Apr 26, 2018

Posted by in Consemnari

Ioan LASCU – Omul cu chipul ascuns

 

            „Himeră a himerelor, totul este himeră”, astfel îşi intitulează Salvador Dalí, parafrazînd celebra sentinţă începătoare a Ecleziastului, primul capitol din Partea a III-a (şi ultima) a unicului său roman – Chipuri ascunse („Humanitas fiction”, 2015, trad. Ileana Cantuniari). Scris în 1943, în limba franceză, şi publicat în anul următor, Chipuri ascunse este o carte a exilului dublu – cel al lui Dalí (însoţit de Gala), undeva în nord-estul Statelor Unite şi la New York, şi altul al unei umanităţi dispărute, prăbuşite de-a dreptul în coşmarul războiului. Primul a fost un exil fizic şi geografic, al doilea – un exil moral şi neuro-psihiatric global. Fără o experienţă scripturală întinsă, Salvador Dalí a izbutit să ticluiască un roman  straniu, captivant, frapant nu de puţine ori, dovedind şi uzînd de o vastă cultură literară şi, fără îndoială, plastică. Asemenea unui adevărat magician, el reuşeşte să îmbine elementele literare cu cele plastice, o formulă originală specifică ce îl ajută să creeze inclusiv un roman al imaginii, care se comunică printr-un stil bogat, coloristic, uneori arborescent, izbutind să eludeze prolixitatea graţie narativităţii şi referinţelor morale, istorice şi, cum altfel?, culturale. După cum vom vedea, în afară de „chipurile ascunse” ale personajelor captive în himerele lor, în carte se ghicesc multe „chipuri ascunse” din literatura franceză clasică, începînd de la Tristan şi Isolda, Madame de Sévigné, repudiindu-i însă pe enciclopediştii secolului al XVIII-lea, dar trecînd prin Stendhal, Balzac, Barbey d’Aurevilly, Villiers de l’Isle-Adam, Baudelaire, Lautréamont, Huysmans. Legenda lui Tristan este una din obsesiile lui Dalí, iar scriitorii din perioada simbolismului sînt ţinuţi la loc de cinste de cel mai mare suprarealist al artelor plastice. Ca o paranteză fie spus, ultimii fuseseră menţionaţi elogios de către André Breton în Primul Manifest al suprarealismului. Este de amintit în acest context că Salvador Dalí a realizat decorurile şi costumele pentru baletul Tristan nebun (1944) şi a ilustrat opere literare precum Cînturile lui Maldoror de Lautréamont şi Don Quijote de Cervantes. Nu e de ignorat nici faptul că s-a împrietenit, încă din 1922, cu Federico Garcia Lorca, cel care i-a prezis un viitor literar de succes. Nu a fost pe măsura exploziei din artele plastice, însă Dalí a scris şi un eseu despre metoda preconizată şi aplicată în pictură – Paranoia critică, iar pe linie literară propriu-zisă, a mai dat la iveală Viaţa secretă a lui Salvador Dalí (1942), Jurnalul unui geniu (1964), care a cunoscut trei ediţii la „Humanitas”, iar în 1973 menţiona: „Lucrez acum la o tragedie eroică: Martiriu. Va fi opera mea”.

Salvador Dalí a trecut în conştiinţa publicului drept un „nebun genial”, datorită atît isprăvilor revelatorii din pictură şi sculptură, capacităţii de a sonda şi de a exprima cu mijloace plastice ascunzişurile subconştientului şi ale inconştientului, dar şi predispoziţiei lui de a improviza funambulesc oriunde se afla: într-o piaţă publică, în atelier, la o reuniune suprarealistă. Ca şi André Breton, Dalí a dorit să-l întîlnească pe fundatorul psihanalizei, Sigmund Freud, ceea ce a fost cu putinţă în 1938. S-a întîmplat la Londra, unde Freud, pînă atunci trăitor la Viena, s-a exilat de frica nazismului. Cît despre paranoia critică, aceasta venea oarecum din practica suprarealiştilor de a simula „debilitatea mintală, fără a trişa, numai prin forţa poeziei […], mania acută, paralizia generală, delirul de interpretare şi pînă la urmă demenţa precoce”. Cel puţin aşa se poate citi la pagina 198 a volumului Le Surréalisme (ediţia din 1992), al unora din cei mai avizaţi cercetători ai fenomenului, Henri Béhar şi Michel Carassou. Cît priveşte paranoia critică, în 1971 Salvador Dalí recunoştea că „Din 1929 şi de la începuturile încă nesigure ale Femeii vizibile, eu anunţ ca « apropiat momentul cînd, printr-un proces cu caracter paranoic şi activ al gîndirii, va fi posibil (concomitent cu automatismul şi alte stări pasive) să sistematizez confuzia şi să contribui la discreditarea totală a lumii reale ».

