Apr 26, 2018

Posted by in Actualitatea literara

Diana BLAGA – Anatomia unui fenomen. Marta Petreu și Generația’27 între Holocaust și Gulag

 

În convorbirile cu Stelian Tănase publicate sub titlul Sfidarea memoriei în 1996, dar înregistrate în perioada aprilie 1988 – octombrie 1989, Alexandru Paleologu vorbeşte, printre altele, şi despre nevoia unei analize a resorturilor care i-au determinat pe unii intelectuali de mare calibru din interbelic, „oameni nefanatici prin structură”, să adere tocmai la modul fanatic la grupările extremiste ale epocii, în special la legionarism. Faptul era unul inexplicabil chiar şi pentru autorul de mai tîrziu al Bunului-simţ ca paradox, deşi prieten cu unii dintre adepţii mişcărilor extremei drepte. După 1989, fenomenul a constituit subiectul cercetărilor istoricilor, sociologilor, oamenilor de litere şi nu numai.

O explicaţie încearcă să ofere şi Marta Petreu prin volumul apărut în 2016, la Editura Polirom, Generaţia ’27 între Holocaust şi Gulag. Mircea Eliade şi Klaus Mann despre generaţia tînără. Autoarea, care a debutat editorial în 1981 cu volumul de poezii Aduceţi verbele, este cunoscută pentru preocupările sale asupra activităţii tinerilor intelectuali ai generaţiei ’27: în 1999 publică prima ediţie a volumului despre Emil Cioran, Un trecut deocheat sau „Schimbarea la faţă a României” (cartea a apărut şi în limba engleză, în SUA, cu titlul An Infamous Past: E. M. Cioran and the Rise of Fascism in Romania); în 2001 apare Ionescu în ţara tatălui, apoi Despre bolile filosofilor. Cioran (2008), Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian (2009). Acestea au fost reeditate în cadrul seriei de autor Marta Petreu apărute în 2011 la Editura Polirom, alături de alte titluri ale autoarei (inclusiv romanul Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului şi integrala poeziei Apocalipsa după Marta, precum şi Filosofia lui Caragiale). De asemenea, volumul Filosofii paralele conţine capitole dedicate analizei gîndirii filosofice a unora dintre intelectualii generaţiei ’27.

Cu un background atît de consistent în subiect, Marta Petreu, profesor de istoria filosofiei româneşti la Universitatea Babeş-Bolyai şi redactor-şef al revistei „Apostrof”, vine de această dată cu o analiză de ansamblu asupra controversatei generaţii din interbelic, o analiză care incită prin extensiile sale la nivelul generaţiei omoloage europene. Autoarea se opreşte, în privinţa manifestărilor europene ale fenomenului, asupra cazului lui Klaus Mann şi al generaţiei tinere germane al cărei reprezentant este. De fapt, tînărul romancier german vorbeşte nu doar în numele conaţionalilor săi, ci de „generaţia sa tînără şi europeană”, în care se înscriu şi tinerii intelectuali răzvrătiţi români. Principala motivaţie care uneşte cele două „mişcări” contemporane este cea a înclinaţiilor revoluţionariste ale reprezentanţilor lor. Atît tînăra generaţie germană, al cărei purtător de cuvînt este fiul lui Thomas Mann, cît şi generaţia românească corespunzătoare simt constrîngerile rezultate din fatalitatea unei tinereţi contemporane evenimentelor legate de Primul Război Mondial şi consecinţelor acestora şi, prin urmare, şi nesiguranţa conferită de o atmosferă socială aflată în perpetuă tensiune.

Din acest punct ar începe separarea celor două tinere generaţii unite de starea generală de criză a întregii Europe. De altfel, Marta Petreu vorbeşte despre acest revoluţionarism care îi molipseşte pe tinerii europeni în interbelic, dincolo de cauzele concrete legate de evenimente socio-politice, ca despre un fenomen avînd „o determinare supraindividuală”, asupra căruia a planat „un fel de «spirit al secolului», un duh rău care a bîntuit şi a stăpînit întregul continent”, idee rezultată tocmai din generalitatea acestei stări de spirit a tineretului intelectual. Dacă diferenţierea de generaţia anterioară lor este evidentă în ansamblu, Marta Petreu arată cum modul şi intensitatea în care ea se concretizează individualizează fiecare grupare în parte. Tinerii intelectuali români manifestă un sentiment paricid, nevoia de a lua totul de la zero, nerecunoscînd şi ignorînd orice realizare anterioară, într-un avînt de a reconstrui societatea românească exclusiv după propriile concepţii (lucru pe care un membru al acestei generaţii chiar, Eugen Ionescu, îl critică, considerînd necesar a valorifica ceea ce este bun din cele realizate de predecesori). Această faţetă a revoluţionarismului nu îi este cunoscută lui Klaus Mann şi comilitonilor săi. El nu contestă realizările generaţiei precedente, din care făcea parte tatăl său, ci dimpotrivă, remarcă faptul că în timp ce aceasta „îşi găsise expresia”, generaţia sa experimentează o stare de debusolare, negăsindu-şi drumul. Diferenţele acestea sînt explicate de Marta Petreu prin momentele istorice diferite prin care cele două ţări, România şi Germania, trec în anii ’20. România experimentează frenezia ca urmare a Marii Uniri din 1918, criza cunoscînd şi reversul, adică sentimentul de construcţie socială, ceea ce explică tendinţele generaţiei tinere spre experiment, spre exces, totul pentru a aduce cultura şi societatea românească într-un stadiu de eflorescenţă nemaicunoscut pînă atunci. În schimb, Germania se confruntă cu urmările înfrîngerii în război, cu preţul pe care trebuie să îl plătească (la propriu şi la figurat) în urma tratatelor de pace, astfel încît starea generală, invocată de Klaus Mann, este una demoralizatoare şi provoacă tocmai acea dezorientare, care duce, în rîndul tinerilor germani, la nevoia libertăţii de a nu scrie, de a refuza actul creator.

