.” (în Scurtă vlasilalie).

Anunţat, într-o oarecare măsură, de poemul „Vis de creieritate” apărut în „Plantaţia Saal” (ciclul III), care proiecta „Un Pămînt din creiere/ unde să zboare/ creiere de păsări/ printre creiere de/ plante şi creiere/ de stînci […]”, cîmpul liric din ciclul „Un timp de vis” se construieşte sub semnul fiinţării cerebral-onirice, în spatele pleoapelor închise. Visul se compune astfel în sfera hiperlucidităţii şi a impersonalului, formă de manifestare şi de expresie a sinelui comunicant: „Visez cu puterea unui miliard de vise/ Ideile şi simţămintele au dispărut/în acest vis pe care îl trăiesc/ fără intenţie – sînt trăit de vis […]” (în Un timp de vis). De-a lungul întregului ciclu se configurează, astfel, o serie de tablouri psihedelice ale existenţei prin vis, existenţă disecată şi analizată clinic, detaşat, precum şi o serie de evocări ale virtualităţilor limbajului de a reda claritatea şi, prin aceasta, autenticitatea poetică: „Vorbesc în ritmul unei vorbiri fireşti/ fără metafore/ Metaforele sînt o jignire a existenţei […]” (în Existenţa întrece visul).

Periplul liric al volumului se încheie prin epilogul intitulat „Psittey” (al VII-lea ciclu), un poem continuu, alcătuit sub forma unei epistole, cu caracter cvasi-confesional şi cu inserţii autobiografice. Supranumit Urbs sau Miezul lumii, acest spaţiu alcătuit la limita dintre concretul fizic şi abstractul psihic apare ca un spaţiu dezolant, alienant, imaginat în prima secvenţă lirică sub forma unei grote, „[…] O grotă ai cărei pereţi sînt/ mari ecrane.” El este populat de Psitteyeni, fiinţe microscopice abstracte cu rol ordonator de psihocentru. În acest loc al exilului, realitatea este resimţită ca o capcană, cuvîntul este perceput ca ceva artificial, iar trecerea de la individ la colectivitate se face prin transpunerea unui eu-infernal într-o serie de tu-uri, peste care domneşte acel „noi”: „Mult timp am crezut că personalul este superior im-/personalului. Am dezvoltat chiar o filosofie. Că-/ tre anul 35 am început să-mi dau seama că in-/ dividul a murit odată cu dumnezeu. Noi este/ superior lui eu, tu şi el. […]”.

Indiferent de metoda aleasă în vederea parcurgerii volumului de faţă (lectura poeziilor urmată de încercări de decodificare semantică folosind referinţele critice şi partea teoretică sau cea după care s-a structurat prezentul text), experienţa de lectură a poeziei lui Călin Vlasie se constituie în mod necesar ca o luptă cu textul, urmată de o serie de renunţări. Cu toate acestea, specificitatea actului hermeneutic determină încercarea de a identifica chei de lectură, metode de asumare a conţinutului liric, ducînd la înţelegerea faptului că poemele lui Vlasie nu permit o lectură cu scopul captării unui sens imediat. Cititorul are atît posibilitatea de a pătrunde în microcosmosul poetic, pentru a observa îndeaproape structurile eterogene care îl compun, cît şi de a privi de la distanţă înlănţuirea celor şapte cicluri lirice, ca pe un organism viu, supus unei serii de metamorfoze rapide şi violente. Poezia lui Călin Vlasie este o provocare de a intra într-un joc cu reguli incerte sau inexistente cu desăvîrşire, o poezie-experiment care în ultimă instanţă îşi respinge pedagogic cititorii, menţinîndu-i întotdeauna la distanţă, dar care tocmai de aceea şi fascinează prin jocuri halucinante de limbaj şi sonorităţi insolite.

Revista indexata EBSCO