«Drama poetică» a suprarealismului rezida pentru mine în acel moment în antagonismul (apelînd la concilierea dialectică) a două tipuri de confuzii ce erau prevăzute implicit în acea declaraţie; pe de o parte, confuzia pasivă a automatismului, pe de altă parte, confuzia activă şi sistematică a fenomenului paranoic”. (Le Surréalisme, pp. 200-201)

„Eşti stăpînul a ceea ce nu spui şi sclavul a ceea ce vorbeşti”, una din ideile celebre ale lui Freud, a fost evident exploatată de Dalí, artistul căutînd mereu „să vorbească” despre ceea ce… nu (se) spune. Ca o curiozitate à la Dalí, el avea crize nervoase încă de copil, dar făcea şi desene complicate şi excentrice, fapt care i-a determinat pe părinţi să-i amenajeze un atelier încă înainte de intrarea la şcoala de artă Colegio de Hermanos Maristas.

Himerele, magia, obsesiile, confuziile şi suprapunerile de personalitate, care se obturează dar evadează din cînd în cînd din energiile secrete ale spiritului, îl bîntuie pe Salvador Dalí şi în Chipuri ascunse. Unele personaje – Veronica Stevens, Betka, Baba alias John Randolph, contele de Grandsailles şi Solange de Cléda – sînt supuse unei idei aparent bizare dar veridice – „A iubi fără a şti pe cine”, detectabilă la dramaturgul spaniol renascentist Calderon de la Barca. Este locul să adăugăm că în afară de trimiterile frecvente la literatura franceză Dalí nu ignoră nici literatura spaniolă, familiară, şi ea. Întîmplări aureolate, mai mult ori mai puţin de mister, au loc în Franţa, la Paris sau pe domeniul Moulin des Sources, în Maroc, Malta şi în Statele Unite, la Palm Spring, în mijlocul unui deşert. Intriga romanului este localizată într-o subterană a unui imobil din Paris, unde se adăpostesc mai mulţi locatari în timpul unor alarme aeriene. Veronica şi Betka observă prezenţa stranie a unui bărbat cu faţa acoperită de o mască ortopedică din cauciuc. Nu-l identifică dar se îndrăgostesc subit de privirea lui tainică. El este „omul cu chipul ascuns” pe care îl caută şi-l iubesc fără a-l cunoaşte. Dorinţa ferventă de iubire, energiile pătimaşe care clocotesc în inimile acestor fiinţe caută necurmat corespondenţe. Este decursul narativ al întregului roman. Căutătorii de iubire nu îşi află corespondenţii decît cu mare dificultate sau eşuează, fiindcă chipurile lor sînt ascunse ori confundate. Astfel contele de Grandsailles se căsătoreşte cu Veronica Stevens, deşi primul o iubeşte pe Solange de Cléda iar a doua îl caută pe „omul cu chipul ascuns”, care este, de fapt, John Randolph. Cei doi se căsătoresc, trăind doar o iluzie a iubirii. Obscuritatea lor emoţională este figurată plastic, prin fumul din cămin ce inundă biblioteca din turnul construit pentru ca Veronica şi Grandsailles să-şi savureze iubirea în totală singurătate. Însă turnul este izolat în mijlocul deşertului, simbolistica fiind încă o dată străvezie. Veronica s-ar dărui lui John Randolph cel îndrăgostit de ea, dar care este dorit şi de Betka. Grandsailles este obsedat de Solange, pe care o respinge şi o cheamă în acelaşi timp. Solange de Cléda este întruchiparea castităţii aşa cum sugerează şi numele: Solange egal seul ange, adică „singur/ numai înger”. Pasiunile personajelor sînt vecine cu nebunia dar nu sînt împărtăşite pe deplin, drept pentru care se îmbolnăvesc grav (contele, Solange), mor (Solange, Betka), sau se izolează în singurătate (Veronica, pustnicită în mijlocul deşertului californian). Doar aviatorul John Randolph, fost combatant grav rănit în războiul civil din Spania, pleacă să lupte în Europa. El este singurul om de acţiune. Relaţiile neîmplinite şi intensitatea sentimentelor conduc gîndul spre tragismul teatrului clasic francez. Ele sînt victimele ascunderii, ale căutărilor eşuate, ale propriilor amăgiri şi himere. Dalí dă credit ideii că trupul omenesc este penetrat de forţe necunoscute din exterior care se aciuează în spirit. El aduce vorba de „dedublare, reîncarnare şi transmigraţie a sufletelor”, de metempsihoză, atribuindu-le gîndirii autoanalitice a contelui. E reiterată credinţa medievală în incubi şi succubi, spirite posesive ale sexualităţii indivizilor. Este bine ştiut că suprarealiştii au fost preocupaţi de ocultism şi de esoterism, de onirism şi de iraţional. Iată arguţia daliniană atribuită în roman contelui de Grandsailles:

„De la această facultate de disociere şi de interdependenţă a funcţiilor fiziologice şi psihologice fundamentale ale fiinţei umane emanau diversele teorii asupra corpului considerat ca un simplu recipient, un receptacul al spiritelor care, fiind în continuu prezente, în comunicare şi « în contact » datorită puterii de evocare a memoriei, se puteau materializa în sînge, devenind atunci nedespărţite, oricît de mare ar fi fost distanţa sau oceanul dintre ele. Această idee potrivit căreia corpul era locuit de o mulţime de fiinţe se afla la baza tuturor vechilor credinţe ale Orientului. Ce era altceva decît dedublare, reîncarnare şi transmigraţie a sufletelor? Însă metempsihoza pe care el o considera o gravă eroare metafizică, era, conform propriei sale experienţe, un adevăr de zi cu zi”. (Chipuri…, p. 328)

Romanul lui Salvador Dalí este psihanalitic iar personajele lui sînt ba introvertite şi frămîntate, ba cinice şi explozive, ba visătoare şi idealiste. Sînt „chipuri ascunse” în propria interioritate lipsită de vase de expansiune. Ele acuză un prea plin care nu găseşte o ieşire expiatoare. De aici defazările, nepotrivirile, rupturile, eşecurile, recluziunea, boala şi moartea. Aproape toate au un destin nefast ce derivă din propria incompatibilitate cu normalitatea, cu firescul relaţiilor şi sentimentelor. Ele sînt dezaxate la propriu dintr-un exces psiho-spiritual inutil, gratuit, neavenit, fatidic. Tragicul acestor iubiri imposibile îi aduce frecvent pe scena analogiilor, a filiaţiei, pe neconsolaţii Tristan şi Isolda, întruchipaţi nu numai de eroii eposului medieval, ci şi de aceia din teatralogia wagneriană. Motivul morţii cavalerului îndrăgostit iremediabil şi al iubitei sale tangibile dar totuşi inaccesibile transpare constant urmînd sinuozităţile emoţionale ale lui Grandsailles, dar şi ale celor două personaje feminine, Betka şi Solange de Cléda. Condiţia inaccesibilităţii şi atributul castităţii (cazul lui Solange) îngăduie, inversînd ordinea evenimentelor, şi o comparaţie cu destinele eroilor shakespearieni, Romeo şi Julieta. Aşa cum a remarcat Haakon Chevalier, primul traducător al cărţii lui Dalí în limba engleză, iubirea şi moartea sînt îngemănate:

„Tema centrală din Chipuri ascunse este iubirea-în-moarte. Găsim aici sub o formă modernă tratarea vechiului mit nemuritor al lui Tristan şi al Isoldei. Nimic nu dă o mai mare intensitate iubirii decît proximitatea morţii, şi nimic nu dă un caracter mai sfîşietor morţii decît iremediabila ruptură a legăturilor iubirii”. (op. cit., p. 391)

În acest context se poate cita unul din versurile memorabile ale lui Lucian Blaga din În Marea Trecere: „Unde nu e moarte, nu e nici iubire”. La poetul român, complementaritatea iubirii şi a morţii se instituie ca o tristă dar majoră consolare: viaţa care sfîrşeşte fatidic prin moartea nu dobîndeşte sens decît prin iubire, rostul fundamental al existenţei. La Salvador Dalí realitatea tragică a extincţiei este compensată prin speranţa învierii. În roman revine de cîteva ori imaginea pădurii de stejar-de-plută, plantată pe domeniul lui Grandsailes, dorită de el şi îngrijită cu tot devotamentul de Solange, în aşteptarea întoarcerii contelui rătăcitor.