Analiza Martei Petreu se extinde şi la impactul spiritului revoluţionar în literatura tinerei generaţii. Criza spirituală se relevă în diferite forme şi în tendinţele literaturii europene a anilor ’20 – ’30. Nu este vorba doar de a surprinde în cheie romanescă agitaţia socială şi spirituală provocată de război, ci de a reorienta atenţia creatoare spre un nou concept, anume corpul şi sexualitatea, ajungîndu-se, în cuvintele lui Klaus Mann, la o „filosofie… bazată pe «semnificaţia corpului»”. Tinerii Europei din aceşti ani reuşesc să dezinhibe lumea pornind de la vitalitatea trupului. Însă dacă în Germania atmosfera este una mai receptivă în faţa acestor deschideri (Klaus Mann scrie în această perioadă primele proze manifest homosexuale din Germania, printre care şi romanul său Dansul pios), în România, într-o perioadă în care cultura este încă tînără, asemenea manifestări ale senzualităţii corporale – precum în romanele lui Mircea Eliade sau ale lui Mihail Sebastian – apar drept adevărate provocări şi sînt condamnate ca atare. De altfel, dezinhibarea aceasta adusă în faţă de generaţia tînără europeană este şi un altfel de răspuns, unul în defensivă, faţă de o altă înclinaţie a predecesorilor ei, şi anume elogiul raţiunii în exces, care s-ar opune trăirii adevărate.

Spre deosebire de Klaus Mann, care în 1933 alege exilul şi a cărui implicare politică nu depăşeşte scrierea de articole antifasciste, majoritatea tinerilor din generaţia ’27 se implică politic, înclinînd fie spre dreapta, fie spre stînga (ambele extreme). În legătură cu înclinaţiile politice ale tinerilor intelectuali, Marta Petreu urmăreşte să înlăture, cu argumente şi dovezi, prejudecata care pune semnul egalităţii între generaţia ’27 şi legionarism. Nu doar că unii dintre membrii ei, precum Belu Zilber, Miron Radu Paraschivescu, pictorul M. H. Maxy ş.a. sînt adepţi activi ai extremei stîngi comuniste, dar există şi cei care aleg o poziţie apolitică sau cred în puterea şi valorile democraţiei, precum Eugen Ionescu, Petru Comarnescu, Bucur Ţincu, Alexandru Vianu ş.a. Apoi ar mai fi şi cazurile originale, precum Constantin Noica, iniţial apolitic, pentru ca mai tîrziu (mult mai tîrziu decît alţi comilitoni ai săi) să treacă la extremismul legionar. Însă cel mai cunoscut caz prin excepţionalitatea sa este cel al lui Mihail Sebastian, care, din 1929 şi pînă în 1945 (cînd moare) trece de la a vehicula ideile de dreapta ale lui Nae Ionescu, la democraţie, iar în timpul războiului ajunge, din considerente rasiale, printre comunişti.

Ceea ce subliniază autoarea în Generaţia ’27 între Holocaust şi Gulag, după cum o sugerează şi titlul, este că nu legionarismul, înclinaţia exclusivă spre extrema dreaptă ar caracteriza tînăra generaţie românească din interbelic, ci extremismul în general, fie el de stînga sau de dreapta, şi revoluţionarismul ca stare de spirit a întregului tineret european în epocă. Înainte ca acest revoluţionarism să se concretizeze în sfera politicului, el se manifestă la nivelul culturii şi al spiritualităţii. Chiar din Itinerariu spiritual (seria de articole publicată în toamna lui 1927), Eliade aşază cele două planuri – politicul şi cultura – în opoziţie şi pledează pentru o scoatere a culturii române din anonimat la nivel universal, pentru o deprovincializare a ei, fapt care devine o obsesie a generaţiei tinere în interbelic, dar nu numai a ei.