Fiind opera unui mare artist plastic, Chipuri ascunse este, de asemenea, un roman vizual. Remarca îi aparţine, printre primii, tot lui Haakon Chevalier:

„Dar interesul principal al acestui roman rezidă poate în transpunerea operată de autor a valorilor suverane din artele plastice în cele ale creaţiei literare. Căci dacă este adevărat că pictura lui Dalí este figurativă pînă la a fi fotografică, opera sa scrisă este înainte de toate vizuală, chiar dacă, la fel ca în pictura sa, imaginile reprezentate sînt puse în valoare prin stimularea tuturor celorlalte simţuri – auz, miros, gust, pipăit – cît şi prin premoniţiile celeilalte lumi, a ultrasenzorialului, a iraţionalului şi a sufletescului care se întrepătrund cu lanţul şi urzeala vieţii omeneşti reflectate de o conştiinţă hipersensibilă”. (ibid., pp. 391-392)

Traducătorul mizează în primul rînd pe vizualitatea scrisului dalinian, supralicitînd totuşi – e vorba de un roman în care prezenţa şi interacţiunile personajelor posedate de puteri oculte mereu accentuate, ceea ce constituie, de asemenea, „interesul principal” scontat atît de autor cît şi de lector. Dar, desigur, plasticitatea conţinutului romanesc este omniprezentă şi deci indeniabilă. Cît despre caracterul figurativ dus pînă la apropierea de fotografic al picturii lui Salvador Dalí, Haakon Chevalier nu ar fi trebuit să fie atît de tranşant. Imaginile picturale ale catalanului au, în majoritatea lor covîrşitoare, figurativul (ca reprezentare mentală) drept punct de plecare, ele fiind însă transfigurate pînă la nerecunoaştere prin apelul la aperceptiv, subconştient, mitic, oniric, monstruos. Picturile lui Dalí sînt nişte premoniţii şi nişte avertismente în acelaşi timp, prin subtilele lor inserţii morale şi prin efectul de şoc.

Romanul este proiectat pe uriaşa pînză neagră a războiului. Menţiuni relativ frecvente sînt presărate pe parcurs. Franţa se află sub ocupaţie, contele de Grandsailles vrea să se implice într-o acţiune antinazistă, dar eşuează. Baba alias aviatorul american John Randolph, după aventura războiului civil din Spania, îl transportă pe Grandsailles din Africa de Nord în Malta, unde contele voia să pună la cale o acţiune de subminare şi sabotaj. Chipeşul John le părăseşte un pic mai tîrziu pe Veronica şi Betka pentru a se ralia armatei americane angajate în lupte pe teritoriul Europei. La Moulin de Sources fraţii ţărani Martin adăpostesc un grup de luptători din Rezistenţă condus de însuşi fiul lui Solange de Cléda. Pierre Girardin, secretarul lui Grandsailles, este executat de germani fiindcă vrusese să distrugă planurile de industrializare ale inamicului pe domeniul contelui de la Creux de Libreux. În epilogul intitulat Cîmpia luminată, Dalí îl aduce în prim plan pe Hitler, imaginîndu-l în bîrlogul lui de la Berchtesgaden. Rromancierul face aluzie şi la Richard Wagner, şi la Friedrich Nietzsche, şi la Ludovic al II-lea, regele dement al Bavariei, personalităţi proeminente şi controversate care ar fi inspirat cîte ceva din doctrina mazistă. Dalí intuieşte şi zdrobirea belicoasei Germanii, gîndindu-se atît la trupele americane cît şi la cele ale Armatei Roşii care nu mai lăsau să încapă vreo îndoială în privinţa victoriei finale. Adolf Hitler este un chip ascuns chiar în contele de Grandsailles, amîndoi fiind stăpîniţi, spune Dalí, de atracţia sîngelui. Aşa cum atracţia sîngelui arian l-a înnebunit pe Hitler, tot astfel atracţia sîngelui aristocratic al familiei Grandsailles l-a nimicit pe conte, după ce a călcat „peste trupul lui Solange de Cléda. Războiul s-a sfîrşit!” Vreme de mai mulţi ani Grandsailles trăise „într-o stare de halucinaţie” din care va scăpa prea tîrziu, atunci cînd va fi complet singur şi înfrînt, ca şi funestul führer.

Cu toată îndreptăţirea, Haakon Chevalier constată că „Romanul […] este, din punctul de vedere al evoluţiei lui Dalí, un epitaf al Europei de dinainte de război”. (Chipuri…, p. 390). În egală măsură, adăugăm noi, Chipuri ascunse este o coborîre în purgatoriu a Europei din timpul războiului.

Revista indexata EBSCO