În fapt, asupra cazului lui Mircea Eliade îşi îndreaptă atenţia mai aplicat Marta Petreu, acesta fiind perceput ca lider al tinerei generaţii româneşti, asemeni omologului său german, Klaus Mann. Iniţial apolitic (deşi autoarea întrevede şi în respingerea iniţială a politicii de către Eliade o urmă de preocupare pentru acest plan prin rezervele faţă de democraţie trădate de cele faţă de paşoptism sau faţă de parlamentarism), tînărul intelectual trece la legionarism ceva mai tîrziu decît alţi comilitoni ai săi, prin 1935. Aderarea sa nu are drept cauză doar influenţa profesorului Nae Ionescu, ci şi structura gîndirii proprii, a viziunii sale asupra culturii. Mircea Eliade rezonează cu misticismul legionar, cu modelul autohtonist, religios – arhaic propulsat de mişcarea iniţiată de Zelea – Codreanu. Cu toate acestea, istoricul religiilor nu a admis vreodată că ar fi făcut politică legionară activă. Consideră că orice mişcare politică are la bază ideile unui intelectual (sau ale unui grup de intelectuali), idei care, cînd ajung să fie aplicate, creatorii lor deja „s-au dus mai departe”, ei ocupîndu-se doar de partea spirituală a ideologiei, fără implicaţii în aplicarea propriu-zisă a ideilor de către cei activi politic. Prin urmare, neavînd putere de decizie, Eliade, cu o viziune elitistă, admite doar contribuţia la partea de creaţie spirituală, pe care nu o consideră activitate politică.

Aici se deschide o altă discuţie esenţială pentru acest studiu şi, din perspectiva autoarei, insuficient abordată în spaţiul nostru socio-cultural, şi anume aceea a responsabilităţii, a vinii şi a asumării lor. În Germania, după Al Doilea Război Mondial, ideea de culpă, atît colectivă, cît şi individuală, a constituit un subiect popular şi a fost considerată una dintre principalele căi spre vindecarea naţiunii. Asumarea crimelor comise prin Holocaust era văzută ca singura soluţie pentru o reconstrucţie socială sănătoasă. Această problematică este nu doar subiectul textului lui Karl Jaspers, Conştiinţa culpei, citat de Marta Petreu, dar constituie şi o temă recurentă în literatura germană postbelică, de pildă, în romanele lui Gűnter Grass şi ale lui Heinrich Bőll, pentru a-i aminti pe cei mai populari autori germani ai perioadei. În ultimul capitol al volumului Generaţia ’27 între Holocaust şi Gulag, capitol dedicat acestei problematici de ordin moral, autoarea susţine nevoia, după 1989, a asumării vinovăţiei pentru crimele care au ajuns să se comită în România din fanatism. E drept, crimele comunismului sînt cele la care ne gîndim în primul rînd, deoarece, temporal, am fost mai expuşi acestui regim. Marta Petreu atrage atenţia însă şi asupra altui fapt legat de problema culpei, şi anume acela de raportare la crimele din Holocaustul românesc: nu e de ajuns recunoaşterea faptului că românii au contribuit la omorîrea evreilor, ci ar trebui să avem conştiinţa că cei ucişi erau cetăţeni români de etnie evreiască, erau de-ai noştri, astfel încît pierderea a fost a românilor ca naţiune, nu doar a evreilor.

Panorama oferită de analiza Martei Petreu asupra generaţiei ’27 ca parte a unui lanţ frenetic al tineretului european conferă o nouă logică pentru punctul de pornire al viitorilor criterionişti. Contextualizarea care depăşeşte graniţele naţionale, raportarea la generaţia contemporană europeană, mai mult decît necesară, nu ignoră determinările interne, autohtone ale mişcării, care o individualizează. Generaţia ’27 este una pentru care revoluţionarismul şi extremismul sînt cuvinte-cheie, pentru care teribilismul nu e doar de faţadă, iar schimbarea şi propulsarea universală a culturii române sînt prioritare. Generaţia ’27 între Holocaust şi Gulag pune, cu aceeaşi concizie, şi întrebări ale căror răspunsuri nu se găsesc întotdeauna în documente, în fapte. Ceea ce duce la ideea că istoria nu este întotdeauna un organism raţional, că omul este supus şi acelor „determinări supraindividuale” invocate de Marta Petreu. De o mare importanţă este în studiul de faţă sublinierea faptul că această generaţie a tinerilor intelectuali din interbelicul românesc nu este una exclusiv a viitorilor legionari, ci este una eterogenă din perspectiva înclinaţiilor politice, însă unitară sub acest aspect, al revoluţionarismului ca stare de spirit.

Revista indexata EBSCO